ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 58

O romanță românească din 1863

1864 Aurora Romana

*

Mi-a deslușit-o profesorul Petru Horvat (păcat că se va pensiona în curând) și am rămas impresionat de modernitatea valorificării cântecului național românesc din Ardeal, de către români, înainte de anul 1864, an în care romanța „Suvenirul (amintirea) porții”, transcrisă pentru pian de Ion Iancu, pe versuri de T. Georgescu, a fost publicată în „Aurora Română” (Anul II, nr. 1, Pesta, 1/13 ianuarie 1864, pp. 11, 12 ). Mi-a cântat-o Petrică Horvat, deja după ce salvasem paginile de gazetă în care fusese publicată, pentru că nu mai aveam răbdare, să aștept până ce trece Răzvan Mitoceanu pe la mine. O salvasem, cu gândul de a o reîncredința memoriei din care a fost izgonită.

*

1864 Romanta Suvenirul portii

*

Romanța populară, prezentă în melosul nostru încă înainte de 1700, când Dimitrie Cantemir a notat două, cu o continuitate până în pragul primului măcel planetar (în Bucovina, existau vreo 30), a fost un gen ignorat de etnologi și nu știu dacă pe bună dreptate. Știu doar că, atunci când cântecele îmi ies în cale, am obligația de a le depune în rafturile contemporaneității mele, pentru a nu se pierde pentru totdeauna.

*

Textul romanței, scris în ortografia latinistă a vremii, zice, în transcriere fonetică:

*

1864 Romanta Suvenirul portii Text

*

Mult păreau frumoase,

Scumpa, draga mea,

Nopțile geroase

Lângă poarta ta,

N-a fost fericire

În junețea mea,

N-a fost suvenire

Decât poarta ta.

 *

Ți-ad’ aminte-n lume

Că-n junețea ta

Te-a iubit un june

Ca pe mama sa,

De atuncea, dragă,

De-i fi-mbătrânit,

Cât eram de fragă,

Când el m-a iubit!

*

Fii, dar, acum bună,

Dacă mă iubești,

Pân’ ești încă jună,

Pân’ nu veștejești,

Mai vin și-altădată

Lângă poarta ta

Să-ți mai zic o dată:

Nu te voi uita.


Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe

 

Hora-de-la-Aninoasa-Theodor-Aman

*

Două dintre cântele moldoveneşti ale lui Dimitrie Cantemir, păstrate şi readuse în memorie de către turci, în cadrul unui concert susţinut de muzicieni turci şi europeni, întru cinsirea vie şi demnă a „prinţului cărturarilor, cărturar al prinţilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, m-au contrariat şi m-au obligat să înţeleg că doar acolo, la răscrucea anilor 1700, trebuie căutată şi răscrucea Datinii, deci a datului primordial. Cele două cântece, pe care Cantemir le-a notat drept „syrba din Moldova” (şi nu sârba, termen pe care îl cunoştea, pentru că „syrba” însemna, în araba veche, „la brâu” sau „de-a brâu”[1], cum se numeau horele ritmate româneşti) şi „gioc de nuntă din Moldova”, care încă se mai păstrează prin Bucovina, sub numele de „Ciobănaşul”, par, la prima vedere, folclor, deşi sunt hore ale ceremoniilor ritualice totemice, deci ale datului primordial. Ambele melodii vizualizează, îţi obligă imaginaţia să stabilească anumite contururi, din perspectiva epocii noastre, şi nu din cea a vremii lor, care perspectivă târzie este, după spusa lui Lucian Blaga, greşită şi falsificatoare. Dacă ascultaţi „syrba” lui Cantemir, fără voie veţi vizualiza, din perspectiva timpului nostru, o străveche petrecere românească, întreruptă, în bătăile acelerate ale inimii, de sunetul de alarmă al buciumului, iar după încetarea alarmei, petrecerea este dusă până la capăt. Ascultaţi:

*

Sarba 4

 *

Trebuie să precizez că, datorită „Zicălaşilor”, am mai auzit melodia aceasta, anterioară anului 1700, dar încredinţată nouă, în 1852, de Karol Mikuli, în două hore distincte: prima, menţionată des de Alecsandri, care vedea în ea un ceva ancestral, „Hora Buciumul”, iar a doua (partea de început a cântecului lui Cantemir, reluată la final), sub titlul „Soarele, în vârf de munte”. Făcând analogia, am început să înţeleg, dar ca să nu pară că mă pripesc în supoziţii, am citit, din nou, dar cu mai multă atenţie studiul unuia dintre primii autori ai muzicii universale, Edward Jones, care, până în 1804, când îşi publica studiul[2], adunase numeroase mărturii eline, începând cu Cadmus, anterior naşterii lui Hristos cu 1519 ani, şi terminând cu Timotheus, anterior doar cu 357 de ani, lista mărturisitorilor incluzându-i pe Orpheus, Epumolpus, Museus, Hesiod, Homer, Tyrteus, Terpander, Susarion, Thespis, Alceus şi Simonides.

