ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 79

A. Chibici-Revneanu şi tragedia lui Eminescu

Maiorescu Titu

*

Spumos şi inteligent în conversaţii, bucovineanul Alexandru Chivici-Revneanu era mereu invitat şi în cercurile literare bucureştene şi ieşene, dar şi la petrecerile organizate de familiile aristocrate ale vremii, inclusiv în cea a lui Titu Maiorescu, sau în excursiile organizate de acelaşi Maiorescu. Câteva dintre vorbele de duh ale lui Chibici-Revneanu aveau să fie publicate, de acelaşi Maiorescu, sub titlul „Aforisme (compuse într-un cerc literar din Bucureşti)”, în „Convorbiri literare” (Anul XIV, nr. 4, 1 iulie 1880, pp. 185, 186), alături de cugetări asemănătoare, dar mai puţin esenţializate, semnate de Maiorescu, de Slavici sau de Caragiale.

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

*

„Te plângi mereu de nenoroc; aceasta tocmai e cauza nenorocirii tale”, „Pregătindu-se adevărul de plecare, neadevărul a şi pornit”, „Numai cine e nevrednic de moarte se teme de ea”, iată trei cugetări ale bucovineanului, „flancate” decis de o zicere a prietenului său, Mihai Eminescu: „Un amor care se sfârşeşte cu amiciţie nu a fost amor” (semnat „M. Emin.”).

*

Din jurnalul lui Maiorescu (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec), se deduce lesne statutul firesc de om de lume, de care beneficia Alexandru Chibici-Revneanu:

*

„Joi, 24 decembrie 1881. Pom de Crăciun la alde Kemnitz, Julklapp (formă glumeaţă germanică a darurilor de Crăciun – n. n.), vioi şi spiritual. Încântători Doamna Rosetti şi Teodor, Anette şi Chibici, Slavici (adus nuvelele lui), dimpotrivă Eminescu şi Caragiale, certându-se unul cu altul” (p. 28); „Joi 9/21 septembrie 1892… mică serată literară: alde Mandrea, Eminescu, Slavici, Făgărăşanu (înainte de plecarea sa în Belgia, pentru comanda de şine, la calea ferată), Chibici, Creangă, Nica (p. 115); „Joi, 28 octombrie / 9 noiembrie 1882. Aseară, „Junimea”, cu Alecsandri, Zizin, Gane, doamna Beldimanu, Annette, doamna Rosetti, Mite, Alduleanu (student juridic din Pesta), Caloianu, Hermes-Popescu, J. Cerchez, Jipescu, Nica, Chibici, Eminescu, Slavici, Păucescu, Burghele, Neniţescu, în total 23 de persoane” (p. 132); „Marţi, 21 decembrie 1992 / 2 ianuarie 1883… Seara, alde Negruzzi la noi, la masă, Nicu Gane, Chibici şi Annette. După masă, citit „Din viaţa mea de voluntar” a lui Chibici” (p. 146). „25 decembrie 1882 / 6 ianuarie 1883. Ieri, Pom de Crăciun cu Julklapp (daruri – n. n.) la Mite. Afară de noi, mai erau alde Negruzzi, Annette, Gane, Eminescu, Slavici şi Chibici. Multă veselie” (p. 152); „Sâmbătă, 21 mai / 2 iunie 1883, am plecat la ora 9, cu trenul, 10 persoane (cu 2 Bothmer, 2 Negruzzi, G. Racoviţă, Chibici, Annette şi noi 3), la Pieşti, unde am sosit la ora 11,17… unde am găsit numai 3 camere (Racoviţă, Chibici şi eu, dormit la Nanoescu)” (p. 185).

*

O companie minunată, cu Eminescu, Slavici, Caragiale, Gane, Iacob Negruzzi, Rosetti – cumnatul lui Cuza, ba, uneori, şi Alecsandri, în care Chibici-Revneanu desigur că trăia un vis împlinit, după „antecedentele” lui de prieten probat al lui Eminescu şi al lui Slavici, în 1871, la Viena, când, din solidaritate, demisiona şi el din comitetul „României June”, în care funcţiona în calitate de „controlor”.

*

Titu Maiorescu pare să fie primul dintre prietenii lui Eminescu, prieten şi binefăcător (îi va plăti şi internarea în institutul doctorului Suţu), iar jurnalul său consemnează şi cronologia bolii, şi tristele relaţii interioare ale familiei Eminovici, şi devotamentul, la fel de firesc exercitat ca şi umorul, al bucovineanului Alexandru Chibici-Revneanu:

*

Luni, 30 mai / 11 iunie 1883… La Eminescu, început alienaţie mintală, după impresia mea” (p. 187);

Joi, 23 iunie 1883… Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti” (p. 189);

Duminică, 26 iunie / 8 iulie 1883… Eminescu e vorba să plece, astăzi, la Botoşani, ieri era însă moleşit şi mult mai liniştit” (p. 189);

Marţi, 28 iunie / 10 iulie 1883, Bucureşti… / Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte de vizită de la doamna Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte rău” (Întâia soţie a lui Slavici nu era româncă, ci germană sau unguroaică, născută Szöke. Slavici nu era în Bucureşti – n. a.). Curând după aceea, Simţion (ardelean prieten al lui Eminescu, ca şi Chibici), la mine, întâia oară. M-am dus cu el la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească, în a sa „Casă de sănătate”, o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi, am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10, veni, cu trăsura, la mine, Eminescu; binecuvântă, cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu, care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”. Potrivit înţelegerii ce avusem cu Simţion, i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea „Carpaţii”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat, cu trăsura, acolo, la Simţion. De acolo, e vorba să fie dus la Dr. Suţu. Numai de s-ar face asta fără greutate. – A venit, apoi, la mine, Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrămi, când a auzit ce e cu Eminescu” (p. 189);

Duminică. 14/26 august 1883… Astăzi, vizitat, un minut, împreună cu Wilhelm, pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suţu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părţile. O privelişte care te întristează şi care te dezgustă, fără nici o atracţie. Acum 2 zile, a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi, după aceea, fratele său, locotenentul, care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alienatului său frate” (p. 190).

*

O scrisoare, adresată căminarului Gheorghe Eminovici, figurează, de asemenea în jurnalul lui Maiorescu, drept asumare de responsabilitate, care avea nevoie de consimţământul familiei:

*

„D-lui George Eminovici (Ipăteşti, distr. Botoşani). / Bucureşti, 18/30 octombrie 1883.

Stimate Domnule,

Starea fiului D-stră şi amicului nostru literar M. Eminescu nu s-a îndreptat încă, şi aşa am hotărât cu toţii, cei de aici, să-l trimitem, pe cheltuiala noastră, la Institutul de alienaţi din Viena şi să-l lăsăm, acolo, vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca pe un bolnav fără leac.

Cu prilejul venirii D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentru nenorocitul D-voastră fiu. Cu toate aceste, m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus” (p. 201).

*

Maiorescu se întâlnise cu „Rosetti, Mandrea, Nica, Slavici, Caragiale, Chibici”, în 22 septembrie / 4 octombrie 1883” (p. 198), iar cu Chibici şi în zilele următoare, pentru a lua hotărârea implicării totale, prin trimiterea lui Eminescu la un mare institut de sănătate din Europa.

„Marţi, 18/30 octombrie 1883. Seara. Încheierea socotelilor despre casa pentru susţinerea lui Eminescu şi trimiterea lui la Viena, într-un institut de boli mintale. Procesul verbal, semnat la mine de T. G. Rosetti, Simţion, Slavici, Nica şi Chibici (pp. 201, 202)

Memorialistica şi presa vremii consemnează, de asemenea, dar cu mai puţine detalii, tragedia geniului spiritualităţii româneşti şi firescul slujirii, aproape în sensul dogmei medievale, pe care o probează Alexandru Chibici-Revneanu:

*

 „La 20 octombrie acelaşi an (1883), Maiorescu se află în Gara e Nord (din Bucureşti): Eminescu, însoţit de Chibici-Răvneanu şi de „un păzitor”, pleacă la Viena” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 15); În 2/14 februarie 1884, Maiorescu îi scrie lui Eminescu, care se afla încă la Viena, dar într/o stare de sănătate mai bună: „Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privința aceasta, iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă, poimâine, duminică, la Viena și va fi, dar, luni, la 4 ore, la dumneata, în Ober Döbling, precum ți-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înțelegere cu doctorul Obersteiner și după sfatul lui, să te scoată din Institut și să facă, împreună cu dumneata, o excursie, de vreo șase săptămâni, spre sudul Alpilor, poate până la Veneția, Padua sau Florența. Are mijloace bănești pentru aceasta și – se înțelege – pentru împrospătarea garderobei dumitale, care va fi stat și ea ca în vis, în aceste șapte luni. / După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură de băi, la Halle de exemplu, vă veți întoarce împreună în țară” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” București, p. 16)

*

Din sanatoriul doctorului Obersteiner, din Döbling, Eminescu îi scria lui Chibici: „Nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alinați, după ce și-a venit în fire… Asfel, fără speanță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu!” (Barbu Lăzăreanu, Corespondența lui Petre Missir, în „Adevărul”, Anul 42, Nr. 13950, duminică 16 iunie 1929, p. 2).

*

„După ce a stat, câtva timp, într-o casă de sănătate din Viena, unde, mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare, şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni, cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu, la Florenţa, apoi s-a întors, cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit” (Slavici, Ioan, Eminescu – omul, în Botez, Corneliu, Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Atelierele grafice „Socec”, Bucureşti, 1909, p. 22).

*

Acest abia punctat hronic al unor întâmplări dramatice, din vremea celei mai vii perioade a existenţei culturale româneşti, trebuie completat, desigur, şi cu recuperări din opera minunatului prozator bucovinean Alexandru Chibici-Revneanu. Dar unde, oare, le-am putea afla?


A. Chibici Revneanu: Din viaţa mea de voluntar

Ostasi romani 1877_013_27-5 rosiori

*

Nu aş fi crezut că omul rămas în istorie doar cu statutul de cel mai fidel prieten al lui Eminescu, bucovineanul Alexandru Chibici-Revneanu, avea calităţi scriitoriceşti admirabile, precum cele probate în proza, oarecum memorialistică, „Din viaţa mea de voluntar”, pe care am cules-o, în zilele acestea, doar pentru a o încredinţa sufletelor însetate de propria lor dimensiune. O proză modernă, plină de ironie şi de umor, în care războiul, fie el şi pentru independenţa patriei, e o glumă proastă, dimensiune dumnezeiască, în felul ei, căpătând doar compasiunea simplă, onestă şi aproape primitivă.

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

*

Într-un univers bine construit, care aminteşte de proza lui Cervantes, Alexandru Chibici-Revneanu ia asupra sa penibilitatea anti-eroismului, uzând, din belşug de o autoironie fină, care aminteşte, cumva, şi de „spiritele” lui Eminescu, la care face recurs, adesea, şi Stefanelli, dar care nu au umbră de răutate, care sunt mai curând un fel de luare, asupra sa, a păcatelor lumii, contrapunând savorii întâmplărilor scene cu adevărat tulburătoare, cele ale compasiunii.

*

Există, în această povestire, o întâmplare magistral povestită: în decembrie 1877, şiruri nesfârşite de prizonieri turci erau mânate, prin viscol şi frig, spre Turnu Măgurele. Oameni degeraţi, flămânzi, epuizaţi, care aveau, încă, nenorocul de a supravieţui calvarului. Iar unui ţăran bătrân i se face milă de „bieţii creştini” şi le împarte, „de sufletul lui Niţă al meu”, care pierise în război, pâine şi brânză, spunându-le că el ştie că nici un turc, în afară de sultan, nu-i vinovat de moartea feciorului său.

*

Merită citit Alexandru Chibici-Revneanu doar şi pentru această scenă, unică în literatura lumii şi care caracterizează eroismul său umanitar, refractar eroismelor care ucid. Nu intenţionez să analizez, deocamdată, această minunată proză bucovinean, ci doar să atenţionez că merită un loc în timp, în memorie.

*

Armata romana 1877_013_48-4

*

Din viaţa mea de voluntar

 *

1877-1878

 *

După multă chibzuire, mă hotărâi, în sfârşit, să mă înrolez şi eu ca voluntar, pe timpul campaniei, în armata romană. Pregătindu-mă, deci, de război cu cele trebuitoare, ca săpun, perie de musteaţă ş. a., pornii spre Bucureşti, spre a pune în lucrare această eroică a mea hotărâre.

Era pe la mijlocul lui noiembrie 1877, pe când ochii tuturora erau aţintiţi asupra evenimentelor din Peninsula Balcanică şi, mai cu seamă, asupra câmpului întărit de la Plevna, unde turcii, prin vitejia lor – dar poate mai nimerit zis, prin ne-dibăcia duşmanilor lor – spulberând, în două rânduri, armiile ruseşti, dovediră Europei că nu sosise încă timpul de prohodire pentru Imperiul Otoman. După umi­lirea suferită, ruşii fură nevoiţi a cere ajutor de la românii, până atunci atât de despreţuiţi şi însuşi fratele Ţarului, marele duce Nicolai, comandantul suprem al oştirii ruseşti, a binevoit a se adresa, către oştirea română, cu o telegramă, care avea următorul cuprins:

*

„Vă rog, veniţi în ajutorul nostru, puneţi condiţiunile pe care le voiţi, numai, pentru numele lui Dumnezeu, veniţi! Cauza creştinătăţii e în primejdie!”.

*

Românii, fără a sta la tocmeală asupra condiţiunilor, trecură Dunărea, înfrăţiră armele lor cu ale ruşilor şi izbutiră, în curând, a apăsa, prin vitejia lor, cumpăna norocului în partea armatelor creştine; îndeosebi, în lupta memorabilă, din 30 august, când se luă reduta Griviţa, românii se afirmară ca un popor de o însemnată valoare militară.

