Dragusanul - Blog - Part 22

Bucovina, înainte de Bucovina

*

Bucovina geografică, indiferent dacă a cuprins teritoriul dintre Carpaţi, Nistru şi, în partea sudică, Neamţul şi Târgu Frumos, sau doar spaţiul împădurit din târguşorul Siret şi Cernăuţi, înseamnă un toponim vechi, folosit în cancelaria poloneză şi în veacurile anterioare Bucovinei istorice. Întâmplător, dau şi peste alte mărturii, adunate grupat de istoricul P. P. Panaitescu, în cartea Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, mărturii pe care le-am notat, în ciuda faptului că arealul geografic al toponimului se restrânge, odată cu trecerea veacurilor, iar în documentele bucovinene începe să dispară, sub autoritatea noilor repere toponimice, impuse de reforma administrativă a lui Alexandru cel Bun. Oricum, în uricul din 30 martie 1392, emis de cancelaria lui Roman al II-lea, şi în textul tratatului de la Lublau, din 15 martie 1412, publicat şi încredinţat viitorimii de Jan Długosz, referirea toponimică Bucovina, cea Mare şi cea Mică, defineşte nordul Moldovei, odinioară împădurit în proporţie de 80 la sută.

*

*

Samnuel Twardowski, în „Descrierea călătoriei ducelui de Zbaraz, 1622”[1], relatând o întâlnire a ducelui cu Ştefan Tomşa, undeva, aproape de Iaşi, foloseşte numele polonez cel vechi al cancelariei polone dat nordului Moldovei, Bucovina. Relatarea, interesantă din alte perspective, care mă interesează în mod deosebit, spune, în fragmentul care mia atras atenţia:

*

„Disdedimineaţă, domnul face cunoscut solului că-ş aşteaptă la dânsul şi trimite ca dar o sabie aurită şi o bucată de brocart, ascunzându-şi astfel ura lui vicleană. Mai întâi, trimitem carele înainte, spre pădurea Bucovinei, iar solul se îndreaptă către curte, palatul de odinioară al voievodului Movilă, astăzi o adevărată dărăpănătură. Afară, în hală, zidurile sunt îmbrăcate în draperii urâte şi în ganguri stau drabanţi cu aspect îngrozitor. Din aceste ganguri se ridică scări spre o sală luminoasă, unde muzicanţii domnului cântă o melodie nouă şi se aud sunete neplăcute. Pe mesele acoperite cu frumoase feţe de masă stau, în talere de argint, gustări reci, în abundenţă, precum şi mâncăruri calde, destul de proaste ca gust şi ca savoare, afară de „abuchte” şi „bastram” (pastramă). „Abuchte”  şi pastrama sunt afumate şi uscate la soare; cele dintâi, din carne de vacă, pastrama din carne de berbec. Ambele sunt vestite în Moldova.

*

Domnul şi-a arătat însă bunăvoinţa prin aceea că a poruncit să aducă şi vin vechi de Tokai. Feţele se îmbujorează, frunţile se fac fierbinţi şi, până la sfârşit, câţiva cad pradă vinului. Când se aduce desertul, se termină şi banchetul”.

*

În „Solia lui Ioan Gninski, palatin de Culm, 1677-1678”[2], este menţionată, iarăşi, Bucovina: „Deşi voiam să mă îndrept spre Cameniţa, fiind chemat în grabă de dietă, am fost silit să ocolesc spre Suceava, care nu de mult fusese prădată de bandiţi; de altfel, peste tot în Moldova era mare pustiire, într-un chip îngrozitor. Trecând cu greu prin Bucovina, de la Suceava m-am dus la Sniatyn”.

*

În prima relatare „Solia lui Rafael Leszczynski, 1700”[3], pădurea de fag dintre Siret şi Cernăuţi este numită „pădurea Bucovina” („dla złey drogi przez Bukowine” înseamnă, de fapt, drumul prin Bucovina, şi nu prin „pădurea Bucovina”; iar „pădurea Bucovinei” se numeşte, în polonă, „Bukowina las”): „La trei mile depărtare, este pădurea Bucovina. Merserăm prin ea, o milă şi jumătate, pe un drum rău şi, de acolo, încă o milă bună, până la Cernăuţi, aşadar de la Târgul Siretului, până la Cernăuţi, după care vine graniţa dintre Moldova şi Polonia, am mers şase ceasuri, drum de patru mile mari”. În a doua relatare[4], însă, cea din 19 februarie, „solul, pornind din acel conac (locul de popas din Lujeni – n. n.), a străbătut cinci mile mari prin pădurea Bucovinei şi Troian, drum neîntreţinut, foarte greu de străbătut, pe dealuri şi în păduri foarte dese, până la Seredzki Targ sau Seret, orăşel aşezat pe râul cu acelaşi nume, unde sosi către seară”. Că, în jurul anului 1700, doar teritoriul împădurit dintre Siret şi Cernăuţi părea să mai însemne Bucovina o găsim confirmată şi în episodul întoarcerii: „17 Septemvrie. La prânz sosirăm la Târgul Siretului, poposind puţin, am trecut apa Siretului, foarte mulţumiţi că trecerea acestui râu nu ne-a mai întârziat, de astă dată, ca la Paşcani, căci aci puturăm avea un vad foarte puţin adânc. / 18 Septemvrie. După ce străbăturăm pădurea Bucovinei, sosirăm, la prânz, în conac, la Cernăuţi, pe Prut, tabăra a trecut pe plute, iar caii toţi în vad”[5].