*

Cantemir ilustratie

*

Jones, folosindu-se de o cartea, publicată în 1714 de Domnul de Guys (Sentimental Journey through Greece), din care preia şi partiturile pentru trei dansuri valahe, încredinţează vremii descrierea horei, pe care de Guys o considera ca fiind un „dans mai puţin variat, atât în figuri, cât şi în pas, decât dansul precedent (unul grecesc – n. n.), cu care se aseamănă puţin. Mişcarea este lentă şi executată cu multă precizie. Dansatorii se ţin de mâini, iar partea cea mai importantă a lor este consacrarea timpului cu cadenţa picioarelor, în rotire, iar la întoarcerea spre dreapta băteau cadenţa cu piciorul stâng, pe când la întoarcerea spre stânga, cu piciorul drept. Mai întâi băteu o dată, apoi de două ori, dublând, şi, desprinzând mâinile, bat din palme; după care, mişcarea este mai rapidă, dansatorii bătând timpii de trei ori, atât cu picioarele, cât şi cu mâinile” (Edward Jones, în Introduction, p. 2, The Wallachian Dance).

*

Din alte mărturii vechi şi, mai ales, din studiul lui Carl Engels, se pot identifica mici confuzii în textul lui de Guys: bătutul cadenţei, „o dată, apoi de două ori” ţine de specificul horei, care începe cu flexarea genunchiului (cu corespondenţa unei secunde mărite), urmată de doi paşi (cu corespondenţa celor două secunde micşorate), un specific al horei care se regăseşte în dansurilor celor mai multe dintre popoarele europene, ba chiar şi la turci, arabi şi evrei; tot aşa, cele trei bătăi, care anunţau/comandau accelerarea ritmului horei erau consecinţa frazelor melodice scurte, care se reluau, ca melodie de horă de sine stătătoare, mai repede, în fiecare nouă reluare.

*

Chestiunile acestea, deşi importante, sunt trecute în planul doi de o altă observaţie a lui de Guys, şi anume aceea care susţine că „dansurile candiene şi valahe sunt foarte vechi, în ţările din care numele lor sunt împrumutate”, Edward Jones concluzionând, pe fondul unei ample analize a mitologiei greceşti, că „muzica este adevărata limbă a naturii (Pytagora spunea că muzica e limbajul stelelor de pe cer – n. n.). De aici rezultă acea constanţă, de-a lungul veacurilor, în utilizarea aceluiaşi tip de dans, adoptat de fiecare naţiune într-o asemenea măsură, încât, în cele din urmă, dansurile îşi primesc numele naţiunii care le practică. În fiecare dintre aceste dansuri, vom găsi infailibil mişcările fizice care corespund cu silabele lungi şi scurte şi cu picioarele metrice; este suficient să le respectăm şi să le folosim, ceea ce nu este o problemă dificilă” (p. 19).  Conştient că „grecii au fost iniţiaţi în primele elemente ale înţelepciunii şi ştiinţei de către egipteni şi fenicieni”, preluând de la aceştia şi „cultul strămoşilor”, Jones vorbeşte şi despre unica preluare, cea a celor „doisprezece zei, ale căror nume le atribuie celor douăsprezece luni” (p. 19), dar omite uriaşul fond spiritual pelasg[3] din Balcani[4], care, după cum o spune şi Herodot, i-a consolidat ca mare popor, dar şi ca iniţiaţi în astral (în fond, şi egipteni, ca felahi care îşi cinsteau cei 246 de piromis, străbuni pelasgi, plecaţi din capitala Hyperoreei, Piroboridava, ale cărei ruine se mai zăresc pe lângă Tecuci), în ciuda faptului că ei, vechii elini, au vulgarizat religia astrală, trasformând în personaje „Roata Cerului” înstelat (Ur-Anu, în Uranus), Cerul Apropiat al zilei (Deaus, în Zeus) şi Cerul Îndepărtat şi întunecat, Cerul Timp (Cernunos, în Cronos), dar nu şi ceremoniile totemice, pe care le-au transformat în „mistere”, cele mai apropiate de Datină fiind Misterele Eleusine.

*

Album Cantemir coperta

*

Am recurs la această scurtă argumentare a relaţiei dintre viaţa pământească şi viaţa cerească, prin ceremonii totemice („logodna cosmică” este, în fond, relaţionarea dintre efemer şi etern, dintre particular şi universal, dintre viaţă şi moarte, precum în „Mioriţa”, cum sesiza, primul, Jules Michelet), pentru a vă atrage atenţia asupra faptului că în toate istoriile muzicale europene din veacurile XVIII şi XIX, muzica şi dansul nu însemnau nişte banale producţii folclorice, ci moşteniri ceremoniale, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[5], simt nevoia să re-ascult din această perspectivă „syrba” (brâul) lui Cantemir, drept ceremonial închinat exclusiv Muntelui Soarelui („adorarea universală a globului solar”, „cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[6]), într-un superb dialog al pământenilor cu dumnezeirea.