Ca membru vrednic al acestui viteaz popor şi cu nădejdea măgulitoare că şi numele meu va fi înscris, cu litere de aur, în istoria ţării, mă înfăţoşai, dar, la ministerul de război. Directorul de pe atunci, colonelul B., mă primi cu multă amabilitate şi, la cererea mea de a fi trecut la cavalerie, ca voluntar, îmi observă cu bunăvoinţă:

*

– Da, domnule, hotărârea dumneavoastră este foarte de lăudat! Avem trebuinţă de oameni, mai cu seamă de oameni luminaţi ca dumneavoastră! Dar trebuie să vă previn că o să porniţi, de aici, de-a dreptul, pe câmpul de luptă, şi presupun că sunteţi deprins, în câtva, cu călăritul şi cu mânuirea armelor.

– Negreşit, domnule colonel!, răspunsei cu trufie. De călărit, am călărit deja ca mic copil!

*

La aceste cuvinte, mi se împrospătă, în gândul meu, temeinica şcoală de călărie ce am tre­cut-o, adică cavalcadele ce le făceam, cu în­cuviinţarea vizitiului, care, ducând caii la apă, îmi dădea, câteodată, deosebita lui favoare de mă încăleca pe rabla cea mai blândă, ţinând-o de căpăstru şi, pe mine, de mână, ca să nu mă primejduiesc, dar, cu toată băgarea lui de seamă, se întâmpla, adeseori, să încerc cu capul tăria pământului; fără a pierde, însă, câtuşi de puţin, cumpătul, prin aceste reamintiri, puţin măgulitoare chemării mele, în perspectivă, de călăreţ, urmai cu îndrăzneală:

– Cât despre iscu­sinţa mea, în mânuirea armelor, am dat o do­vadă strălucită, într-un duel, ce l-am avut cu un coleg de studii!

– A, aţi ucis pe adversarul dumneavoastră?

– Nu, domnule colonel! De ucis nu l-am ucis, căci, în ziua fixată pentru luptă, nu s-a ivit protivnicul şi, în urmă, a dispărut cu totul!

– Hm! Însă aceasta nu dovedeşte deloc isteţimea dumneavoastră în mânuirea armelor!, întâmpină, zâmbind, colonelul. Dar, în sfârşit, sunt încredinţat că o să faceţi bună ispravă, dincolo de Dunăre, şi cred că n-o să vi se întâmple ceea ce a păţit-o voluntarul M., care, la întâia manevră călare, a retezat urechile ca­lului!

*

Şi, cu aceste cuvinte, îmi strânse mâna, urându-mi noroc şi izbândă pe câmpul de bătaie, şi mă conduse la un ofiţer, din odaia de alături, pe care-l însărcină să îndeplinească formali­tăţile necesare pentru intrarea mea în rându­rile armatei active.

Trei zile mai târziu, avui nespusa fericire de a mă prezenta lumii în mondirul de roşior. Cu tunica roşie ca para focului, pe căciulă, un panaş lung, ameninţând, cu vârful său ascuţit, zenitul, zăngănind din pinteni şi zdrăngănind cu sabia, străbăteam, cu pieptul ridicat şi cu nările în vânt, străzile Bucureştilor, privind, cu un fel de dispreţ, pe simplii muritori, ce se târâiau pe lângă mine, în haina lor civilă. De fericit ce eram, îmi venea să îmbrăţişez pe toată lumea şi, de neastâmpăr, alergai prin tot oraşul, hrănind dorinţa tainică de a fi văzut şi admirat de toţi. Şi, într-adevăr, cu cât păşeam mai tare, cu atât mă admira lumea mai mult, şi cu cât mă simţeam mai mult admirat, cu atât păşeam mai ţanţoş. Dar fericirea netulburată nu e din lumea aceasta şi acest adevăr cată să-l recunoască şi un roşior, fie el cât de împopoţonat!

*

Pe când călcam mai apăsat, pe când sabia zăngănea mai grozav, desenând cercuri tot mai cutezătoare în juru-mi, mă pomenii, ca din senin, înainte-mi cu un om scund şi palid la faţă, îmbrăcat într-o manta de cauciuc şi cu un chipiu acoperit cu muşama, răstindu-se la mine:

– Hei, soldat! Eşti chior, de treci pe lângă ofiţeri, fără a-i saluta? Sau vrei numaidecât să te hodineşti la garda pieţii!

– Ce o fi şi asta!, zisei în mine şi, în ne­dumerirea mea, răspunsei gângăvind: Pa… pardon, dar n-am putut cunoaşte!

– Cum? Ce n-ai putut cunoaşte!? Dar mâinile cum le ţii, când stai faţă cu un superior? Din ce escadron eşti şi cum te cheamă?

*

Doborât de greutatea acestor ameninţătoare întrebări, simţii pământul fugindu-mi de sub picioare; nu mai ara chip de scăpare şi deznădăjduit şoptii, cu întristare:

– Eh, acu-i acu!

Dar tocmai în momentul acesta critic inter­veni, din norocire, un cunoscut al meu, care, adresându-se către omul cel scund şi palid, îi zise:

– Căpitane! Da’ dă-i bună pace băiatului! Este domnul Chibici, de-abia intrat în armată şi nu cunoaşte încă obiceiurile voastre! Este un tânăr foarte cumsecade, care, de bunăvoie, a părăsit moliciunea vieţii civile, de s-a făcut ostaş, apărător al patriei!

Şi amândoi îşi în­dreptară privirile către mine, aşteptând şi din parte-mi vreo lămurire; zăpăcit, însă, cum eram, îngăimai cu sfială:

– Da, apărător al patriei…

– Te văd eu pe dumneata că eşti un fel de apărător al patriei, răspunse căpitanul, dar te sfătuiesc, cu tot dinadinsul, să cauţi a te înde­letnici mai temeinic cu regulile militare, căci, altfel, o să ţi se întâmple multe neplăceri!

Şi, zicând aceste, luă braţul apărătorului meu şi dispăru într-o stradă laterală.

*

Dezmetecindu-mă, încetul cu încetul, din bui­măceala ce mă cuprinsese, pornii singur nu ştiu încotro, dorind ca, de astă dată, să mă admire cât se poate mai puţini. Îmi venea să crap de ciudă şi mă săturasem, deja, şi de uniformă, şi de viaţa militară, dar era prea târziu, intrasem odată în danţ şi nu mai pu­team da înapoi.

Intimidat de cele păţite, păşeam, acum, aproape în vârful degetelor şi cu sabia atârnată în cârlig, ca nu cumva, printr-un mic zgomot, să-mi atrag urgia vreunui superior deghizat. Nu mai eram roşiorul cel falnic, de mai înainte; smerit, cu spaima în sin, nelinişteam trecătorii, cu salutările mele; unde zăream o uni­formă, dar mai ales o manta de cauciuc sau un chipiu acoperit cu muşama, mă şi grăbeam a-i face onorurile cuvenite, aşa încât nici cu­rierii de poştă, nici fanaragiii nu scăpară de mine ne-salutaţi.

*

Rătăcind, astfel, speriat, din stradă în stradă, ajunsei, într-un târziu, la un restaurant, unde adeseori încercasem, cu deplin succes, să înec necazurile mele într-un pahar de vin. Fără a sta mult pe gânduri, intrai înlăuntru şi izbutii, şi de astă dată, să-mi înec necazul, uitând, în sfârşit, şi de chipiul, şi de mantaua cu care-mi găsisem… mantaua.

Mai cu plimbări, mai cu înecatul necazu­rilor, se strecurară, pe nesimţite, o zi, după alta, până ce, într-o bună dimineaţă, mă trezii cu Plevna luată, fără ca să scot măcar sabia, care, de altminteri, nu era tocmai primejdioasă, căci, de nouă ce era, nici că era încă ascuţită. De frică ca să nu se mântuiască războiul, fără ca să fiu proclamat erou, mă hotărâi, dar, să plec neîntârziat la luptă.

*

După ce isprăvii vizitele de plecare, prezentându-mă prin casele oamenilor, garnisit, fireşte, cu toate piesele armăturii mele, luai drumul, prin Piteşti şi Caracal, întovărăşit de un ofiţer de administraţie, cu care făcusem cunoştinţă în tren, şi, cu ajutorul rechiziţiei, ajunsei teafăr şi tivilichiu la Turnu Măgurele.

Acest oraş, ca centrul de aprovizionare al armatei române şi ca întâia staţiune pentru căutarea răniţilor, era, pe atunci, într-o fierbere nemaipomenită. Oameni de afaceri, adunaţi din toate unghiurile lumii, doctori, ţărani cu care de provizii, tot soiul de militari şi surori de caritate, de toată mâna, furnicau într-o amestecătură babilonică pe străzile rău întreţinute ale oraşului; unii, dând ajutor celor suferinzi, alţii, pregătindu-se pentru lupte noi, iar alţii, pândind cu lăcomie şi speculând până la neomenie nevoile războitorilor.

Într-o cârciumă proastă şi murdară, poreclită „Casino”, altfel cea mai de frunte din Mă­gurele, era adunată elita acestei societăţi îm­pestriţate. La intrarea mea în acest local, mă văzui, pe dată, înconjurat de o mulţime de curioşi, întrebându-mă care mai de care mai cu insistenţă despre cele petrecute cu ocaziunea luării Plevnei:

– Cum s-au bătut românii? Câţi turci au pierit? Cine a pus, întâi, mâna pe Osman Paşa? Când sosesc prizonierii?…

*

Eu, care eram de tot nevinovat, în privinţa evenimentelor de la Plevna, mă găseam într-o poziţiune cam falsă, faţă cu aceste întrebări, şi numai printr-o retragere bine executată putui scăpa din acest impas.

Îmi vene şi să zbor, ca să ajung mai degrabă la regiment, dar unde-mi era norocul acela! După dislocarea trupelor de asediu, nu mai ştia nimeni pe unde se află staţionând diferitele corpuri de armată; eram, prin urmare, nevoit a sta, deocamdată, locului şi a face pe inspec­torul de pavele, până la sosirea unor ştiri mai pozitive de dincolo de Dunăre. Măsurând, astfel, uliţele târgului, am dat peste un hahol de rus, cu ochii painjeniţi de beţie, care, luptându-se din răsputeri în contra atracţiunii pământului, înainta numai cu mare nevoie, ducând şi nişte puşti turceşti în spinare, pe care le oferea trecătorilor pe preţ de câte o rublă.

*

Fericit de această întâlnire, mă repezii spre el, cu braţele deschise şi întâmpinându-l cu strigăte entuziaste:

– Servus, servus, ruski!

Haholul, însă, înţelegând pesemne altfel această efuziune de sentimente prieteneşti, îmi răspunsc cu ameninţare:

– A ia tibi servus, ti maldavanski!

Şi, desenând un cerc, la dreapta, se pră­văli la pământ şi adormi în linişte. În curând, i se asocie un dobitoc, anume unul dintre acei cu rubla în bot şi care, cel puţin până a nu li se aplica legea marţială a Sfântului Ignat, se bucură la noi, în ţară, de neîngrădita libertate de a se plimba chiar şi pe străzile Capitalei, necum ale unui pri­zărit orăşel ca Turnu Măgurele! Dobitocul se tot gugulea pe lângă muscalul adormit şi-şi exprima mulţumirea sa printr-un profund: „Şto, şto!”.

*

Armata rusa uniforme ALBINA CARPATILOR nr 12 1877

*

Rusul, trezit din somn şi crezând că-l în­treabă de preţul puştii, întinde mâna, mormăind: „Iedna rubla!”. Şi-şi apucă rubla de pe botul tovarăşului. De atunci, eu ocoleam, cât se poate, pe aliaţii noştri!

Între localnici se stârni şi vijelia cea cumplită şi atât de dezastruoasă pentru prizonieri şi, peste puţin, începură a curge bieţii turci, hămesiţi de foame şi degeraţi până în măduvă. Pe câmpul întins de zăpadă, presărat cu mii de cristaluri sclipitoare, ce se sting şi se aprind, la razele soarelui, care apune într-un nour învăpăiat, înaintează încet şi în tristă tăcere o coloană neagră. Sunt eroii ce, cu braţul lor oţetit, bărbăteşte apărat-au întări­turile Plevei, soarta le-a fost însă fatală şi resemnaţi urmează ei, acum, învingătorilor, spre a fi duşi în captivitate.

Coloana se apropie, precedată de un semi-pluton de călăraşi, care, cu caii lor sprinteni, fac pârtie pe drumul troienit, pe alocurea, de un stat de om. Iată-i intrând şi în oraş; dar ce trist spec­tacol, ce mizerie!

*

Ghemuiţi de trudă şi de frig, de-abia se mai mişcă sărmanii, tremurând sub haina lor sub­ţire şi zdrenţuită. Nu mai seamănă a oameni, ci a cadavre aceşti nenorociţi; iar mulţi, foarte mulţi dintre ei, doborâţi de frig şi de foame, rămas-au aşternuţi în drum, cu pieptul lipit de zăpadă, şi peste trupul lor înţepenit şi acoperit, încetul cu încetul, de giulgiul rece al iernii, trec, cu nepăsare, roţile căruţelor şi ale tunurilor grele. Aceştia din urmă şi-au ispăşit păcatele şi nu mai au nevoie de nimic, dar vai şi amar de cei mai rămaşi în viaţă, care, lipsiţi de toate, imploră mila învingătorului! Vae victis!

Spitalul din marginea oraşului era menit a primi, cu câte ceva demâncare, pe bieţii prizonieri. La intrare, li se dădu câte o ţuică, o bucată de carne friptă şi un codru de pâine. Ţi se sfâşia inima, privind la aceşti nenorociţi cum, în îmbulzeala cea strivitoare, îşi disputau, cu înverşunare, unul, altuia, locul, spre a pute ajunge, mai curând, la uşa intrării, unde se împărţea hrana. La cei mai mulţi, moartea era deja întipărită pe faţă, dar, cu toate acestea, ochii lor, aţintiţi asupra bucatelor, se aprin­deau de o lumină sălbatecă şi, cu o ultimă sforţare, aruncându-se asupra celor de dinaintea lor şi împingând în dreapta şi în stânga, încercau sărmanii a-şi face drum prin acest zid de oameni, dar, părăsiţi, în cele din urmă, de putere, se prăbuşeau la pământ, şoptind numai: „Aman, Aman!” printre dinţii încleştaţi.

*

– Bieţii creştini!, oftă, din adâncul inimii, un moşneag, lângă mine. Ferească Sfântul de aşa suferinţă mare!