*

Relatarea „Solia lui Stanislaw Chometowski, voievodul Mazoviei, 1712-1714” conţine atenţionarea despre specificităţile numirilor polone, care nu coincid, întotdeauna, cu cele geografice, recunoscute la nivel european: „tara pe care o numim noi „Wolochy”, este numită pe mape Moldavia, şi aceea pe care o numim „Multany”, e numită Valachia. La noi, în Polonia, din vremuri vechi este obiceiul să numim ţara mai apropiată Wolochy, iar pe cea mai depărtată Multany”[6]. O astfel de atenţionare, care se referă la „vremuri vechi”, în care Wolochy (Moldova) avea statut de voievodat vasal, numele nordului Moldovei, de la Neamţ, Târgu Frumos, Nistru, spre graniţa cu Polonia, se numea, totuşi, Bucovina, după cum o preciza şi tratatul de la Lublau, din 15 martie 1412, prin care regele Poloniei, Vladislav Jagello, şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, preconizau împărţirea nordului Moldovei între cele două regate catolice, ungurii urmând să stăpânească „Bucovina Mare”, adică regiunea dintre Carpaţi şi râul Siret, iar polonii, „Bucovina Mică”, adică teritoriul dintre râurile Siret şi Nistru.

*

*

[1] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 17

[2] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 70

[3] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 97

[4] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 99

[5] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 110

[6] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 143


Rădăuţi-Prut, care se numise Călăraşi

*

În „Solía lui G. Krasinski, descrisă de un anonim 1636”[1], se face o interesantă precizare: „20 martie. Joia mare, am ieşit, după prânz, din Hotin şi, trecând prin câmpii întinse şi vesele, am trecut, la depărtare de patru mile, Prutul, în vad (acest râu e vestit printr-o înfrângere de odinioară a noastră). Noaptea am stat în satul Rădăuţi (Radyowcach), care, în vechime, se numea Călăraşi. Călăraşii sunt slujitori care au datoria să vie la oastea domnului, în caz de război. Astăzi, însă, în acel sat nu mai sunt călăraşi, ci numai ţărani proşti. Acum călăraşii sunt întrebuinţaţi numai pentru trimiterea scrisorilor”. De fapt, în Rădăuţii de pe Prut se stabiliseră membri ai familiilor de păstori rădăuţeni, locul fiind cel ales pentru iernarea turmelor rădăuţene, destinaţia de iarnă ducând la ivirea multor localităţi, în lunca Prutului, care poartă numele unor aşezări munteneşti (Dărmăneşti, Bogdăneşti etc.).

*

Veche biserică moldovenească, în Rădăuţi-Prut

*

[1] P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 23


Horele solstiţiale şi echinocţiale ale românilor

*

Pe când nu se ştia nimic despre „matricea stilistică” [1] primordială, care, în fond, a determinat şi caracterizează aderenţa unui popor sau a altuia la diverse scenarii mitice iniţiale[2], un călător străin, Jean Henri Abdolonyme Ubicini[3], atenţiona asupra celor două tipuri de „jocuri” româneşti din cele două principate, horele[4] şi brâiele[5], pe care le considera, după moda desluşirilor de atunci, ca fiind „jocurile cele reînnoite ale romanilor”. Fascinat, însă, de „rădăcina” romană a horelor şi a sârbelor, Ubicini nu observa că, în ciuda unităţii stilistice, cele două „jocuri” nu difereau doar prin „iuţime”, ci prin dedicare, horele, deci dansurile lente, în desfăşurate în cerc (închinată Soarelui, „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[6]) sau în sinusoidă (imitarea fazelor lunii, închinată Lunii) fiind hore solstiţiale, pe când brâiele (brâul este, din vremuri imemoriale, simbolul fertilităţii, al rodniciei şi, tocmai de aceea sunt închinate Pământului, „mamei Glia”, „umbrita glie, maica zeilor din cer” [7], „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[8], „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[9]) sunt hore echinocţiale, care se dansau primăvara: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[10].