*

Buciumul, pe care toţi îl considerăm vestitor de primejdii, şi nu se folosea buciumul pentru alarmare, ci fumurile, „sfara în ţară”, este, de fapt, nu doar un instrument muntenesc, ci şi o invocaţie a muntelui către ceruri, o adevărată identitate montană, o identitate a „muntelui Cerului şi al Pământului”[7], a Muntelui Sfânt Araraum („Ar Ra, Ar Aum” – „Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu”)[8], cu reminiscenţe lingvistice în toponimele Ararat şi Rarău, muntele fiind, conform celei mai vechi scrieri omeneşti, mitul hurrian „Cântecul lui Ullikummi”, îndreptăţirea cosmică a Soarelui de a transforma muntele în templul în care să-şi aşeze „scaunele şi masa lui” [9]. „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[10].

*

Muntele Lumii este identificat de Mircea Eliade cu arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[11], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[12], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[13].

*

Re-ascultând „syrba” (brâul) lui Cantemir din aceste perspective „înţelesuale”, cum se zicea în secolul al XIX-lea, nu pot să nu remarc „brâul” (cercul ceremonial al lumii date), care încadrează glasul muntelui (buciumul, cu reverberaţii de tunet ceresc), prin care se rosteşte, în fond, însuşi Dumnezeu. O astfel de interpretare dezveleşte rădăcinile melodiei în solul mănos al culturii primordiale, în care a fost răsădit ca iluminare („lugga surryannya”) a datului iniţiatic, păstrat numai în limba noastră drept identitate patrimonială străveche, adică Datină. Re-ascultaţi şi dumneavoastră „syrba” moldovenească, ştiind, deja toate acestea, şi imaginaţi-vă după propria descheiere a sufletului şi a minţii, pentru că eu nu caut aprobări ale desluşirilor mele, ci doar mă strădui să înţeleg.

*

Sarba 4

*

„Gioc de nuntă din Moldova” face parte din aceeaşi întâietate primordială, iar degenerescenţa iniţiatică „Ciobănaşul”, care se mai cântă şi astăzi prin Bucovina, cu refrenul pierdut, nu alterează, totuşi, caracterul de ceremonie totemică dedicată iniţiatorului. Pentru că, de la „Mioriţa”, până la toate variantele de „Ciobănaş”, nu despre un stăpânitor de oi, care „face brânza bună” şi pupă de le bagă în călduri pe guristele folclorice de azi, este vorba, ci despre iniţiatorul pe care noi îl ştim drept Iisus, care este Marele Păstor. Mitul Marelui Păstor este mult mai vechi. Primul mare iniţiat iniţiat, care a primit „Legile” (Vendîdâd), aducând fericire Pământului, a fost, conform răspunsului Sfântului Cer (Ahura Mazda) la întrebarea lui Spitama Zarathustra, „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[14]. Numai că Yima, ca şi Enlil al Muntelui, cum e numit Fiul Muntelui şi, apoi, al Cerului, Marele Păstor din „Upanishade”, înseamnă „fiu”, dubla descendenţă din munte şi din ceruri, simbolizată de romb, adică de „Sfântul Graal” – inima marelui iniţiat, inima lui Iisus pentru contemporaneitatea noastră, stabilind o identitate în egală măsură pământească şi cerească, deci o sacralitate care ne asigură accesul spre statutul de fii ai Tatălui nostru care este în ceruri. În egală măsură Spirit Universal şi Strămoş Iniţial – dacă vreţi, Adam, deşi cultura boreală îl numea Odin, cea egipteană – Osiris, iar mitologia românească – Ostrea Novac Jidovul.

*

În aparenţă, „giocul” moldovenesc „Ciobănaşul”, deşi plin de farmec, n-ar părea să vină din ceremoniile totemice primordiale; în aparenţă, pentru că în religia naturală (astrală) care a urmat şi pe care a predicat-o şi Iisus Hristos („Soarele Dreptăţii”, după Augustin), presupunea iluminări, adică bucurii aduse până la extaz, pentru că făpturile pământeşti „convieţuiau în armonie”[15], fie şi datorită faptului că „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[16]. E un miracol că acest cântec al ceremoniilor iniţiatice a supravieţuit până astăzi şi că, datorită turcilor care l-au mărturisit pe Kantemir-zoglu, primim pleaşcă o fărâmă de identitate spirituală, pe care noi, românii, tocmai ne pregăteam să o aruncăm la gunoiul ignoranţei şi nepăsării:

*

Joc de nuta 2

*
Hora VULPIAN
*


[1] „Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit” – Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[2] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[3] „Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor” – Ubicini, ibidem

[4] „pelasgii au ocupat peninsula şi insulele greceşti, au trecut, apoi, în diverse perioade, în Italia şi s-au răspândit prin Asia Mică, sub nume obscure, precum Khatti, Hethei, Chitim, Hitiţi” – Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L., Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region, c. 1800-1380 BC, II, Cambridge, 1973, p. 33

[5] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[6] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15

[7] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[8] „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 156

[9] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[11] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[12] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[13] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[14] Zend-Avesta, Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43


Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (introducere)