Şi, scoţând, dintr-o năframă, pâine şi brânză, începu a le împărţi între turci:

– Na, taică, de gustaţi din asta! Mai pu­neţi ceva la inimă! Să fie de sufletul bietului Niţă al meu!… Cine ştie unde i-or fi împrăş­tiate oscioarele, drăguţul!… Dar voi nu sunteţi de vină!, adăugă el cu blândeţe. Pe voi vă mână Împărăţia şi faceţi numai ceea ce vi se porunceşte!… Mai poftim şi ţie o fărmătură de pită!, dădu el cea din urmă bucăţică de pâine unui arap, ce clămpănea din dinţi de frig şi de foame, şi, îndesându-şi căciula în cap, se îndreptă, încet, înspre târg şi dispăru.

*

– Ce om, ce om!, zisei în mine, uitându-mă după moşneagul ce-şi împărţise merindele, rămânând el însuşi, poate o zi întreagă, poate şi mai mult, nemâncat; căci ştiut este că rar se întâmplă ca omul de la ţară să-şi cumpere demâncare din târg; chiar când întreprinde un drum de mai multe săptămâni, el îşi ia, cu sine, merindele trebuitoare pentru toată călătoria.

Fapta miloasă a moşneagului mă impresionă aşa de adânc, încât, fără voie, începui a co­trobăi prin buzunare, dar, negăsind altceva decât tutun, mă pusei să împart ţigări între prizonieri. Când, ce să vezi! Bieţii oameni, nemâncaţi şi trudiţi cum erau, cum traseră câte un fum, li se şi începură a învârti creierii n cap, şi, huştiuliuc în zăpadă!, unul după altul, ca nişte găini ameţite.

– Na, făcui şi eu pomană!, zisei cu jumătate gură şi, plecat, mă strecurai prin mul­ţime şi pe-aici ţi-i drumul!

*

Cei dintre prizonieri, care păreau a fi mai în putere, fură adăpostiţi prin casele oamenilor, care pe unde putu încape, şi, după un mic repaus, mânaţi mai departe, făcând loc altor convoaie, ce veneau din urmă; iar cei de tot prăpădiţi fură conduşi pe la spitale şi daţi în îngrijire medicală. În unul dintre aceste spitale, improvizate pentru trebuinţele războiului, făcui cunoştinţa unui doctor turc, de la care aflai multe amă­nunte despre luptele din preajma Plevnei. Între altele, îmi povestea el că asediaţii de la Plevna nu se nelinişteau tocmai-tocmai de bombardările ruşilor, căci îndeobşte ghiuleaua îşi greşea ţelul; dar când se auzea bubuitul tunului din partea românilor, toţi se grăbeau a se ascunde prin găurile pământului, fiindcă numai rareori se întâmpla ca obuzul să nu fi nimerit locul ocupat de oştire. Asemenea, lăuda el şi infanteria noastră, zicând că, dacă împrejurările ar fi adus ca oştirea romană să se fi unit cu cea otomană, praf şi cenuşă se alegea din întreaga armie rusească, cu Ţar, cu tot!

*

– Să-ţi povestesc, urmă el, cu oarecare mişcare sufletească, asaltul redutei Griviţa, unde am căzut şi cu prizonier!… Noi stăteam, tupilaţi după parapete, cu puştile întinse şi cu câte o cartuşieră lângă fiecare. Când începură a curge pe movilă din cei cu căciula îndoită în vârf, ne pu­serăm a-i împroşca cu foc, de se părea că n-o să mai rămână nici o suflare; şi schimbam mereu la cartuşe, şi dădeam la locuri, de ne dureau mâinile, dar ei înaintau cu repeziciune, prin norii de fum şi grindina de gloanţe, ca un puhoi sălbatec; cu cât îi învălătuceam mai mult în foc, cu atât se mărea şi iuţeala lor; iar când, în cele din urmă, i-am văzut înainte-ne, aruncându-se ca nişte turbaţi asupra întăriturilor, punând scări la redută şi urcându-se pe parapete, cu ochii ieşiţi din cap de înverşunare, ehei, atunci ne-am speriat şi noi! Tăria ar­matei române consistă în rarele calităţi ale soldatului, care, pus odată în mişcare, nu mai dă înapoi, ci se luptă cu o oarbă încăpăţânare, chiar când vede că n-are sorţi de reuşită; ciuruit de gloanţe, el tot înaintează, culegând în sine gloanţele menite pentru cei dindărătul lui şi formând, astfel, din trupul său, o pavăză vie pentru camarazii săi!

*

– Bine doctore, îl întrerupsei, de la o vreme, dumneata mi-ai povestit despre bravura pedestrimii şi despre dibăcia artileriei noastre; dar despre cavaleria noastră ce opinie ai? Cum s-au ţinut călăreţii, în luptele dimprejurul Plevnei?

– Drept să-ţi spun, răspunse el, n-am avut fericirea să admir şi cavaleria voastră, căci, după cum îţi este cunoscut, făceam parte dintre asediaţii Plevnei şi nu pot şti ce încăierări au urmat în câmp deschis, unde cavaleria are un rol important!

De-abia acum a început a mi se lumina capul şi înţelesei că mi-am ales o armă care n-a putut juca un rol principal la asaltul Griviţei. Despre toate îmi dăduse relaţii turcul simpatic, numai despre izbânzile cavalereşti, din care tocmai făceam şi eu parte, nu putui afla nimic, şi aceasta îmi întrista sufletul.

*

Părăsind spitalul, mă întâlnii cu casierul re­gimentului, care venise, de câteva zile, ca să cumpere mai multe articole de hrană. El ple­case, cu o căruţă de rechiziţie, din Ţerovina, satul în care brigada de roşiori trăsese în garnizoană, în timpul din urmă, şi acum, după ce târguise cele trebuitoare, umbla şi el prin oraş, ca să afle încotro s-a îndreptat brigada, după dislocarea ei.

Bucuria noastră, a amândurora, când ne-am întâlnit! Ne hotărârăm, pe loc, să plecăm chiar a doua zi, dimineaţă, in direcţia Vidinului, urmând malul stâng al Dunării. În aceeaşi zi, mai deterăm de un ofiţer, venit de dincolo de Dunăre, care ne încredinţă că roşiorii au luat drumul spre Lom-Palanca.

A doua zi, când ne deşteptarăm, toate erau aproape gata de plecare; vizitiul aşezase, în mijlocul căruţei, o ladă mare, încărcată cu mezeluri, tutun şi rachiuri – provizii menite pentru ofiţerii regimentului. Înaintea căruţei stăteau trei mârţoage, care de care mai som­noroasă şi mai uscată. Eu şi tovarăşul meu de drum, după ce ne îmbărbătarăm puţin cu coniac, făcând parte dreaptă şi vizitiului, ne înghemuirăm, cum pu­turăm, în căruţă şi hait înainte!

*

Prin târg, merserăm cum merserăm, dar, trecând de barieră, începurăm a ne înfunda de-a binelea şi trebuia muncă, nu glumă, ca să scoatem caii şi căruţa din troiene; mai ales lada cu mezeluri ne pricinuia zile amare! Ne-a trebuit o zi întreagă, ca să străbatem până la Islaz, sat depărtat, cale de două ceasuri, de Turnu Măgurele.

Nefiind cu putinţă a merge mai departe cu căruţa, rechiziţionarăm, la Izlaz, o sanie şi anume de la săteanul la care am mas; aceasta, fireşte, drept mulţumire că ne-a ospătat omul cu ce avea şi el mai bun. Aşezând căruţa peste sanie şi roţile căruţei lângă lada cu mezeluri, purceserăm astfel la drum, colindând din sat în sat şi, după o săptămână de zile, ajunserăm, cu chiu şi vai, la satul Rast, care este situat lângă malul Dunării, faţă în faţă cu Lom-Palanca, ţinta călătoriei noastre.

Înainte însă de a ne îmbarca pentru Lom-Palanca, ne spuseră vâslaşii de pe vaporul „Săgeata”, care întreţinea comunicaţia între ambele maluri ale Dunării, că roşiorii se află la Rahova, unde vor sta mai multe zile. Ei, ce să ne facem!? Întoarcem sania şi poftim, înapoi, la Bechet! Când ajunserăm la portul Bechet, brigada de roşiori apucase a părăsi Rahova, înaintând spre Lom-Palanca. Poftim de întoarce, iarăşi, îndărăt şi mai bate, o dată, drumul spre Rast! Din cei trei cai, cu care pornisem din Turnu Măgurele, ajunseră numai cu doi la Rast, căci cel de-al treilea preferase să-şi dea sufletul în ţara în care se născuse şi se hrănise cu răbdări şi cu bătăi. În cele din urmă, iată-ne îmbarcaţi pentru Lom-Palanca, trecând falnic printre uriaşele sloiuri de gheaţă ale Dunării, şi, peste puţin, punând piciorul pe pământ duşmănesc! Era pe la sfârşitul lui decembrie 1877.

*

Armata romana 1877_013_48-5

*

Sosii tocmai la timp în Lom-Palanca, căci brigada primise deja ordin de a părăsi, a doua zi, chiar acest oraş, spre a explora împrejurimile Vidinului. O mică întârziere numai, şi o a doua ediţie a Odiseei mele era să fie gata! Mă grăbii, dar, să mă arăt feţelor lu­minate. Comandantul regimentului găsi hârtiile mele în toată regula, mai puţin în regulă mă găsi el însă pe mine, care, în loc să mă prezint cu căciula în cap, mă înfăţoşai, înaintea lui, purtând mâna, în chip de salutare, înspre capul descoperit, ceea ce produse o mică veselie între ofiţerii ce se aflau de faţă. Se vede că-mi ieşise un popă înainte, de vreme ce nici cu comandantul escadronului nu avusei mai mult noroc! Acesta, fără a mă în­vrednici măcar de un cuvânt, porunci sergentului care mă însoţea să mă dea în primire sergentului de pluton, bolborosind pe sub nas: „Altă belea!”. Pesemne-i era lehamite de acest soi de luptători, căci mai avea, sub comanda sa, un procopsit ca mine, pe voluntarul M., taman acela, despre care mi se spusese că potrivise urechile calului.

Plutonul meu, adică plutonul din care fă­ceam şi eu, acum, parte, era încartiruit într-o părăsită casă turcească, cu două rânduri. În rândul de sus, se instalaseră căpeteniile plutonului, cel de jos era ocupat de soldaţi. În una dintre odăile clădirii se încuibase un ciapcăn de bulgar, care susţinea, sus şi tare, că el este stăpânul casei. Se şi cunoştea, cât de acolo, că această clădire este de nasul bulgarului, pe care-l găsii, lungit jos, pe o rogojină, încunjurat de trei oale hârbuite şi o cană desfundată, şi nici tu scaun, nici tu masă, nici tu străchinii în casă!

*

Camarazii mei de arme ţineau, la început, o atitudine expectativă faţă de mine; voiau, desigur, mai întâi, să ştie ce tacâm de om sunt. Trecând pe lângă grajdul în care soldaţii îngrijeau de cai, auzii şoptind:

–Cine o fi acesta?

– Cine să fie! Ia un papugiu din Bucu­reşti, care vine şi el la război, când suntem pe la isprăvite!

– Seamănă a ciocoi bogat! Ce zici, dacă m-aş băga slugă la el?

– De, după cum crezi şi tu! Eu, unul, l-aş lăsa pe cuconaşul să-şi pună singur şeaua pe cal!

Bate vântul cam aspru din astă parte!, zisei în cugetul meu şi o luai, tiptil, înainte.

*

Sergenţii şi brigadierii umblau politicos, dar rece, pe lângă mine; din vorbă în vorbă, începurăm însă a ne mai cunoaşte unul pe altul; dar, de la cunoştinţă, până la prieteşug, mai va! Sergentul de pluton îmi făgădui că-mi va pune la dispoziţie un cal bun; dar aceasta mă punea cam pe gânduri, ştiind că, de obicei, caii cei buni au obiceiul de a zburda, însuşire care mie, unuia, nu-mi convenea deloc. Multă amărăciune îmi pricinui şi împrejurarea că armurierul nu se afla la regiment. Eram în preziua de a da piept cu duşmanul şi sabia mea tot neascuţită rămăsese; vorba ceea: Cum e turcul, şi pistolul!

Noaptea venise; scândurile scoase din zaplazurile vecinilor pârâeau şi trăsneau în sobă, împrăştiind o căldură binefăcătoare prin odaie; fânul aşternut jos şi acoperit ca pături invita ademenitor pe cei osteniţi la odihnă. Eu am fost cel dintâi care am urmat acelei invitări. Când mă deşteptai, dimineaţă, toţi erau pe la trebile lor. Mă îmbrăcai repede şi mă detei jos, în curte, ca să-mi văd calul.

*

Sergentul de pluton se plimba prin curte, dând porunci în dreapta şi în stânga; zărindu-mă, se apropie de mine, îmi strânse mâna prieteneşte şi mă întrebă dacă mi-al ales vreun soldat, care să-mi caute de cal şi, după un răspuns negativ din parte-mi, îmi reco­mandă pe unul, anume Stan Sârbu, un băiat de stat mijlociu, lat în spete şi cu o fizionomie pronunţată de ştrengar. După câteva vorbe, mă înţelesei cu Stan asupra salariului şi asu­pra condiţiunilor slujbei. Nu ştiu dacă Stan era acela care mă credea ciocoi bogat, dar atâta m-am încredinţat, în urmă, că era băiat harnic şi-mi făcea toate tre­bile de minune, şi aceasta pentru exorbitantul preţ de patru franci pe lună! Nu-i vorbă, îl mai îndopam eu cu tutun şi-l mai scăpam de câte o pedeapsă, dar nici el nu rămânea în urmă cu omenia, ticsindu-mi burdujii şeii cu costiţe de purcel, găini fripte şi altele de asemenea natură, căci era meşter de frunte Stan al meu în de-ale potlogăritului! Şi pare-mi-se că mai mult în vederea ocrotirii ce-i puteam da se prinse slugă la mine.

Înainte de a ne aduna pentru plecare, mi se aduse calul, ca să-l încerc. Era un murg, mai la urmă, unul dintre acei cai care îi învaţă pe recruţi mişcările, înţelegând nu numai toate semnele cornistului, dar şi comanda din gură.

