O importantă mărturie a lui Eminescu. Ignorată!

*

În 1531, “Wittenberger Gesangbuch” publica minunatul cântec al românilor “Cucuruz cu frunza-n sus”, care, astăzi, trece drept ardelenesc, datorită teoriei pripite a “vetrelor folclorice”. Ardelenii nu au o mărturie că s-ar fi cântat şi la ei, măcar în secolul al XIX-lea, acest cântec veşnic, pe care l-a ascultat, cu siguranţă, şi Ştefan cel Mare. Noi, cei din “vestitul ţinut al mănăstirilor” cu popime ultraretrogradă, avem o dovadă că, între anii 1859-1871, “Cucuruz cu frunza-n sus” se cânta în Bucovina. Dar asta nu înseamnă că ar fi un cântec moldovenesc sau bucovinean, pentru că, după mărturiile călătorilor străini, care ne-au şi păstrat o parte dintre cântecele neamului, imediat ce se năştea un cântec nou, acesta se răspândea cu iuţeala fulgerului în toate ţinuturile locuite de români. Fiecare cântec devenea identitate naţională şi singurul tezaur pe care l-am putut păstra. Nimic nu aparţinea unui ţinut, chiar dacă stilurile lăutăreşti şi, mai ales, ritmicităţile, difereau, uneori.

*

Iată mărturia care nu a interesat pe nimeni, dar pe care minţile plate o pot folosi întru glorificarea nemeritată a Bucovinei:

*

George Murnu povestea, în 1883, cum l-a vizitat pe Eminescu şi cum Eminescu, „în cele din urmă, începu să fredoneze „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec pe care, zicea el, l-a învăţat în Bucovina” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 156). Nu în Ardeal, unde călătorise mult, nu în Valahia sau în Moldova, unde trăise, ci în Bucovina. Pentru că, în vremea lui Eminescu, “Cucuruz cu frunza-n sus” s-a statornicit în Bucovina, aşa cum avea să se statornicească, mai târziu, în Ardeal. Dar nici “Cucuruz cu frunza-n sus”, nici vreun alt cântec al românilor nu e proprietatea unei provincii sau a alteia, ci singura dimensiune a identităţii naţionale de care ne-am învrednicit.