Inger pazitor LUCEAFARUL 10 11 1903

*

Cine a citit, cu atenţie, seria de foiţe, publicate de dl Dr. Elie Dăianu în „Tribuna”, sub titlul „Eminescu în Blaj”, îşi va aduce aminte de o notiţă a dlui Dăianu asupra unor scrisori ale lui Pumnul, adresate unui jurist din Sibiu, în anii 1864-65, şi care scrisori, zice domnia sa, au fost publicate de dl Aurel C. Domşa în „Familia” din 1889, numerele 29 şi 30, unde dl Domşa se ocupă de biografia lui Pumnul. Scrisorile acestea se află în posesia mea şi sunt 7 la număr, le-a scris Aron Pumnul, tatălui meu, Paul Bănuţ, fost sub-jude regional în Cohalm, pe atunci încă jurist la Aca­demia din Sibiu. Ca întreaga generaţie de studenţi din vremea aceea, aşa şi tatăl meu se lupta, se vede, cu multe neajunsuri în decursul studiilor. Dorul lui de a se pricopsi şi de a fi folositor neamului, l-a îndemnat să recurgă, în dreapta şi în stânga, după vreun ajutor. Ştiind că compatriotul său Aron Pumnul,originar din Cuciulata, comună apropiată de Cohalm, e profesor în Cernăuţi, îi scrie o scri­soare, în care îl roagă să-i facă vreo colectă sau să-i câştige, în genere, vreun ajutor.

*

Şi omul acesta, suflet mare ce era, cu riscul de a-şi pierde cariera şi reputaţia sa, îl ajuta mereu. Începând de la prima şi până la ultima epistolă, te surprinde tonul părintesc şi plin de dragoste, în care îi scrie. Conţin scrisorile, afară de asta, şi date istorice în tot cazul vrednice de cunoscut. Biografia scrisă de dl Domşa, în „Familia” din 1889, mă dispensează de orice comentare a epistolelor. Domnia sa citează foarte mult din ele, în întregime însă, după cât ştiu, nu s-au pu­blicat. Le redau fidel şi-n ortografie autografă (doar două scrisori – n. n.):

*

I. „Cernăuţi, 23 martie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o. M-am bucu­rat că se află şi din părţile noastre vreun jurist: dea cerul ca să se înmulţească! Îmi pare rău că nu-ţi pot face colectă. Aici, în Bucovina, a face colecte înseamnă  atâta cât a cere bărbat de la văduvă şi ea-i duce dorul!

*

Eu mă aflu tot bolnav, de cinci ani de zile, coardele inimii zic doftorii că s-ar fi învârtoşat: Doftorii si doftoriile mi-au înghiţit şi îmi înghit încă tot ce am, încât am rămas la sapă de lemn! Aici îţi trimit 10 florini, dar să crezi că nu din prisosinţă! De va da cerul să-mi iasă cura bine, să mă însănătoşesc, te voi ajuta”.

*

II. „Cernăuţi, 15 octombrie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Deşi mă aflu încă tot bolnav, aşa încât nici pot îmbla la şcoală, nici lucra ceva mai serios: totuşi, nu m-am putut odihni, până nu ţi-am câştigat un stipendiu anual de 160 florini v. a. Eu am aflat de trei stipendii, ce se află în Moldova pentru tineri români bucovi­neni, neuniţi, şi am scris pentru darea acestora, căci acum li se pierduse şi urma. Între tinerii de stipendiat am pus şi numele tău, şi dătătorul stipendiilor a încuviinţat. Însă tu eşti însemnat ca român bucovinean, neunit: de aceea, în atestatul de frecventare, ce mi-l vei trimite, la capătul anului scolastic 1864, trebuie ori să nu se însemne religia, ori să te pui ca neunit, şi bucovinean de la Râpe ori Izvoare, căci, altminteri, nu poţi avea acest stipendiu; iar de vei face aşa, îl vei putea avea până ce vei absolvi. Eu sunt îndatorat să trimit chitanţe despre darea ăstor stipendii şi atestate legiuite despre purtarea şi sporul întru învăţarea tuturor stipendiaţilor. De aceea, tu îmi vei trimite, acum, îndată o chitanţă, ce va suna în chipul următor:

*

Adeverinţă.

*

Prin aceasta adeveresc că am primit, de la domnul Arun Pumnul, profesorul din Cernăuţi, suma de o mie două sute (1.200) piaştri, ca stipendiu pe anul scolastic 1863/4.

Sibiu, 1863.

Paul Bănuţ, jurist în anul II.

*

Astă sumă face 160 florini v. a., însă eu am cheltuit, cu portul poştei, până am putut câştiga stipendiul şi primi banii în mână, suma de 10 florini v. a., iar 30 florini v. a. aş dori să-i întrebuinţez ca stipendiu pentru un învăţăcel sărac de aici: deci dară ar mai rămâne suma de 120 florini v. a., pe anul acesta început, cu care cred că te vei ajunge şi cred că cu astă dispoziţie te vei învoi pe deplin.

*

Afară de aceea, ţi-am mal câştigat sau, mai bine, ţi-am cerşit, de la teologii Vasile Bumbac şi Ion Buliga, câte 5 florini v. a., pe care încă ţi-i voi trimite, odată cu stipendiul. Trimite-mi numai chitanţa, după formularul de mai sus, şi îndată îţi voi tri­mite banii prin poştă.