*

– Îmi place calul!, zisei cu glas tare şi, apropiindu-mă de Stan, îl întrebai, în taină: Da’ nu muşcă?

– Ţţţ!, răspunse Stan, făcând din cap o miş­care, din jos, în sus, în semn de negare.

Acest răspuns laconic mă făcu să încalec fără sfială, dar, abia urcat în şa, calul începu să joace ca un îndrăcit cu mine, aruncându-se ba într-o parte, ba în alta, ba sărind în sus şi în jos, şi tot aşa, fără contenire. Îmi venea un fel de leşin la inimă, de atâta zdruncinare; strângeam frâul cât puteam, dar calul, aş!, da tot mereu înainte.

– Da’ nu-l frământa atâta, domnule Alexandru! Mai lasă-l şi să răsufle!, grăi unul dintre brigadieri, adresându-mi-se.

Uşor de zis! Dar, dacă ar fi fost el în pielea mea, ar fi judecat şi el altfel lucrurile. După o vreme, schimbai, din întâmplare, poziţia picioarelor şi, ca printr-un farmec, calul se opri locului. Înţelesei, pe dată, pri­cina! Credincios obiceiului meu, contractat încă din copilărie, de a încovriga picioarele împrejurul burţii calului, ţinându-mă, astfel, din pulpe şi din călcâie, făcui, şi de astă-dată aşa, fără a gândi că altul este efectul călcâielor înarmate cu pinteni. Cu toate acestea, scăpai cu faţa curată; ba, ce e mai mult, toţi începură a mă bănui de călăreţ distins.

*

După prânz, pornirăm înainte. Pe când cei­lalţi cai mergeau în pas liniştit, Boboc – aşa îl chema pe al meu – afurisitul de Boboc o ţinea, întruna, în trap, dar într-un trap aşa de iute, încât o lua înaintea celorlalţi cai. Şi să nu se creadă că din pricina neghiobiei călăreţului era nevoit a se potrivi acestui fel de mers, ferească Dumnezeu! Boboc al meu nici nu ştia ce vrea să zică mersul la pas, el sau mergea în trap sau sta locului; aşa era el. Mie, care nu încălecasem, de vreo câţiva ani, nu-mi priia defel această particularitate a lui Boboc. Nu trecu mult şi începui a slăbi din pulpă; pe urmă mă văzui nevoit de a mă agăţa, din când în când, pe furişate, de coama calului; ca să mă ţin din călcâi nu era chip!

Când descălecarăm, în Arcer Palanca, eram frânt de oboseală şi, fără a pune ceva în gură, mă trântii, îmbrăcat, cum eram, pe nişte paie, aşternute într-o odaie fără uşi şi fără fereşti, şi adormii lemn. Înţelege orişicine ce vrea să zică a dormi, în toiul iernii, într-o casă fără uşi şi fără fe­reşti! Norocul meu că mai avusei pe mine şi două rânduri de flanele, cu care mă înzestrase un om mai prevăzător decât mine. Pe la miezul nopţii, mă răzbise gerul aşa de cumplit, încât am fost nevoit să părăsesc culcuşul, spre a-mi mai încălzi, prin mişcare, corpul înţepenit.

*

Afară, dormeau soldaţii, în preajma unui foc, întreţinut cu rămăşiţele acoperişurilor şi ale mobilierului caselor ruinate de bombardări. Ei erau astfel aşezaţi, încât, luând unul, drept căpătâi, genunchii altuia, alcătuiau toţi, împreună, un brâu împrejurul flăcării, ce-şi re­vărsa, înălţându-se tremurând la cer, lumina sa gălbuie peste îmbrăcămintea ostaşilor, cul­caţi în zăpadă; iar în fundal se desenau fan­tastic dărâmăturile caselor arse, pierzându-se, încet-încet, în întunericul nopţii.

Mă apropiai şi eu de foc şi începui a întinde ba un picior, ba altul în jăratic, căci mai alei la picioare mă pişca rău gerul.

– Ce te-ai apucat, domnule Alexandru?, auzii glasul lui Stan. O să rămâi şi desculţ, şi cu picioarele degerate!

– Da’ ce să mă fac, dragă, Stane, că nu mai pot de frig!

*

Se sculă bietul om – biet să nu rămână! Îmi trase cizmele şi se puse să mă frece cu zăpadă, până ce-mi trecură înţepăturile; apoi luă o bucată de carne de berbec, ce ni se împărţise, la plecarea noastră din Lom-Palanca, o fripse binişor la foc şi-mi dete, să mă mai întremez. Nu ţin minte să fi mâncat, vreodată, aşa cu poftă ca atunci! Mare adevăr a zis cine-a zis că foamea este cel mai bun bu­cătar.

De-abia mă aşezai, mai în ticnă, lângă foc, pregătindu-mă de somn, şi începură a se deştepta ceilalţi, din jurul meu; se apropia de revărsatul zorilor şi caii trebuiau îngrijiţi de cu vreme. Reîntors în odaie, unde am mas cu sergentul de pluton şi cu vreo câţiva alţi camarazi de-ai mei, care acum se sculară şi ei, degeraţi ca vai de lume, am fost surprins să găsesc şi opt vânători în aceeaşi odaie. Târgul fiind mic şi oştire multă, bieţii oameni, neputând da de nici un adăpost, veniseră peste noi, după ce aţipisem eu. Scuturându-şi somnul şi scoţându-şi ţurţurii de gheaţă de pe mustăţi, ei se pregăteau, acum, asemenea de ducă. Hainele lor erau într-o stare de tot păcătoasă, numai rupturi şi cusături; mai ales unul dintre ei bătea tare la ochi; era îmbrăcat într-un fel de mintean, în loc de manta, căci, după cum ne spuse el însuşi, era nevoit ca să tot taie o bucată din poalele mantalei,  spre a-şi cârpi pantalonii ferfeniţiţi, până că nu rămase nici mantaua manta, dar nici pantalonii pantaloni; cu toate acestea, el părea a nu fi prea îngrijorat de asprimea vremii, deoarece îşi bătea joc şi de crivăţ, şi de tovarăşii săi, care erau ceva mai bine înveliţi decât el, zicând că o să fie vai de ei, când gerul se va înfunda în ţoalele lor, pe când, la el, n-are unde să se oprească, cum vine, aşa trece!

*

Când se lumină de zi, părăsirăm Arcer-Palanca, pe un ger ţeapăn, cu un vântuleţ subţire, de parcă-ţi tăia pielea, nu altceva. Trecând printr-o pădurice, mi se tot năzăreau, pe după huciuri, turbane şi fesuri tur­ceşti şi, neştiind că, înaintea noastră, a mai trecut o mulţime de oştire, criticam, în tăcere, uşurinţa condamnabilă a comandantului trupei, care ne expunea la primejdii vădite, lăsându-ne să pătrundem prin asemenea locuri, fără a trimite cercetaşi în toate părţile, ba, ce este mai grav, fără a da cel puţin ordin ca să se dezlege carabinele de la şea! Într-un loc, deterăm de nişte sârmă, împrăştiată în drum şi care se anina pe picioarele cailor. Doară nu de florile cucului mi-am vârât eu nasul şi prin cărţi de ştiinţă militară, ca să nu cunosc, pe dată, că aici avem de-a face cu o cursă duşmănească, pusă nouă în cale, cu scop de a ne încurca şi de a ne căsăpi, apoi, fără milă!

Vecinul meu din dreapta, un rezervist mustăcios, care adeseori mă povăţuia încotro să cârmuiesc calul, după comanda dată, era însă de altă părere, şi izbuti să mă con­vingă şi pe mine că mimai cursă nu puteau fi acele bucăţi de sârmă, uitate, ici-colea, în drum, de către cei însărcinaţi cu distrugerea liniei telegrafice. Cu această ocazie, îmi povesti el despre o capcană mai soioasă decât cea închipuită de mine, cum adică, pe lângă Plevna, câteva escadroane de roşiori, după o luptă înfierbântată cu un număr copleşitor de infanterie turcească, care le cuprindea din ambele laturi, au fost nevoite să se retragă, printr-un câmp de porumb, pe al cărui capăt nişte pari zdraveni, înţepeniţi în pământ, erau legaţi, unul de altul, în cruciş şi în curmeziş, cu o sârmă groasă, formând, astfel, un perete de nepătruns; şi cum, numai după o muncă deznădăjduită, întretăind şi rupând sârma, cu ajutorul lopeţilor Lindmar, de-abia putură scăpa caii şi oamenii din acea mreajă de fier, înainte de a-i ajunge urgia; nu le rămăsese nici atâta timp, ca să ridice cel puţin pe acei dintre răniţi care căzuseră mai în apropiere.

*

– Cred că pe răniţii în neputinţă de a se apăra i-or fi cruţat turcii!, zisei, îngrijorat de ceea ce ar putea să mi se întâmple şi mie, în asemenea împrejurare.

– Da’ de cruţat!, răspunse un altul, de alături, om certăreţ din fire, de cârtea şi asupra lopeţilor, cu ajutorul cărora scăpase din nevoie, susţinând că nu-s de nici un folos pentru călărime şi că-s bune numai de îngropat morţii cu ele. Cine încape pe mâna turcilor, adăugă el, râzând, acela nu se mai înfruptă în această lume! Când te prinde turcul, te schingiuieşte de-ţi iese sufletul de o mie de ori, apoi te spintecă şi te ciunteşte frumuşel, şi, după ce te-ai stins din viaţă, te taie în bucăţi şi bucăţile ciocârtite le aruncă în toate vânturile, de parcă plouă cu carne de om!… Nu-i vorbă, ne mai răcorim şi noi, când punem mâna pe câte-o liftă de păgân!…

– Ne răcorim, dar cam rar!, îl întrerupse un altul.

– Rar, vezi bine că rar!, răspunse el ne­căjit. Da’ te lasă nevolnicii aceştia de ofiţeraşi, care-s buni de gură numai, dar, altfel, de nici o ispravă!… Ai intrat, bunăoară, în foc, ei dau semnul de retragere, tocmai când ţi-e mai dragă lupta! Întoarce-te, atunci, cu spatele spre duşman şi lasă-l să te împuşte, în voie bună, pe dindărăt.

– Ştii că eşti grozav!, îi zise, în bătaie de joc, voluntarul M., cel cu pricina urechilor.

– M-oi fi speriind, zău!, şi de un iepure, ca dumneata, în noaptea aceea, lângă Rahova!, fu răspunsul şi un hohot general urmă acestor cuvinte.

*

Acest răspuns ţintea de următoarea întâmplare: Pe când cele două companii de dorobanţi, aşezate lângă podul de peste apa Schi­tului, ţineau piept trupelor otomane din Rahova, respingând, cu o bravură vrednică de toată lauda, încercările repetate ale duşmanului de a forţa această trecătoare, voluntarul M. primi, de cum se făcu noapte, ordin de a se repezi până la acel pod şi de a aduce ştire despre cele ce se petrec de-a lungul râului. Pornit într-acolo, el se sperie de un lup, ce-i ieşise înainte, şi, rătăcind câteva ceasuri prin câmp, se întoarse, după miezul nopţii, cu vestea îmbucurătoare că cele două companii se menţin la pod şi că toate merg de minune; şi, într-adevăr mergeau toate de minune, dar în partea turcilor, care, folosindu-se de întunericul nopţii şi de felul aşezării trupelor române, coman­date de prevăzătorul general S., treceau, tocmai atunci, în toată liniştea, Schitul, mai în sus de pod.

– Voi credeţi că a fost un iepure, care a băgat spaima în domnul M., dar eu m-aş prinde că a fost un al treilea…

Şi râsetele porniră din nou.

– Ia, mai tăceţi din gură şi priviţi, mai bine, într-acolo!, zise vecinul meu mustăcios, arătând cu mâna înspre soare-apune.

În acelaşi timp, răsunară, din rândurile întâi, mai multe glasuri:

– Diul! Uite, Diul!

*

Urcaserăm un deal, de pe care se deschidea vederii noastre o vale întinsă, mărginită, în partea dreaptă, de măreaţa Dunăre, pe al cărei mal sta, de ani însutiţi, nebiruita cetate, Vidinul Din locul unde ne aflam, nu se puteau distinge decât numai aliniamentele şterse ale cetăţii virginale. După câţiva paşi de înaintare, ni se dezvălui şi terenul, acoperit, până atunci, de culmea dealului. Eram în faţa Tatargicului, întâia verigă a lanţului de întărituri, ridicate într-un semicerc depărtat, din stingă Vidinului. Jos, la poalele dealului, stătea tăbărâtă dorobănţimea, gata de a intra in foc; numai câteva companii răsfirate se puseră în mişcare. O ceată de călăreţi, care se dezlipise de noi, de vreun sfert de ceas, apucând înspre valea Dunării, înainta, acum, cu paşi repezi, asupra Tatargicului. Noi scoborâserăm puţin dealul, aşezaserăm bateria noastră călăreaţă la un loc potrivit şi numaidecât începură a curge obuzele asupra satului întărit.

*

Armata turca ALBINA CARPATILOR nr 12 1877

*

După întâia detunătură, mi ie cam ridică căciula în cap; cu timpul, îmi veni inima la loc, şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât turcii nici nu-şi băteau capul cu noi. Văzând şi văzând că duşmanul nu răspunde la bombardările noastre, mă îndârjii, în cele din urmă, aşa de rău, încât mă înduplecai să părăsesc locul ce mi-l alesesem, cu multă precauţie, în dreptul celorlalţi, de parcă aş fi fost cine ştie ce viteaz; dar copacul tot nu-l pierdeam din ochi! Eu credeam că suntem în plină luptă, pe când totul era numai o simplă demonstraţiune, întreprinsă cu scop de a dibui pe duşman, din care parte ar fi mai lesne de biruit, şi, după câteva târcoale, date Tatargicului de către cei din vale, se retraseră trupele noastre, înde­plinită fiind sarcina acelei zile.

Vitejia, acumulată în mine, nu rămase, însă, neîntrebuinţată; o descărcai toată asupra bul­garului din Belarada, la care trăsei în gazdă. Şi cum să nu-ţi pierzi răbdarea cu un om ca acela! De-l rugai să-ţi vândă ceva făină, el îţi răspundea, cu glas plângător: „Nema!” („Nu-i!”), pe când cămara-i gemea sub greutatea a tot soiul de făină; îl rugai să-ţi vândă câteva ouă – „Nema!”, lapte sau brânză, veşnicul „Nema!” şi „Nema!”. Dar găinile cotcodăceau în pod – mare poznă! – şi ugerele pline ale bivoliţei, ce stătea în curte, rumegând, nu se potriveau deloc cu acel „Nema!” al bulgarului. Nici cu pa­rale, nici cu rugăminţi nu-l puteai scoate din „Nema!” al lui. Sub astfel de împrejurări, nu-mi rămăsese alta de făcut, decât să-mi iau refugiul la sărăcăciosul conţinut al burdujelor şeii; scosei, deci, un pesmet uscat şi o ceapă şi – poftă bună! Ca să tai tăria cepei, îl rugai pe bulgar să-mi dea un drob de sare. „Nema!”, răspunse el, iarăşi trăgănat.

– Ce-i mai ceri şi sare?, zise Stan, glu­mind. Se vede că dumneata nu ştii ce greu încolţeşte sarea, pe care o seamănă bulgarii!…

*

La început, nu înţelesei unde bate vorba lui Stan, dar, până ce se potoli râsul, stârnit prin această glumă, îmi adusei aminte de povestea aceea, cu bulgarul, care, văzând, întâia dată, sare, la un român, şi întrebându-l de unde o are, acesta-i răspunse că o seamănă şi o cultivă ca pe oricare altă legumă; bulgarul, plin de bucurie, de a vedea răspândită, şi în ţara lui, o asemenea minunată legumă, luă cu sine sămânţă de sare şi-şi semănă ogorul cu ea! De atunci, au şi bulgarii sare, pe când, înainte, în loc de sare, se slujeau de ardei.

Gluma lui Stan mă aduse la convingere că, dacă bulgarii putură trăi, atâta amar de vreme, fără a şti măcar de sare, n-o să mă prăpădesc, mâncând şi eu o ceapă fără sare; şi, cogâlţ, cogâlţ!, alunecă ceapa pe gât. După ceapă şi suhariul cel uscat, îmi veni o sete grozavă; în toată casa, nici o picătură de apă! Răutăciosul de bulgar ascun­sese până şi cana de băut apă.

*

– Dă-mi puţintică apă!, îl rugai, din nou, pe bulgar.

– Nema!, răspunse el, şi de astă dată, cu glas plângător.

– Nu fi al dracului şi dă-mi o duşcă de apă, să-mi sting pojarul, că mă arde!

– Nema vodiţă (Nu-i apă)!, fu, iarăşi răspunsul.

Aici îmi sări ţandăra!

– Dacă aşa mi te porţi cu noi, zisei înfuriat, atunci afară cu tine! Haide! Cară-te de-aici!

Bulgarul se uită la mine ca şi când n-ar înţelege ceea ce-i spun eu, dar tălmăcirea palpabilă a lui Stan îl făcu să înţeleagă aşa de bine, încât se opri dincolo de prag.

*

Uite, aşi sunt ei toţi!, zise sergentul de pluton, după ce se cărăbănise bulgarul. Noi răbdăm toate nevoile războiului şi ne jertfim, ca să-i scoatem pe aceşti tucana-glava de sub apăsarea turcilor, şi ei nu se îndură să-ţi dea o picătură de apă, să mori de sete!

Rămaşi stăpâni în casă, ne întrunirăm în mare consiliu de război, şi rezultatul consfătuirii noastre a fost: condamnarea la moarte a locuitorilor cotcodăcitori din pod, care, pe dată, şi fură executaţi! Se mai găsi şi unt, şi brânză, şi de toate, numai vin ne lipsea. La crâşmă şi pe la săteni nu era vin de vânzare; aşternurăm, deci, masa şi fără vin. Pe când eram pe la sfârşitul mesei, ne pomenirăm, însă, cu slujbaşul sergentului că ne aduce un hârdău cu vin.

– Am dat de vin ieftin!, zise el, punând hârdăul pe laiţă.

– Şi unde ai dat de el?, întrebă sergentul.

– Ia, la bulgarul nostru!, răspunse el zâmbind.

*

În urma tălmăcirii lui Stan, se culcase bul­garul în şopron, unde avea o butie de vin. Soldaţii, mirosind aceasta, făcură încetişor o deschizătură în perete, găuriră cu suliţa fundul butiei şi, introducând, în găurice, o trestie, havuzul era gata! Şi curgea vinul gârlă, pe când bulgarul dormea, horcăind, cu capul rezemat de butie. Trai, băiete! De mâncat, mâncarăm bine, vin aveam berechet… ei!, aşa război îmi plăcea şi mie! Purtarea mea vitejească, faţă cu stăpânul casei, mă apropie de camarazii mei de arme; vinul netezi şi mai bine calea înţelegerii! Gheaţa se rupse cu desăvârşire între noi şi neîncrederii de până acum urmă o prietenie intimă – poate ceva prea intimă, căci, de multe ori eram bun-bucoros să scap de manifestaţiunile prea din cale-afară ale acestui prieteşug.

Dimineaţă, când se trezi, bulgarul îşi puse mâinile în cap, văzând trebuşoaro ce-i făcuserăm. Întrebându-ne unde-s găinile din pod, noi îi răspundeam „Nema!”. Unde-i brânza din putină, tot „Nema!”. Cine i-a mâncat untul din oală, iarăşi „Nema!”. Şi aşa, la toate întrebările, îi răspundeam, acum, noi cu „Nema”. Bulgarul sărea în sus de ciudă şi ţipa, tot văietându-se: „Moie mleko! Moie maslănă! Moie scrănă!” (Laptele meu! Untul meu! Brânza mea!). Drept pedeapsă pentru mincinosul „Nema!” al lui, îl lăsarăm să se vaiete, până nu ni se făcu şi nouă mila de el; apoi, îl întrebarăm că ce să-i dăm despăgubire pentru paguba suferită. La această întrebare, i se lumină faţa şi, făcându-şi socoteala pe degete, ne ceru un irmilic, dar pe dată întoarse vorba şi ne ceru un icosar, sub cuvânt că untul era proaspăt şi găinile de soi ales; de vin, nici pomeni!

*

– Fie şi un icosar!, zise sergentul şi-i numără banii.

Venea aproape un franc de căciulă! Primindu-şi bulgarul paralele, îl bătu gândul să-şi cerceteze şi vinul, dacă nu cumva…

– Dar nu se poate!, şopti el încet. Doar am ţinut straja la butoi!..

Când colo, butoiul golit pe jumătate! După multă ciorovăială, îl împăcarăm cu 30 lei turceşti, în care sumă era cuprins şi icosarul, pe care îl primise mai înainte, şi, astfel, ne descotorosirăm de el.

*

De la Belarada, apucarăm spre miazăzi-apus, lăsând în spate Tatargicul, care, după câteva zile, fu luat cu iureş de către curcani. Regiunea, pe care o străbăteam, acum, nu era încă exploatată de oştirea romană, de aceea şi înaintarea noastră se făcea cu luarea tuturor măsurilor de precauţiune, spre a preîntâmpina o surprindere vrăjmăşească. Fie că mirosisem deja praf de puşcă, fie că spiritul războinic al tovarăşilor mei înrâurise, întrucâtva, şi asupra mea, destul că nu mi se mai năzăreau turbane, nici fesuri turceşti; din contra, parcă mă cerca curiozitatea să asist la o mică escarmuşă (şarjă de cavalerie – n.n.), cu condiţia, însă, ca escadronul meu să nu intre în foc, ci să stea în rezervă, la o depărtare respectabilă de duşman. Nu peste mult timp, avui mângâierea de a vedea şi o escarmuşă, deşi sub o altă formă, faţă de cum dorisem! Deocamdată, nu întâlnirăm în calea noastră decât gloate de ţărani, veniţi de prin satele învecinate, şi care ne aşteptau pe la răspântii, pe unde treceam, cu hârdaie pline de vin.

Ne mirarăm şi noi de atâta amabilitate, din partea bulgarilor, de această subită schimbare în atitudinea lor, dar, în curând, ne încredinţarăm că acele grupuri de oameni nu erau bulgari, ci români coada-vacii, aşezaţi prin aceste locuri din vremuri de nu se mai ţine minte şi formând marea majoritate a populaţiunii din vilaietul Vidinului. La Molalia, sat curat românesc, unde făcurăm un popas de două zile, ne primiră oa­menii cu ce le-a dat şi lor bunul Dumnezeu; fiecare căuta să-şi ridice cinstea casei, printr-o bună găzduire a musafirilor săi. În genere, am constat că românii, din această parte a Bulgariei, par a fi mai cu dare de mână decât cei din România; casele lor sunt mai spaţioase şi mai bine îngrijite, vitele lor mai numeroase şi mai bine nutrite decât ale sătenilor din Ţara Românească. Trebuie să mai amintesc că expresiunile curtenitoare, ca „domnule”, „dumneata”, „dumneavoastră”, nu sunt întrebuinţate în graiul lor, ci pretutindeni înlocuite prin bădărănosul „măi” şi familiarul „tu”; şi, dacă te puneai pe capul unuia sau altuia, ca să-l deprinzi cu forme mai lustruite ale cuvântării, după multă muncă, te pomeneai cu ziceri ca aceste: „Măi domnule, pofteşti şi tu niţică varză?” sau „La lupta aceea, de la Gorni-Dubnik, te-ai întâmplat şi tu dumneata?”.

*

De vreo lună de zile, nu s-a mai arătat, după spusele molalienilor, nici picior de turc, în toată împrejurimea; pesemne îşi schimbase gândul şi Bimbaşa din Vidin, care, înainte de a intra oştirea noastră în acţiune, se tot lăuda că o să treacă, cu un regiment, la Calafat, şi că o să arunce toată armata română în Dunăre.

Cât stăturăm în Molalia, uşurarăm puţin caii de povoara şeilor. Era şi de mare nevoie aceasta, căci, în urna necurmatelor recunoaşteri, de la Plevna, până dincolo de Orchania, spre Serbia şi spre Balcani, executate, de multe ori, în marş forţat, sub comanda generalului rus Gurko, căruia îi era ataşată brigada noastră, se coapse şi se roase şira spinării bietelor dobitoace, de se făcu numai carne vie. Nu puţin contribuiră la această vătămare şi şeile grozav de grele, cu care este înzestrată cavaleria noastră; trebuie să fii voinic, hăt-colea, ca să fii în stare să-ţi pui şeaua pe cal!

Înainte de a porni mai departe, ni se îm­părţi, la fiecare, un număr de patruzeci şi cinci de cartuşe; semn neîndoios de apropiată în­tâlnire cu duşmanul. În temeiul prieteşugului încheiat la Belarada, îmi puse sergentul de pluton un alt cal la dispoziţie, şi anume un cal bălan, de o fire foarte blajină. Pe când Boboc nu ştia ce vrea să zică mersul în pas, Balan, din contra, cum mă încredinţai în curând, nu putea să meargă în trap, aşa drâglă de cal era! Mă rog, era cal de muzică şi, ca atare, pierdea neapărat din grandoarea sa, dacă schimba solemnul mers în pas pe uşuraticul trap.

*

Norocul a vrut ca tocmai plutonul meu să fie menit de a face, acum, pe flancuri. Să mă fi văzut, trecând cu Bălanul meu peste măguri şi răstoace, ai fi crezut că-s un al doilea Alexandru Machedon, care merge în cucerirea lumii… Gravitatea înfăţişării Băla­nului era încă simţitor ridicată printr-o ca­denţată mişcare, la flecare pas, a urechilor sale monstruoase; el mai avea ciudatul obicei de a se culca unde vedea zăpada mai mare şi am fost, de multe ori, nevoit să-l momesc cu câte o bucată de pesmet, ca să-l înduplec să-şi părăsească patul moale.

Pe când brigada urma calea netedă, din vale, noi, flancul, trebuia să ne ţinem de-a lungul crestei dealurilor învecinate, sărind peste râpe şi trunchiuri de arbori, urcând costişe drepte ca peretele şi scoborând povârnişuri primejdioase. Ce servicii îmi făcea, cu acest prilej, Ducipalul meu, poate să-şi închipuie lesne orişicine!

*

La o depărtare ca de o poştă, de la Molalia, deterăm de câteva pichete sârbeşti, ce erau aşezate, ici-colea, pe vârfurile dealurilor. De la înfrângerea cea cumplită, de la Alexinatz, nu se mai auzise nimic de sârbi, iar după ce căzu Plevna, le veni, iarăşi, pofta de a porni, din nou, cu război asupra turcilor, despre a căror mai curândă sau mai târzie îngenunchiere nu mai era nici o îndoială. Fiecare corp de strajă, pe lângă care trecea lanţul nostru de flanc, era compus cam din zece inşi, dintre care nici doi nu se potri­veau la îmbrăcăminte şi la armament; unul era îmbrăcat cu şalvari turceşti, cu cuşmă sârbească în cap şi înarmat cu un iatagan, altul avea o bonetă austriacă în cap şi o puşcă de sistem Snyder, iar altul, o puşcă cu cremene şi un fes turcesc în cap; vorba ceea: „A tunat, de i-a adunat!”.

Lângă Novoselo, aproape de graniţa Ser­biei, întâlnirăm un pâlc de călărime sârbească, dar abia ce deteră fraţii noştri sârbi cu ochii de noi şi o şi luară la sănătoasa, crezând, desigur, că suntem turci. Degeaba trimiserăm câţiva călăreţi, în urma lor, ca să-i vestească că suntem noi, românii; cine putea să-i ajungă?! Fugeau sârbii de prăpădeau pământul!

*

De la Novoselo, o luarăm spre miazănoapte-răsărit şi ajunseră la Florentin, fără a da de Turci in calea noastră. Instalaţi într-un părăsit bordei turcesc, la marginea Florentinului, aţâţarăm un foc, de puteai să frigi şi un bou la el. Şi ce bine îţi prinde ca, după ce ai degerat toată ziua, pe drum, să te întinzi aşa, alene, la căldură – fie şi pe pământ gol! Păcat numai că n-aveam voie să lepădăm cel puţin curelăria de pe noi; ce să faci, însă, războiul are şi el regulile sale şi, mai ales, când eşti în recunoaşteri; de-i ziuă, de-i noapte, arma cată să fie nedezlipită de tine, ca, la orice moment, să poţi intra în acţiune.