(încheierea, în facsimilul din pagina 9).

 Autograf Pumnul 2

*

III. „Fiule Bănuţe!

*

Aici îţi trimit o sută douăzeci (120) florini austrieci vienezi, ca stipendiu pe anul scolastic 1864/5. De la locul cunoscut, cum ţi-am scris mai înainte.

*

Eu mă aflu foarte bolnav! Să dea Dumnezeu să fiu încă în viaţă măcar câţiva ani; nu pentru mine, ci pentru voi! De voi fi în viaţă până la anul viitor, îţi voi câştiga un stipendiu de o sută (100) galbeni pe an: Dumnezeu să ajute!!!

*

Primeşte, fiule, stipendiul şi urările noastre cele mai sincere de la

*

al tău Tataie şi maică

Arun şi Cătinca”.

*

 (Luceafărul, I, nr. 1, Budapesta, 1 iulie nou 1902, pp. 9, 10)


Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (III)

Vigneta 1

*

Acum să-ţi mai scriu şi câte ceva de cele ce se ating de locul naşterii mele. Aş avea trebuinţă de un fecior de omenie, aşa, ca de 16 ani, ca să-mi fie servitor, şi să-l plătesc după cum ne va fi tocmeala. Am scris preotului Ion Pop din Comana de Jos, care este preot şi în Cuciulata, ca să vorbească cu frate-meu Ghiţă, să-mi caute unul la noi în sat; dar nu ştiu ce este, că, până acum, nu mi-a răspuns nimica. Când te vei duce la Făgăraş, treci prin Cuciulata şi vorbeşte cu frate-meu Ghiţă despre lucrul acesta şi, dacă ar găsi pe cineva, să-mi scrie cu ce simbrie şi cu ce legă­tură ar voi să vie, ca aşa să-i scriu dacă pot primi condiţiunile puse ori nu.

*

Aici îţi trimit două exemplare din bro­şura mea despre fondul religionar bucovinean, unul în dar ţie, şi altul, tot în dar, domnului Căpitan Bran de Lemeni, precum este scris cu mâna mea pe a doua pagină a broşurii. Te rog dă acest exemplar domnului Bran şi, cu acea ocaziune, te poţi recomanda la dânsul. Mergând către Făgăraş şi pe aiurea, să abaţi prin toate satele, pe la preoţii români, şi să-i îndupleci pe fiecare să-şi prenumere (rezerve – n. n.) câte un exemplar din broşura despre fond, adică să-ţi dea câte 1 florin 30 cruceri v. a., pe care să mi-i trimiţi de împreună cu numele şi titula (numele – n. n.) prenumeratorilor, şi eu, după primirea banilor, îndată le voi expedia exemplarele prenumărate. Spune-le să citească cu luare aminte, să vadă ce fond măreţ are biserica română din Bucovina şi cât de bine stau preoţii ei, în privinţa materială, apoi să se pregătească, pentru sinodul viitor, să facă propunere bine cugetată, ca să înceapă şi ei întemeierea unui asemenea fond pentru ei şi pentru urmaşii lor, măcar prin colecte anu­ale cât de mici, căci tot vor creşte, cu timpul, şi se vor înmulţi. Dea cerul ca să fie zis într-o oră bună şi să înceapă măreţul lucru!

*

În Pârău am o soră, măritată după David Oană. Astă primăvară mi-a fost scris că se află în mare lipsă, din cauza anului rău, neroditor şi a bolii de vite, şi a fost zis să-i trimit bani, să-şi cumpere boi şi bucate. Mi-a sângerat inima că n-am fost în stare să-i pot trimite; pentru că eu am leafă anuală 630 florini v. a., cum poţi vedea în broşură, la pagina 188. Mai mult de jumătate din astă leafă merge numai pe doftorii; afară de aceea, fiind că pentru boala de care pătimesc, nu pot umbla pe jos, sunt nevoit să ţin un cal şi trăsură, ca să pot umbla la şcoală, şi ţinerea calului îmi mistuie cealaltă jumătate de leafă, aşa, încât, pentru trebuinţele vieţii şi ţinerea casei nu-mi rămâne nimica, ci aceasta se împlineşte din puţina avere a soţiei. Deci, trecând prin Pârâu, te rog abate şi pe la soru-mea, Maria, femeia lui David Oană, şi-i spune împrejurările mele, spunându-i să nu se supere pe mine, nici sămi ia în nume de rău, dacă n-am putut să-i ajut sărmanei în zilele năcazului, că Dum­nezeu mi-i martur că eu încă şi acum mai am datorii de plătit, cu carnete mari.

?

Eu nu pot pricepe de unde poate să vie un asemenea lucru, că oamenii, nefăcând mai mult iobăgie, nedând zeciuială din bucatele lor şi având pământurile lor, să ajungă la sărăcie şi la lipsă mai cumplită decât în timpul iobăgiei. De ce nu lucră ei sârguincios, căci acum li-i deschisă calea să se îmbogăţească; că au câmpurile lor, au cheltuieli puţine, aşadar ce fac, de nu se chivernisesc şi asigură cu bucate pe mai mulţi ani, înainte, ca, aşa, habar să n-aibă de anii neroditori? Eu, să fiu sănătos, m-aş îmbogăţi, în câţiva ani, de mi-aş cumpăra moşii de cele mari şi, apoi, aş face fundaţiuni pentru învăţăcei de cei buni. Îmi sângerează inima că nu pot fi între românaşii făgărăşeni şi cohălmeni, să-i învăţ cum să se cultive şi să se îmbogăţească cu foarte puţin lucru. Eu, să fiu în Cuciulata, aş face din pustiul ei pământ şi din rău întrebuinţata pădure, până în zece ani de zile, un gimnaziu plenar, cu zece fundaţiuni pentru gimnazişti şi cu zece fundaţiuni mari pentru jurişti şi practicanţi. Acolo zace pământ nelucrat mai mult decât 300 de iugăre; pământul se lucră rău, când ar putea produce înzecit mai mult tot cu aceeaşi muncă, nici mătăsăritul, nici pomăritul, nici fânăritul meşteşugit, nici stupăritul nu se cultivă deloc, prin care, de pe un loc de zece iugăre, poate avea cineva, cu lucru de 2 luni, un venit anual de 5.000 florini v. a.

*

Voi, în răstimpul studiilor, vă ocupaţi, cum să vede, numai curat cu studiile, pe când eu ştiu că noi, pe timpul nostru, pe lângă stu­diile obligate, am citit şi am studiat toţi cla­sicii, toţi filosofii tuturor naţiunilor şi toţi isto­ricii şi lingviştii lor; fiindcă este cunoscut că, în şcoală, se învaţă numai îndrumarea spre ştiinţă, iar nu ştiinţa însăşi, aceasta se învaţă numai din studierea autorilor renumiţi, care trebuie studiaţi afară de şcoală.

*

Fii bun, fiule, şi, după ce vei face ce ţi-am însemnat în astă scrisoare, scrie-mi toate împrejurările şi speranţele.

*

Fii sănătos şi fericit, îţi doreşte, al tău amic şi părinte,

*

Arune Pumnul”.

 Autograf Pumnul 2

(Aurel Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 8 din 15 octombrie nou 1902, p. 126).


Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (II)

Arune Pumnul*

„Fiule Paule!

 *

Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o dimpreună cu absolutoriul de drepturi. Abso­lutoriul e bun. Dumnezeu să-ţi insufle tărie de suflet, ca acum să poţi începe lucrarea în calea Domnului şi a naţiunii. Eu de acest absolu­toriu acum, deocamdată, nu pot face nici o întrebuinţare, fiindcă întrînsul stă scris că tu eşti ardelean: apoi ştii beleaua, despre care ţi-am fost scris mai înainte.

*

Am văzut, din scrisoare-ţi, că tu eşti foarte disperat, atât despre soarta naţiunii din Ardeal şi Ungaria, cât mai ales despre soarta ta. Eu cred şi cunosc că nu este chiar aşa de rău, cum ne închipuim. Ce se ţine de soarta na­ţiunii, trebuie să ştim, că ea a ajuns acum aşa de departe în folosinţa drepturilor naţionale politice, încât nimeni nu o mai poate lipsi de acelea: deci noi putem numai să mai câştigăm, însă nicidecum să pierdem din câte avem până acuma. Dacă unii unguri fanatici şi neînţelepţi strigă prin gazete că românii au fă­cut rău că au trimis la Senatul împărătesc, şi prin aceea au greşit foarte mult faţă cu na­ţiunea ungurească, şi acest pas greşit şi-l pot îndrepta numai prin pocăinţă, dacă se vor ruga de unguri să primească ca să se unească Ardealul cu Ungaria, zicând că ungurii sunt mărinimoşi şi le vor ierta acea greşeală mare. Asta este o fanfaronadă aşa de mare, încât nu cred să i se mai afle soaţă pe pământ. Vai de român, când va ajunge să trăiască din graţia ungurului, a sasului ori a neamţului!