Muiaţi de căldură, ne puseserăm a trage la aghioase, ca în vremea cea bună; dar, pe când somnul ne era mai dulce, fuseserăm nevoiţi a părăsi culcuşul, căci, de puzderia de scântei, ce ieşeau prin coş, se aprinsese bordeiul – mare noroc, încă, că ne trezire soldaţii, înainte de a se prăbuşi acoperişul peste noi! Într-un sfert de ceas, tot bordeiul se prefăcu în scrum; în scrum se prefăcură şi carnetul meu de notiţe, şi mănuşile mele de blană, pe care le ascun­sesem după un căprior, înainte de a mă pune la hodină. După carnetul de notiţe nu mă prea durea capul, nu era să se îmbogăţească întru nimic istoria lumii, prin scumpele mele adnotaţiuni; dar mănuşile mele, bunătate de mănuşi! Ce să mă fac, fără ele, sărăcuţul de mine, pe un ger aşa de cumplit! Eram foarte mâhnit, din pricina aceasta. Deodată, îmi plesni un gând bun prin cap, pe care îl şi pusei, la moment, în practică: scoa­sei şeaua de pe cal, trăsei calabalâcul meu de sub teltea şi, alegându-mi o pereche de ciorapi de lână, noi-nouţi, vârâi în ei binişor mâinile, până la cot, şi improvizai, astfel, nişte mănuşi cum nu se poate mai potrivite!

*

Mulţumit de acest strălucit rezultat, mă aşezai între soldaţii care stăteau de vorbă, lângă focul ce pâlpâia în mijlocul curţii, şi încercai să mai trag un pui de somn, dar nu era chip! Pe o parte, mă dogorea jăratecul, pe altă parte, mă făceam sloi de gheaţă, încât, spre a stabili echilibrul de căldură peste tot corpul, trebuia să mă tot învârtesc, ca muşcat de chifteriţă. Decât aşa somn, mai bine deloc!, îmi zisei în gândul meu şi, aprinzându-mi o ţigară, mă pusei lângă Stan, care, spre a nu-şi uita meşteşugul, arestase – el ştie de la cine – o găină, pe care o jumulea, tocmai, în toată liniştea, şi-l rugai să ne povestească vreo faptă năstruşnică din viaţa sa, ca să ne mai treacă de urât.

Stan nu era omul care să aştepte să-l rogi de zece ori, pentru aşa-ceva, şi începu, pe dată, să ne înşire diferitele sale păţanii, una mai interesantă decât alta. Între altele, ne povesti el şi următoarea întâmplare:

*

La plecarea brigăzii din Ţerovina, el fu rânduit să stea de pază, la o şiră de fân, ce era vândută unui furnizor rus, până ce acesta din urmă îşi va ridica fânul, şi apoi să vină la satul cutare, lângă Rahova, unde brigada va staţiona, un timp oarecare. Îndată după plecarea tru­pei, veni un ofiţer rus şi-l întrebă al cui e fânul şi dacă-i de vânzare. Stan îi răspunse că tocmai de aceea sta lângă şira de fân, ca s-o vândă. Învoirea se făcu lesne şi Stau îşi puse banii la chimir. După vreo jumătate de ceas, se pomeni el cu nu alt rus, care, de ase­menea, venise să cumpere fânul şi căruia Stan, văzând că se îndeasă muşterii, îi făcu un preţ mai ridicat, decât celui dintâi.

– Poftim banii şi aşteaptă, aici, până mă voi întoarce cu carele!, zise rusul.

– Te aştept, n-ai grijă!, îi răspunse Stan, surâzând pe sub mustaţă.

*

Abia ce-şi aşezase rublele şi polii imperiali în chimir, că se înfăţişă, înainte-i, un al treilea rus, tot cu dorinţa de a cumpăra şira de fân. De astă-dată, mai scăzu Stan preţul, ca vânzarea să se facă cât mai repede, căci zări, în depărtare, venind mai multe care, fără îndoială ale furnizorului ce cumpărase, întâi şi-ntâi fânul. Cum se depărtă muşteriul, Stan şi şterse putina, lăsând pe cumpărători să se înţeleagă între ei, cum vor putea.

Povestirilor lui Stan urmară povestirile ce­lorlalţi şi, astfel, trecu noaptea, cum ai bate din palme.

*

Ostasi romani 1877_013_27-5 Dorobanti

*

Locotenentul L., fost ataşat la statul-major rus, unul dintre cei mai distinşi tineri ofiţeri şi care, la sosirea noastră în Florentin, fu însărcinat să cutreiere, cu câţiva călăreţi, împrejurimile Florentinului, împingând recu­noaşterile sale până aproape de Vidin, se întoarse din expediţiunea sa, fără a fi întâlnit, undeva, pe duşmani. În zori de zi, părăsirăm, deci, Florentinul şi ne întoarserăm la Molalia; dar, înainte de a ajunge acolo, întâlnirăm, în calea noastră, un regiment de călăraşi, care-mi făcu o impresiune foarte ciudată. Lasă că în genere caii noştri de linie nu sunt tocmai cum ar trebui să fie, dar încă ai călăraşilor! Vezi câte un cal ca pisica, purtând în spinarea sa o matahală de om cât un munte, şi se mai pretinde că avem cavalerie teritorială! Se mai găsesc, nu-i vorbă, şi la călăraşi, cai mai înalţi, dar ce ţi-i de folos, dacă pieptul le este nedezvoltat, prin urmare şi puterea lor foarte ne­însemnată. Ştiut este că nu omul, ci calul e lucrul de căpetenie la cavalerie! Călăraşii, cum sunt ei astăzi, nu pot fi întrebuinţaţi decât numai pentru recunoaşteri uşoare şi pentru escorte, şi, ca să aibă o valoare în război, ar trebui poate organizaţi ca infan­terie călăreaţă. De ce m-am apucat eu să mă vâr în ase­menea chestiuni? Sunt alţi oameni, mai cu cap decât mine, care-şi frământă minţile cu această chestiune şi care, desigur, vor găsi chipul şi mijloacele pentru înfiinţarea unei puternice cavalerii teritoriale!

*

La Molalia, schimbai, în sfârşit, sabia mea neascuţită, pe o altă sabie, a unui sergent ce se întorcea în ţară şi care îmi lăsă şi pe Roibul său, un cal într-adevăr bun. Era şi timpul să dau paşaport Balanului, căci se şoptea despre o luptă serioasă, ce se pregăteşte, şi ne şi veni ordinul de plecare, pentru a doua zi. Armata română se concentra, mereu, în faţa satelor întărite din jurul Vidinului, numai o mică parte din ea se îndrepta spre cetăţuia Belgradcic, unde se mai ţineau turcii în stare de apărare. Brigada noastră porni, iarăşi, cam în direcţiunea Florentinului, ţinându-se însă, acum, mai aproape de cercul întăriturilor vrăjmăşeşti.

Când nici nu visarăm, deterăm bună dimi­neaţă cu turcii. Ajungând, anume, în dreptul satului Dincoviţa, ne vestiră cei din avangardă că, în pădurea prin care tocmai eram şi trecem, se aţine nu număr oarecare de duşmani. Ne oprirăm, deci, locului, şi escadronul meu fu însărcinat să facă, mai întâi, o recunoaştere satului. Înşiraţi pe plutoane, un rând cu lăncii, altul fără, pornirăm într-acolo, în trap întins; la o depărtare oarecare, ne răsfirarăm şi o luarăm, înainte, în marş-marş.

*

Eu nu eram aşa de nerăbdător, ca să mă silesc să ajung, numaidecât, cel dintâi la duşman, şi căutam să las privilegiul celorlalţi; altfel, Roibul meu! El nu putea suferi să-i iasă un alt cal înainte şi mai avea năravul de a prinde zăbalele între dinţi, şi, atunci, fără doar şi poate, erai al lui! Mănuşile mele model mă împiedicau grozav; ca să le scot, nu mai era timp! Mă suceam, mă învârteam, toate în zadar, calul zbura ca vântul cu mine; strângeam frâul de-mi crăpau degetele, dar Roibul naibii nu slăbea deloc din fugă, parcă într-adins voia să mă ducă peşcheş turcilor! Simţeam că-mi trece ceva ca nişte găluşte prin gât, când mă văzui înaintea Dincoviţei. Pin norocire, satul nu era ocupat de turci. Ne întoarserăm, deci, la brigadă, intrăm, apoi, cu toţii, în pădure şi, în curând, începură focurile, din ambele păţi.

Noi eram adăpostiţi după o ridicătură de pământ. Turcii stăteau în vale, tupilaţi după arbori, de li se vedeau numai fesurile. Văzând cum trec gloanţele vesel pe lângă noi, fără să atingă măcar pe cineva, mă încredinţai că dracul tot nu-i aşa de negru, cum îl crede lumea, şi, luându-mi inima în dinţi, încercai să potcovesc o urâciune de turc, care-mi venea mai la îndemână, dar, în loc să-l potcovesc eu pe el, mă potcovi el pe mine, căci chiulata, fiind împrumutată de la altă carabina, nu se po­trivea la a mea, din care pricină tot praful îmi ţâşni în faţă. Barba şi mustaţa mi se făcură ca o blană roasă, peste tot, de molii, pleoapele şi sprâncenele, ca în palmă. „Escarmuşă mi-a trebuit? Poftim, escarmuşă!”, şoptii amărât şi mă retrăsei din linia de luptă. Dacă nu închideam ochii, când detei drumul cara­binei, mă alegeam, desigur şi mai rău!

*

Ca să gonim pe turci din pădure, urma să descălecăm şi să înaintam pe jos; înainte, însă, de a se da porunca pentru descălecare, se înnegri culmea dealului învecinat de doro­banţi, care, aflându-se în apropiere şi auzim zgomotul puştilor, veneau, rânduri-rânduri, înspre noi. Ştiind că dorobanţii au un ac po­trivit pentru cojocul turcilor, făcurăm stânga-mprejur şi ne întoarserăm, fără de nici o pierdere, afară de barba mea, la Gârţă; de unde, pornind iarăşi, înainte şi ocolind pădurea de la Dincoviţa, o luarăm peste câmpuri, până ce ajunserăm la Ciunguruşi.

Pe Roibul meu trebuia, neapărat, să-l con­cediez, căci cavalcada de la Dincoviţa mă puse tare pe gânduri şi, ca să trec prin toate culorile, îl schimbai pe un cal negru, cu care rămasei până la sfârşitul campaniei Acesta din urmă era un cal, cum s-ar zice, nici prea-prea, nici foarte-foarte, taman bine se po­trivea cu mine! Se poticnea el cam des, dar aşa cusur neînsemnat se trece cu vederea.

*

La 14 ianuarie 1878, adică a doua zi după so­sirea noastră în Ciunguruşi, urcarăm, tocmai când răsărea soarele în plina lui splendoare, înălţimile dealurilor ce închid valea Vidinului, dinspre miazănoapte. În partea stângă, se înălţa, scăldată în raze purpurii, vechea cetate Vidin, cu moscheile sale rotunde şi cu minaretele sale ascuţite, în­cinsă cu negre şi înalte ziduri. Înainte-ne se întindea, pierzându-se spre miazăzi, şirul sa­telor întărite; iar în dreapta, pe colnice, stătea, în rânduri lungi şi dese, oastea română, cu armele-i scânteietoare, ca o pădure de oţel. Cerul, înroşit ca sângele, prevestea o cruntă luptă! Astăzi, cată să se decidă soarta groaznicului Smârdan, întărit cum numai turcii ştiu a face întărituri!

Înainte de a pune oastea noastră în mişcare, se aşeză, asupra văii, încet-încet, o ceaţă deasă, scurtând văzul ambelor tabere. Brigada noastră era însărcinată a acoperi flancul stâng al trupelor de atac. Rotind ochii veghetori în toate părţile, aşteptam, cu suflet ridicat, începerea dramei sângeroase. În curând, auzirăm pârâiturile puştilor, mai spre apus de Smârdan, care ţinură aproape un sfert de ceas, apoi reintră totul, iarăşi în li­nişte; era o mică învălmăşeală a străjilor noastre cu un corp turcesc de recunoaştere, care fu silit a se retrage.

*

Pe la amiază, începu bubuitul tunurilor noastre, pe toată linia; din ce în ce, creştea zgomotul lor asurzitor. Salve întrunite de ba­terii zguduiau pământul din temelie. Înfiorător se amesteca, în acest haos, glasul tunurilor de asediu din Calafat; parcă se spărgea şi se năruia cerul asupră-ne, la fiecare detună­tură, urmată de un lung clocot al văilor Du­nării. Bombele se încrucişau în aer, plesnind asupra ambelor tabere; vâjâind, zbura în arcuri tuciul înroşit; fierbea văzduhul ca în ziua de apoi! Toate furiile iadului păreau dezlănţuite!

Pârâiturile puştilor începură din nou, de astă-dată, însă, cu o tărie înfricoşată; peste puţină vreme, răsunară în aer strigătele de „Ura!”, ieşite din mii de piepturi şi urmate de un murmur surd, dar tot crescând: „Allah, Allah, Allah!”. în acelaşi timp, amuţiră bateriile noastre. „Ura!” şi „Allah!” ieşeau necontenit din volbura bătăii. Ca un uragan sălbatic, ce spulberă şi zdrobeşte tot în calea sa, năvăliră cetele române asupra seminţiilor islamice, şi, când soarele era aproape de asfinţit, fâlfâia cu fală flamura ro­mână deasupra Smârdanului! Noaptea aşternu vălul său negru peste bălţile de sânge şi peste movilele de morţi.

*

La 15 ianuarie, cum se albi de zi, armata otomană, concentrată la Capitanovţe, începu atacul asupra Smârdanului, încercând a redobândi această poziţie, dar în zadar! Întăriturile, ridicate în contra românilor, dar înaintea cărora nu putură rezista, erau acum o stavilă destul de puternică în contra valurilor triburilor asiatice, în contra acelora care le ri­dicaseră. Turcii prelungiră încercările lor zadarnice, până-n seară, apoi, ocrotiţi de întunericul nopţii, se întoarseră, cu toţii, la Vidin, căci, odată Smârdanul pierdut, celelalte întărituri nu se mai puteau ţinea.

Vedetele noastre înaintare până aproape de zidurile cetăţii. Până la noi străbăteau strigătele entuziaste ale românilor din Calafat, care ne vedeau înaintând pe toată linia. Izbânda era deplină! Multe tunuri, multe steaguri şi mii de prizonieri rămaseră în mâna noastră, drept semn de vitejie. Fruntea oştilor române se împodobi cu un nou laur!

*

Ostasi romani vanatori 1877_013_27-5

*

Deşi, în ziua asaltului de la Smârdan, câmpul de luptă era acoperit de o ceaţă foarte deasă, totuşi trupele noastre, comandate de viteazul general Cerchez, de acelaşi general în a cărui mână s-a predat Gaziul Osman, intrară în acţiune cu o precizie de admirat, sosind un regiment, după altul, la timp şi în locul unde tocmai era nevoie de ele. Turcii se apărau cu o rară cerbicie; respinşi din întărituri, ei urmară cu rezistenţa lor înlăuntrul satului, încât fiecare casă trebuia luată cu asalt. În decursul acestei lupte, brigada noastră, învăluită în neguri, era ferită de orice pri­mejdie; dar, la 15 ianuarie, pe când adică turcii încercau a scoate Smârdanul din stăpânirea românilor, scuipau tunurile duşmane foc asupră-ne, de-ţi era mare groază!

Eu stăteam, la început, ca pe jăratic, tresăream la fiecare detunătură şi simţeam că parcă mă încearcă nişte friguri. Când zbura ghiuleaua, şuierând, pe deasupra capetelor noastre, mă uitam la ea cum se uită găina la uliul ce se roteşte asupra-i, gata de a o sfâşia; iar când se spărgea câte o bombă, mai în apropierea noastră, îmi îngheţa tot sângele în vine şi nu înţelegeam cum le mai vine poftă tovarăşilor mei de a face glume, sub astfel de împrejurări. Din vitejia mea parcă nu rămăsese nici brumă; mă muiasem de tot. Cu timpul, îmi mai venii însă în fire şi, în cele din urmă, mă liniştii cu desăvârşire; se deprinde omul cu toate, în această lume!

*

A doua zi, dimineaţă, când prinseserăm de veste că se retrag turcii, pornirăm în urmărirea lor, dar cum porniserăm, aşa ne întoarserăm, căci duşmanii îşi luaseră, de mult tălpăşiţa şi intraseră, deja, cu căţel, cu purcel, în Vidin.

‘Trecând pe lângă redutele şi meterezele părăsite de duşmani, mă umflam în pene, ca şi când prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbândă; de frigurile mele de ieri nu-mi mai aduceam deloc aminte! Îmi venea, acum, a crede că parcă mă născusem cu puşca în mână şi că, toată viaţa mea, nu mă îndeletnicisem cu altceva, decât cu măcelăritul turcilor! Vorba românului: „După război, mulţi voinici se arată!”

Traşi în garnizoană, la Cutova, unde aveam, de altfel, belşug de toate, ne venea rândul, tot la trei, patru zile, să stăm în vedete, şi astfel o duceam, până ne sosi ştirea despre încheierea tratatului de pace, de la St. Stefano.

*

Neputând rezista greutăţilor războiului, mă îmbolnăvisem rău, şi aşezat în furgon ca un pui de bogdaproste, mă întorsei în ţară, unde mă însănătoşii în curând. După aceea, înce­pură exerciţiile obişnuite: instrucţia pe jos şi călare, şcoala de escadron şi de regiment, cu care prilej tocmai începui a preţui, la dreapta lui valoare, pe Boboc, cu care mă împrietenisem iarăşi. În scurt timp, mă făcui brigadier şi, mai în urmă sergent, trecând prin toate micile mizerii ale acestei vieţi.

Până la încheierea tratatului de la Berlin, ar­mata română era tot pe picior de război şi tocmai după semnarea acestui tratat fui concediat. Luandu-mi, deci, catrafusele, mă întorsei la Bucureşti.

*

– Ei, câţi turci ai omorât?, mă întrebau unul şi altul, cu care mă întâlneam.

– Da’ îi poţi număra!, răspundeam evaziv.

– Vrea să zică, te-ai luptat voiniceşte, ai trecut prin multe primejdii!

– Dacă am schimbat patru cai sub mine!

*

(Convorbiri Literare, Anul XVII,

Nr. 1, 1 aprilie 1883 – 1 martie 1884,

pp. 68 şi urm, 105 şi urm.).


O sursă de informaţii ignorată

Amiral I Coanda si St Braileanu

*

Confruntat, adesea, cu lipsa de informaţii, care ţin de „istoria măruntă” a Bucovinei (termen formulat de Nicolae Iorga, în prefaţa „Însemnărilor” lui Ilie Corfus), monograful bucovinean trece grăbit peste perioada interbelică, folosind, eventual, doar câteva repere triumfaliste ale istoriografiei oficiale, repere din care frământările cotidiene lipsesc cu desăvârşire. Există, totuşi, o sursă de informare importantă, „Monitorul Oficial”, dar care „păşeşte” ezitant spre provincia proaspăt revenită la patria mumă, dar păstrându-şi legislaţia şi instituţiile austriece tradiţionale. Exista şi o îngâmfare bucovineană, care refuza tacit românizarea instituţională, care se făcu, discret şi pas cu pas, abia la şapte luni de la  unire, începând cu iulie 1918, când două decrete regale româneşti încearcă o timidă unificare, inclusiv legislativă, a organizării instituţiilor judecătoreşti.

*

Recursul la informaţiile „Monitorului Oficial” înseamnă, aparent, doar un acces la identităţi cotidiene şi la stări conflictuale banale, deşi, dincolo de ele, stă un proces complex de uniformizare românească, prin care Bucovina pierde şi economic, şi cultural, şi social („Sunteţi acolo, în Bucovina, mulţi oameni bogaţi şi culţi, dar nu trebuie să uitaţi că trăiţi în România”, avertiza Nicolae Iorga, într-un „călindariu” bucovinean pentru anul 1920). Încerc să adun informaţiile care ţin de „istoria măruntă” a Bucovinei, fără să ştiu, încă, dacă le voi pulica, vreodată, şi într-o organizare pe localităţi, poate doar dacă voi scoate o ediţie revăzută şi întregită a volumelor din „Povestea aşezărilor bucovinene”. Acest demers va fi util şi genealogiştilor, şi recuperatorilor de străbuni, deşi nu genealogiile mă interesează, cu toate că nu le-am evitat niciodată, deşi solicitanţii de date, referitoare la rădăcinile lor bucovinene, oricât de americani, de englezi sau de germani ar fi devenit între timp, nu şi-au pierdut autohtonitatea românească de a solicita voluntariat detectivistic din partea mea. Asta e!

*

Voi începe fișarea datelor din „Monitorul Oficial” cu cele două decrete regale, care deschid fereastra spre viața cotidiană bucovineană:

 *

Un regiment in mars spre pozitie

*

MINISTERUL DE JUSTIȚIE

FERDINAND I,

*

Prin gratia lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției, sub No. 22.129,

Văzând jurnalul consiliului Nostru de ministri, sub No. 1.238,

Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitcare,

Am decretat și decretăm:

*

Art unic. Pentru judecarea recursurilor venite din Bucovina și a oricăror afaceri care, conform legilor în vigoare în Bucovina, sunt în căderea Curții de casație, se înființează, pe lângă fiecare secțiune a Înaltei Curți, câte un consilier raportor, care va avea vot consultativ.

Numirea noilor consilieri se va face potrivit condițiunilor de admisibilitate prevăzute în legile în vigoare în Bucovina. Ei se vor bucura de aceleași drepturi și prerogative ca și ceilalți consilieri ai Înaltei Curți de casație și justiție.

*

Dat în București, la 25 iunie 1919. / FERDINAND / Ministrul justiției / D. Buzdugan. / No. 2.598” (MO, nr. 058, 29 iunie 1919, p. 3186).

*

Gral Prezan salutand ofiterii voluntari ardeleni

MINISTERUL DE JUSTIȚIE

FERDINAND I,

*

Prin gratia lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiţiei, sub No. 22128,

Având în vedere decretul-lege No.1.867 din 14 mai 1919, publicat în Monitoral Oficial No. 22/949,

Văzând jurnalul consiliului Nostru de ministri No. 1.237,

*

Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare,

Am decretat şi decretăm:

*

Art. I. Curtea de apel din Cernăuţi îşi va începe activitatea la 1 iulie 1919.

Art. II. Se înfiinţează la această Curte încă un post de consilier şi unul de procuror.

Art. III. Atribuţiunile preşedintelui Curţii, procurorului general, procurorului şi inspectorului judecăoresc sunt acelea prevăzute de legile şi regulamentele de organizare judecătorească în vigoare în vechiul regat, însă inspectorul judecătorese va putea lua parte la lucrările Curţii.

Orice alte atribuţiuni, care, după legile şi ordonanţele în vigoare în Bucovina, ar veni în competenţa acestor magistrati, trec în căderea secretarului şef la justiţia din Cernăuţi.

*

Art. IV. Inspectorul judecătoresc va avea reşedinţa sa la Cernăuţi.

Art. V. Condiţiunile de admisibilitate pentru magistraţii acestei Curţi sunt cele prevăzute de legile în vigoare în Bucovina sau în vechiul regat.

Art. VI. Personalul grefei, al biroului de contabilitate şi al Curţii se va determina după trebuinţele serviciului, în urma avizului preşedintelui Curţii.

Organizarea şi condiţiunile de admisibilitate sunt cele prevăzute de legile în vigoare în Bucovina.

Art. VII. Pentru numirea în posturile de magistraţi sau acelea arătate la art. VI, de mai sus, este necesară cunoştinta limbii române, în grai şi în scris.

Art. VIII. Onorariile şi indemnizarea magistraţilor şi a personalului Curţii sunt în sarcina ministerului de justiţie şi în conformitate cu legile şi regulamentele în vigoare în vechiul regat.

Art. IX. La punerea în aplicare a acestui decret-lege, magistraţii vor depune jurământul înaintea ministrului de justiţie sau a ministrului delegat al guvernului la Cernăuţi.

*

Dat în Bucureşti, la 25 iunie 1919. / FERDINAND / Ministrul Justiţiei, / D. Buzdugan. / No. 2.597” (MO, nr. 058, 29 iunie 1919, p. 3186).

*

Românizarea instituțiilor bucovinene avea să înceapă cu transferarea unor magistrați români, în fruntea instituțiilor judecătorești cernăuțene, sub pretextul unei ample reforme instituționale în Regat. Astfel, prin decretul regal, care legiferează „raportul ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției sub No. 23.079/919”, „Aurel Căpățână, doctorand în drept, actual președinte la sectiunea a II-a a tribunalului Brăila, se înaintează consilier la Curtea de apel din Cernăuți”, „Dimitrie C. Bagdad, doctor în drept, actual președinte la tribunalul Tighina, se inaintează consilier la Curtea de apel din Cernăuți”, iar „Constantin A. Popescu, doctor în drept și licențiat în filozofie, vechi advocat, actual judecător de ședință la tribunalul Putna, se înaintează procuror la Curtea de apel din Cernăuți”, toți „în postul din nou înființat” (MO, nr. 062 din 4 iulie 1919, p. 3413). Soluția era absolut legitimă, din punctul de vedere a statalității românești, care dorea să se uite, cât mai repede, principiul legilor care rămân valide în vechea provincie, pentru a desăvârși, cu adevărat, unirea. Majoritatea schimbărilor vizează, deocamdată, Basarabia, provincie revenită acasă încă din primăvara anului 1918, dar și mai încrâncenată în păstrarea rânduielilor tradiționale, care erau și rusești.


Alexandru Chibici-Răvneanu, prietenul lui Eminescu

Chibici Revneanu Alexandru*

De undeva, de prin lume, îmi scrie, în engleză, doamna Tatjana Voljavec Scarborough, ca să-mi ceară amănunte despre un străbun al domniei sale, Alexandru Chibici-Răvneanu („ă” se scria, ca reminiscenţă etimologistă, „ê”), domnia sa bănuind că străbunii domniei sale au fost proprietari ai satului Revna (o parte a satului Mămăieştii Vechi, de lângă Cernăuţi, dăruită Schitului Mare din Polonia, de Solomon Bârlădeanul, în 1 septembrie 1666 – cf. Balan, Teodor, Documente bucovinene, IV, Cernăuţi, 1938, pp. 245-247).

*

Familia Chibici, originară de undeva, de prin Galiţia, şi stabilită, iniţial, la Ceartoria, lângă Vijniţa (din ramul rămas acolo se trăgea avocatul bucureştean George Chibici, contemporan cu Alexandru, care şi-a zis „Ceartorianu”), apoi s-a răsfrânt spre Jadova, spre Zamostie, spre Revna, spre Lisaura, spre Vama şi spre Gura Humorului, ba şi în Moldova, la Huşi, de pildă. Printre primii Chibici consemnaţi de istorie se numără ieromonahul Vehian Chibici, la Jadova, în 1754 (Balan, Teodor, Documente bucovinene, V / 1745-1760, Cernăuţi, 1939, p. 101), preotul Andrei Chibici, paroh la Zamostie în 1843, precum şi un consilier consistorial, Ioan Chibici, care cred eu că ar fi tatăl lui Alexandru Chibici, şi care moare în 1865 (Albina, anul III, nr. 12 din 31 ianuarie / 12 februarie 1868). Cred că Ioan Chibici, cu veniturile de consilier consistorial, îşi putea trimite fiul la studii la Viena, inclusiv cu stipendii din partea Fondului Religionar.