*

Românul a dovedit, şi în timpurile barbariei, când era asuprit de toţi, că are şi capacitate înaltă, şi înţelepciune profundă, şi energie, şi bani. Şi au doară numai acuma, când sunt în folosinţa drepturilor politice, ce se află într-o stare mai rea şi mai apusă? Au doară chiar acum să fie lipsiţi de capacităţi, de înţelepţi energici şi de banii trebuincioşi? Asta să nu o creadă cineva mai mult, căci se înşeală cumplit! Românii ar­deleni au bărbaţii lor cei mai învăţaţi şi cei mai zeloşi naţionalişti în cele mal înalte diregătorii, atât la guvern, cât şi la judecătorie: tot aşa şi românii din Ungaria. Românii din Ardeal şi Ungaria au astăzi două mitropolii, şi prin urmare biserica lor este neatârnată de străini: de sârbii carloviţieni şi de ungurii catolici stregonieni. Aşadară îşi pot administra biserica cum voiesc, fără amestec străin, pot ţine sinoade mitropolitane, episcopeşti, comu­nale sau sătene, îşi pot întemeia fonduri religionare, cum este cel din Bucovina, ca să fie asiguraţi fiecare preot, fiecare biserică, fiecare învăţător comunal; îşi pot organiza şcolile după dorinţă şi trebuinţă, cu un cuvânt, pot înflori după dorinţa inimii, căci cine îi opreşte. Aşadar, cine ar mai putea avea cuvânt să zică că românii din provinciile austriece n-ar avea libertăţi de ajuns de a şti dezvolta şi a înainta în ştiinţă, cultură şi în feri­cire, după placu-şi? Eu sper, fiule, că românii noştri, în scurt timp, îşi vor face toate aşezămintele de cultură, de fericire şi de în­florire. Iar dacă nu şi le vor face, atunci sunt mişei, nu mai au nimica din caracterul străbunesc român, şi atunci se cuvine, după toată dreptatea, să piară şi să le cântăm „Veşnica pomenire!”, pentru că orice fiinţă ce are mijloacele de a trăi şi a se întări, şi nu le întrebuinţează merită să piară! Eu nu cred însă aceasta despre românii austrieci de astăzi, de aceea îţi zic şi ţie, fiule Paule, leapădă-ţi ideile cele posomorite, de care pătimeşti aşa de cumplit!

*

Căci ce se atinge de cauza ta, tu nu stai aşa de rău, cum îţi închipui. Dacă ai ab­solvit drepturile, intră în vreo cancelarie şi îţi începe lucrarea, că stipendiul dorit îl poţi că­păta şi ca diregător cancelarial; ba încă poţi face şi mai mult, adică, umblând la cancelarie, poţi şi studia şi a te pregăti de riguros, şi când eşti pregătit bine, te duci şi îţi faci ri­gurosul, şi vii iar în cancelarie şi te pregă­teşti pentru al doilea riguros, şi aşa mai de­parte. În chipul acesta, câştigi două, adică: ţi se numără şi anii serviciului în cancelarie, şi îţi faci şi doctoratul dorit.

*

Eu, de voi mai putea păstra stipendiile de până acum, unul îl voi păstra pentru tine, la întâmplarea când ai intra în vreo dregătorie ca practicant fără leafă. Despre înfiinţarea stipendiilor celor mari, mă îndoiesc, în acest an, chiar şi eu însumi, din două cauze: 1) pentru că, acum doi ani de zile, au fost foarte nefericiţi în Principate, în privinţa productelor, şi de aceea finanţele lor se află în scăzământ înfiorător; 2) pentru că chiar acum se află Domnitorul dus la scăldători în Germania şi, fără el, nu se poate face nici o hotărâre despre lucruri însemnate. Cu toate acestea, sunt sigur că, până la anul, tot înfiinţez vreo două, trei, că-i bombardez necurmat şi nu le dau pace până nu vor împlini dorinţa şi trebuinţa neapărată a naţiunii.

*

Îmi scrii să te recomand la vreunul din căpitanii şi comiţii supremi români din Ardeal. Mie mi se pare că aceasta ţi-ar strica mai mult decât ţi-ar folosi; fiindcă atunci ar socoti oricare, cu tot dreptul, că tu eşti aşa de necapabil, cu tot absolutoriul de drepturi, încât nu poţi intra în vreo dregătorie, fără numai prin recomandaţia şi chezăşia altora. Eu, să fi fost în locul tău, aş fi colindat, până acum, pe toţi comiţii supremi români din Ardeal şi m-aş fi recomandat lor, şi le-aş fi cerut sfatul ce să fac, şi le-aş fi cerut sprijinirea şi patronarea, numai aşa se face omul cunoscut acolo unde se cuvine şi de unde poate să-i vină ajutorul. Aceasta să o faci numaidecât, cu orice chip. Îmi vei zice poate că n-ai bani de călătorit, însă eu îţi răspund că se poate călători şi fără parale, mai ales în patria ta şi între cunoscuţii tăi.

*

Eu îţi vorbesc din experienţa mea proprie, căci, la 1848, când m-a aruncat soarta din patrie, peste Carpaţi, n-am avut nici parale, nici vreo scrisoare de recomandaţie; ci m-am dus eu, cu capul meu, şi m-am reco­mandat şi la Domn, şi la miniştri, şi la boieri, literaţi, şi m-am recomandat aşa, cât ştiu, că nu mă vor uita nici în mormânt. De aceea şi ascultă acum de acelea ce le spun, căci ştiu că eu nu pun ceva rău. Apoi, căzând revoluţia şi constituţia României şi in­trând muscalii în ţară, am fost nevoit să călă­toresc de acolo, şi providenţa mă îndreaptă, fără vreo precugetare a mea, spre Cernăuţi; dar eu nu aveam nici o para la sufletul meu, şi vezi, cu doi două-decari, împrumutaţi de la pro­fesorul ardelean Nistor, am călătorit apostoleşte, de la Bucureşti, prin Urziceni, Brăila, Galaţi, Bârlad, Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Mihăieni, la Cernăuţi, deşi, în tot drumul acela, am fost urmărit, din pas în pas, de către un emisar al lui Coşut, care emisar, înzestrat cu bani de ajuns, conduse, în mai multe locuri, precum la Bârlad, la Iaşi şi la Botoşani, sicari vagabonzi, ca să mă omoare tâlhăreşte; însă îngerul păzitor al meu mi-a descoperit secretul înfiorător şi m-a apărat de dânsul.