*

În memoria ştearsă a românilor, deşi a existat un studiu care i-a fost dedicat (Nastasi, Constantin, Alexandru Chibici Revneanu, amicul lui Eminescu, în Buletinul „Mihai Eminescu”, VI, 1935), Alexandru Chibici doar cu figura estompată de prieten credincios al lui Eminescu rămâne, deşi bucovineanul a trecut în România pentru a lupta în Războiul de Independenţă, din 1877, stabilindu-se, după demobilizare, în 1878, la Huşi, unde rămâne puţină vreme, pentru că, din vara anului 1879, se stabileşte la Bucureşti, unde găseşte un post bun, înainte de a opta definitiv pentru avocatură: „Chibici-Râvneanu, avocat şi impiegat la Direcţia Căilor Ferate” (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, p. XV).

*

Chibici Revneanu 1879 Moniforul Oficial 1

Cibici Ravneanu 1879 Monitorul Oficial

*

Adaosul la nume, „Răvneanu”, datează din 1878 şi se referă doar la locul naşterii, nicidecum la o moşie, care şi fusese mănăstirească: „Subsemnatul Alexandru Chibici, domiciliat în Huşi, judeţul Fălciu, aduc la cunoştinţă publică, că, spre a evita orice confuzie cu alte persoane, care poartă acelaşi nume, de azi, înainte, voi mai adăoga, pe lângă numele ce l-am purtat acum, şi numele „Rêvneanu”, nume format lupă locul naşterii mele; deci voi semna: / Alexandru Chibici Rêvneanu” (Monitorul Oficial al României, No. 126, marţi 5/17 iunie 1879, p. 3070 şi 19/31 mai 1879).

*

Despre războiul în care luptase, fiind unul dintre puţinii scriitori români care nu s-au folosit de relaţii, pentru a fi mobilizaţi pe loc, dimpotrivă, oferindu-se voluntar, Alexandru Chibici-Răvneanu a scris şi publicat „Din viaţa mea de voluntar” (Convorbiri Literare, Anul XVII, Nr. 1, 1 aprilie 1883 – 1 martie 1884, pp. 68 şi urm, 105 şi urm.), o proză pe care o citise, în prezenţa lui Eminescu, şi în casa lui Maiorescu: „Sâmbătă 8/21 ianuarie 1883… Miercurea trecută, începutul, din nou, al serilor literare. Prezenţi numai 15, cu noi, aşadar, afară de noi, 12: Exarchu, Roşca, Teodor Rosetti cu doamna, Manliu, Eminescu, Chibici. Jipescu, Maroneanu, Gaster, Iacovachi, Alduleanu… Ne-a citit Gaster şi s-au citit, de asemenea, amintirile din războiul de la 1877 ale lui Chibici” (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, p. 148).

*

Bucuresti 1866

*

În Bucureşti, Alexandru Chibici-Răvneanu (eu i-aş zice Revneanu, de la Revna, deşi i s-a zis şi Râvneanu), a locuit, ca avocat, în case din străzile Episcopiei 5 bis (Anuarul Bucureştilor pe 1891-92, Carol Göbl, p. 128), Esculap 3 (Anuarul Bucureştilor pe 1892-93, Carol Göbl, p. 141, Anuarul Bucureştilor pe 1893-94, Carol Göbl, p. 157 şi Anuarul Bucureştilor pe 1895-96, Carol Göbl, p. 193), Virgiliu 10 (Anuarul Bucureştilor pe 1904, Carol Göbl, p. 213) şi B-dul Carol 9 (Anuarul Bucureştilor pe 1906, Carol Göbl, p. 196), ulterior, la o dată pe care nu am de unde o afla, dar după moartea lui Eminescu, mutându-se la Gura Humorului, unde i s-a născut feciorul, Ştefan, în 1833, care avea să studieze la Cluj, devenind doctor în medicină, în 1924:

*

„D. Chibici Ştefan, susţinând teza de doctor în medicină, în ziua de 26 iunie 1924, după cum se constată din adresa Facultăţii de medicină din Cluj, cu No. 2.318/925,

Ministerul, în baza avizului dat de consiliul sanitar superior, prin jurnalul cu No. 1.737 din 23 septembrie 1925, a acordat d-lui Chibici Ştefan dreptul de liberă practică a medicinii în ţară. Aceasta se aduce la cunoştinţa generală.

No. 35.025. 1925, septembrie 29” (Monitorul Oficial, No. 215, joi, 1 octombrie 1925, p. 10745). În “Monitorul Oficial” este o greşeală, anul 1925 fiind scris 1921:

*

Chibici Stefan 1925 Cluj

*

Mă opresc aici, înainte de a continua cu viaţa discretă, prin preajma lui Eminescu, a lui Maiorescu, Slavici şi Creangă, a bucovineanului Alexandru Chibici, care şi-a spus Revneanu, în amintirea satului natal, de lângă Cernăuţi.


Bustul lui Eminescu de la Dumbrăveni

EMINESCU Inaugurarea bustului de la Dumbraveni sepia

*

Am dat din pură întâmplare peste fotografiile din 1902, făcute la Dumbrăveni, cu ocazia dezvelirii bustului lui Eminescu, şi am decis să vi le pun la dispoziţie, în variante alb-negru şi sepia, inclusiv în detalii, cu textul din “Conservatorul”, care a însoţit aceste fotografii, pe care le-a preluat, pentru volumul omagial, Corneliu Botez.

*

EMINESCU bustul din Dumbraveni detaliu bust sepia

*

Solemnitatea dezvelirii bustului lui Eminescu de la Dumbrăveni[1]

*

Duminică, 14 Iulie 1902, a avut loc, la Dumbrăveni, dezvelirea bustului marelui nostru poet Mihail Eminescu, ridicat de dl Leon Ghika, proprietarul domeniului de la Dumbrăveni şi fost deputat, poet apreciat în cercurile literare franceze.

*

Bustul, opera de artă a sculptorului Oscar Späthe, are o înălţime de aproape 2 m şi 50 cm şi este făcut din bronz, aşezat pe un soclu de piatră. Bustul este admirabil executat ca artă, ca expresiune şi perfectă asemănare. Persoane care au cunoscut bine pe marele nostru poet ne-au asigurat că este unul din busturile cele mai bine reuşite ale lui Eminescu.

*

Bustul este situat în parcul de la Dumbrăveni, în faţa splen­didului castel al proprietarului şi în faţa casei unde s-a născut Emi­nescu, pe care dl Leon Ghika a restaurat-o cu mult gust artistic.

*

EMINESCU bustul din Dumbraveni

*

Bustul are ca inscripţie, pe o parte, data naşterii şi morţii nefericitului nostru poet: 15 Ianuarie 1850 – 15 Iunie 1889; iar în faţă se află gravată ultima strofă din poezia: Valurile! Vân­turile!:

*

EMINESCU bustul din Dumbraveni detaliu soclu sepia

Ne-nţeles rămâne gândul,

Ce-ţi străbate cânturile,

Sboară veşnic, îngânându-l

Valurile! Vânturile!

 *

La această frumoasă sărbătoare artistică şi unică, până acum, la noi, în ţară, a asistat o mulţime de lume din împrejurimile Dum­brăvenilor, precum şi numeroase persoane din ţară şi din ţările vecine.

*

EMINESCU Inaugurarea bustului de la Dumbraveni

*

La orele 11, se începe solemnitatea, printr-o slujbă religioasă, oficiată de preotul Vasile Gheorghiu din Dumbrăveni, asistat de cor. După terminarea serviciului divin, poetul Cincinat Pavelescu a recitat o odă, compusă de domnia sa, în memoria lui Eminescu, odă care a fost foarte mult aplaudată. Dl N. N. Vlaicu depune o coroană, cu următoarea inscripţie: Gălăţenii, nemuritorului poet român Eminescu. După aceea citeşte o telegramă primită din partea gălăţenilor. Felicită pe dl Leon Ghika pentru nobila sa iniţiativă, urând ca exemplul dumisale să fie imitat.

*

Dl C. N. Bour citeşte o poezie ocazională, în memoria Iui Eminescu. Dl Rădulescu, delegat din partea „Convorbirilor literare”, aduce elogii lui Eminescu, care a întrupat aşa de înalt gândirea româ­nească, transportând peste graniţă faima ţării. Domnia sa relevă faptul că, acum, cu ocazia catastrofei de la Ve­neţia, dintre toate poeziile, a lui Eminescu a fost găsită cea mai splendidă şi a fost tradusă şi reprodusă de multe ziare şi reviste străine; domnia sa încheie, aducând omagiile sale domnului Leon Ghika, pentru nobila sa iniţiativă.

*

Dl (Victor – n. n.) Morariu, student la Cernăuţi, spune că înălţătoarea ser­bare de azi deşteaptă gânduri măreţe bucovinenilor. Domnia sa adaugă că a ţinut să vină la această serbare, fiindcă Eminescu a studiat Bucovina, a cântat-o şi imortalizat-o. Depune, în numele celor trei societăţi culturale, omagiul său marelui maestru al limbii române şi fermecătorul poet. Dl (Constantin – n. n.) Berariu, redactor la „Deşteptarea” din Cernăuţi, spune că comoara cugetării marelui Eminescu a tăiat brazda largă a limbii româneşti. Eminescu a avut, în viaţă, soarta viermelui şi, după moarte, geniul său va străbate secolele. „La această frumoasă moşie românească, unde, la începutul secolului 19, a luptat, cu bărbăţie, un Costache Balş pentru păs­trarea limbii şi graiului strămoşesc, dl Leon Ghika, boier neaoş, continuă tradiţia începută. La marginea Bucovinei, dl Leon Ghica a pus bustul marelui şi neasemănatului poet român, care a cântat cu atâta călduri du­rerile şi aspiraţiunile bucovinenilor prin frumoasa sa Doină”.

*

EMINESCU bustul din Dumbraveni detaliu bust

*

D. Petre Grădişteanu se urcă lângă bustul lui Eminescu şi zice, cu glas tare şi emoţionat: „Daţi-mi voie să mă sprijin de această statuie a marelui poet român, pe care îl sărbătorim cu toţii, a poetului român prin excelenţă, mulţumită nu numai versurilor sale, ci şi inimii sale, care a cuprins România întreagă, şi, fără să cercetez trecutul, să mă inspir de la dânsul, căci profet este poetul şi, dar, inspirat de la dânsul, să văd înainte-mi viitorul ţării acesteia, aşa cum se arată ochilor mei. Vorbesc în numele meu personal, fără nici o calitate oficială şi fără ca nimeni să fie legat prin cuvântarea mea. Acum câţiva ani, cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, constatam că lipsesc câteva pietre de la coroana marelui Domn al Moldovei şi, grăind, tot ca particular, manifestam surprinderea inimii, care era şi este suspinul inimii întregii Românii, ca acele pietre scumpe să-şi reia locul lor natural. Azi, însă, când un ministru al monarhiei vecine, Vlasics, cutează, în contra legii naţionalităţilor, domnitoare în ţara lui, să-şi propună ca ţel maghiarizarea tuturor naţionalităţilor de sub coroana lui Sf. Ştefan, ca să ajungă la 40 milioane maghiari, permis cred că-mi este mie, simplu cetăţean român, uzând de drepturile recu­noscute mie de lege şi Constituţiune, şi întrucât nici o jignire şi nici o turburare nu voi să aduc statului vecin, să prevăd că, într-un viitor mult mai apropiat decât aţi putea crede, vom fi 12 milioane de români laolaltă.

*

În tinereţea mea cea mai fragedă, am jucat Hora Unirii Moldovei cu Muntenia; Dumnezeu ne va ajută să jucăm, împreună, cu toţii, marea horă a unirii tuturor Românilor. Neamul meu se trage de la Alba-Iulia, şi două sentimente îşi împart inima mea, dragostea nemărginită ce am pentru fetiţa mea şi dragostea ce am către ţară. Aceste două iubiri le confund într-una singură şi sunt convins că pronia cerească mă va învrednici să sărut cununia fetiţei mele în Alba-Iulia, în ţară, la noi. Ceea ce Mihai Viteazul, Domnul român dinaintea căruia M. S. Regele a primit, 20 ani, consecutiv, defilarea armatei sale, a realizat, pentru o clipă, e peste putinţă ca Carol I de Hohenzolern, să nu îndeplinească pentru vecie. E peste putinţă ca România, fiica mândra a Romei, să nu devină falnica stâncă, care să reziste tuturor competiţiunilor neamurilor diverse, care ar tinde să năvălească asupra orientului european. Pentru aceasta, România trebuie să stea liberă şi independentă pe Carpaţi şi aceasta va fi!”.

*

Dl Leon Ghika mulţumeşte domnului Petru Grădişteanu şi tuturor asistenţilor, pentru participarea lor, şi spune că nu şi-a făcut decât datoria către nemuritorul poet.

*

Dl Şt. O. Iosif a compus, cu această ocazie, o odă, care a fost pusă pe note de dl L. Tempea, din Ardeal, şi care a fost executată de băieţii de la ambele şcoli din Dumbrăveni, instruiţi în mod admirabil. S-a mai cântat, pentru prima oară, un marş al poetului Eminescu, o marsilieză română, intitulată La arme!, pusă în muzică de un compozitor francez, pe spesele domnului Leon Ghika şi care, poate, va deveni marşul naţional al României.

*

Reproducem, aci, prima strofă din această superbă poezie:

*

Auzi! Departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi,

E glasul blândei Basarabii,

Ajunsă-n ziua de apoi.

E sora noastră cea mezină,

Gemând sub cnutul de Calmuc

Lăsată-n lanţuri e-a ei mână,

De ştreang târând-o ei o duc.

Murit-a? Poate numai doarme

Ş-aşteaptă moartea de la câini.

La arme! La arme!

La arme, dar, români!

Fraţi români! La arme!

La arme, dar, români!

*

Cântarea acestei poezii a stârnit aplauze furtunoase şi nesfâr­şite de entuziasm. În mijlocul unei mari animaţiuni s-a sfârşit această solemnitate, care va rămâne adânc întipărită în inima fiecărui asistent; Ia urmă toţi au fost fotografiaţi (Botez, Corneliu, Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Atelierele grafice „Socec”, Bucureşti, 1909, pp. 125-128).

*

 

[1] Din Conservatorul, Marţi 16 Iulie 1902


Pagina 79 din 129« Prima...102030...7778798081...90100110...Ultima »