*

Iată, fiule, că se poate face călătorie şi fără parale, chiar şi în ţară străină, cu cât mai vârtos prin patria ta şi printre ai tăi. Fă, dară, şi tu aşa: du-te pe la comiţii supremi români, te recomandă lor şi le cere sfatul; şi vei vedea că, pe când te vei întoarce de la dânşii, vei avea speranţă de viaţă mai multă decât ai putea învăţa în teoria şcolii în decurs de zece ani de zile. Cearcă cu un drum şi la guvernul ţării, dacă cumva s-ar afla vreun loc deşert, ca să intri în dregătorie, fără amânare să înceapă a ţi se număra anii serviciului, căci toată ziua şi tot minutul, ce-l petreci fără slujbă, este pierdut pentru viaţă şi pentru patrie, şi pentru tine, căci tu încă ai numai o viaţă, şi nu două.

*

Ei, dacă soarta te-ar prigoni şi restriştea ar aduce cu sine, că tu, după toate acele încer­cări, să nu poţi căpăta nicăieri loc de aşezare, atunci intră în dregătorie chiar şi la saşii voştri, şi chiar şi fără leafă. Însă poartă-te aşa de sârguincios, aşa de cu reverenţă şi cu ascul­tare către mai-marii tăi, încât chiar şi ei să re­cunoască că meriţi să-ţi dea leafă, şi fii sigur că atunci ţi-o vor şi da.

*

Îmi scrii că ai voi să treci în Principate, să serveşti statului lor, mai ales ca fost sti­pendiat al lor. Asta nu se poate din capul lo­cului; pentru că ei au făcut acele stipendii pentru tinerii români bucovineni cu acel scop, ca tinerii ce se vor împărtăşi din ele, după absolvirea sau mântuirea studiilor, să rămână acasă, în patria lor, şi să apere drepturile naţiunii lor. Cei din Principate au pentru ţara lor stipendiaţii lor, trimişi pe la Paris, Berlin, Viena, Florenţa ş. a. Iar, pe de altă parte, nici nu s-ar cuveni să-ţi părăseşti patria ta, chiar atunci când avem trebuinţă de ajutorul ştiinţelor tale. Iată, mă vezi pe mine: m-au ales senator, la Făgăraş, încă la 1849, şi am fost şi întărit, şi, precum ştiu nemţeşte şi esamenele de drepturi încă le fă­ceam până în trei ani de zile, aş fi putut să fiu căpitan acolo, cu leafă bună şi sigură; şi vezi, n-am primit, pentru că am ştiut că acolo se află români vrednici, care vor şti apăra cauza naţiunii şi drepturile ei, ci am rămas în Bucovina, cu leafă mică, de 630 florini v. a. pe an, şi încă şi aceea nesigură, fiindcă, pentru nişte denunţări trimese la guvern asupră-mi, din par­tea unor duşmani, eu nu mi-am primit întăritura definitivă de profesor, în decurs de 14 ani, adică de la 1849-1863, şi afară de aceea, am stătut tot sub priveghere secretă poliţienească, fără ca eu să fi ştiut ceva despre aceea.

*

Tot aşa, m-a chemat şi mă cheamă încă la Universitatea din Iaşi, ca profesor, cu leafă de 380 de galbeni pe an, şi n-am primit, nici nu primesc, deşi aici am o leafă foarte mică, fiindcă trebuinţa cere să rămân încă cu tinerimea română bucovineană, ca să o deştept din amorţeala şi letargia în care se află cu­fundată. Fă, dacă ţi se pare, şi tu aşa, fiule! Du-te nu unde capeţi leafă mare, căci aceea tot o cheltuieşti toată, oricât ar fi de mare, fiindcă trebuie să trăieşti după rangul lefii; ci caută să te aşezi acolo unde vezi că te cheamă providenţa să lucrezi pentru înaintarea binelui public al naţiunii, iar nu numai al tău.

*

Poate ţi-am scris prea multe, fiule Paule, şi poate tu nici n-ai trebuinţă de-alde astea; dar ia-le în nume de bine, căci ele provin dintr-o inimă ce te iubeşte ca pe fiul său şi ar dori să te vadă cât mai curând aşezat într-o poziţiune, în care să poţi lucra şi tu, din parte-ţi, pentru scumpa noastră mamă naţiune!

*

Aron Pumnul.

profesor”.

Autograf Pumnul

 *

(Aurel Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 7 din 1 octombrie nou 1902, p. 106).


Pagina 58 din 129« Prima...102030...5657585960...708090...Ultima »