*

Horele, şi cele solstiţiale, şi cele echinocţiale, „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[11], descendenţa lor din prima religie a omenirii, ca element persuasiv fundamental, fiind confirmată şi de cele mai vechi cărţi religioase, dar şi de mărturiile popoarelor cu memorie: „Muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[12], iar în privinţa Traciei, care înseamnă o trimitere la ţinuturile boreale şi nicidecum doar la peninsula balcanică, „muntele Cerului şi al Pământului”[13] fiind la originea cântecului şi a instrumentelor muzicale („au instrumente din munţi”[14]), iniţiatorul şamanic, „Marele Păstor”[15], fiind „Enlil al Muntelui”, devenit, ulterior, „Enlil al Cerului”, deci „Fiul” muntelui şi al cerului („Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[16]).

*

„Cheia” brâielor se găseşte în aceeaşi relatare a lui Ubicini, dar coroborată cu partiturile unor syrbe moldoveneşti, notate de Dimitrie Cantemir pentru manualele turceşti de muzică, şi, desigur, cu mărturiile lăsate, în domenii diferite, de Vasile Alecsandri şi de Karol Mikuli. Ubicini nota că, uneori, „simpli săteni alcătuiesc orchestra, folosind buciumul (un fel de goarnă din lemn de cireş) sau fluierul, un flaut lung şi drept, tovarăş indispensabil al păstorului român”, iar Alecsandri scria, adesea, despre „Hora Buciumului”, pe care Karol Mikuli o nota, în anul 1852, doar în varianta cântecului horit de bucium, nu şi cu cele două „coperte” muzicale, pe care le întâlnim la Dimitrie Cantemir şi care, între timp, s-au pierdut, în partitura horei notat de Pricipele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor drept „Syrba 4”.

*

Acum cred că trebuie precizat că Dimitrie Cantemir, transcriind, în notaţia muzicală de el inventată, pentru uzul turcilor, câteva brâie moldoveneşti a folosit ca titluri traducerea cuvântului brâu în arabă, syrba. Boierimea moldovenească, la petrecerile ei de peste veacuri, obişnuia să comande lăutarilor câte un joc tot în turceşte, iar lăutarii au făcut confuzia între syrba (brâu) şi „sârba”, adică un presupus joc de origine sârbă, deşi între melosul sârbesc şi „sârbele” (brâiele) româneşti nu există nici o asemănare şi nici un element mitic comun. Dar syrba „Buciumul”, notată de Cantemir, este cel mai vechi brâu care explică, în bună parte, structuri melodice din secolul al XIX-lea şi în care strofa este aparent doinită, iar refrenul foarte vioi (cel mai cunoscut astfel de brâu este străvechiul „Sub o culme de cetate”, ştiut de toată lumea, în contrafacerea „Cântecul lui Iancu”, pe care îl cântă magistral Veta Biriş; în Bucovina, contrafacerea avea să fie năucitoare, străvechiul brâu moldovenesc devenind… „Am un leu şi vreu să-l beu”).

*

În „Buciumul” lui Cantemir, ceea ce se va numi, mult mai târziu, refren, reprezintă „lumescul”, adică hora ritualică închinată Soarelui, iar „strofa” – tema cântecului de bucium – înseamnă „glasul lui Dumnezeu”, care este, în fond, „glasul muntelui”, al spiritului muntelui, deci o reminiscenţă totemică, într-o cultură românească din care lipsesc total cunoştinţele despre pretotemism şi totemism. La fel se întâmplă cu toate brâiele, care se menţin până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, doar că „refrenul” folosit drept coperta întâia este orchestral, pe când cel de final este vocal, pentru că brâiele, piese lätar, adică instrumentale, îşi alătură mereu câte un dainas, adică o piesă vocală, de regulă menită distracţiei, prin băşcălizarea inconştientă a moştenirilor sacre multimilenare. Aşa apar „Brâul popilor” sau „Câte flori pe Dorna-n sus”, „sârbe cu cuvinte”, în care melodia ancestrală se rupe din toate aderenţele la „scenariul mitic iniţial”, pentru a hrăni clipa cu bicisnicia distracţiei hazoase şi, dacă se poate, „pentru uliţa mică”, deci cam fără perdea.

*

Nu ştiu şi nu vom şti niciodată cât avem de pierdut prin această totală golire de metafizic, pe care o reprezintă abandonarea „matricei stilistice” primordiale, în care horele solstiţiale şi cele echinocţiale (crucea din reprezentările grafice), deci „muzica, dansul, ritmul şi melodia ne unesc cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[17].

*

*

[1] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 26

[2] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[3] Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[4] „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore”.

[5] „Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.

[6] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[7] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[8] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[9] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[10] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[11] Hesiod, Teogonia, p. 5

[12] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[13] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[14] Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[15] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[16] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[17] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433


Antiromânism, în literatură: Crească sănătos!

Mihai Teliman
acel „Caragiale al Bucovinei”
20.11.1863, Siret – 21.12.1902, Siret

*

Expresia cea mai concretă a antiromânismului ortodox o constituie parvenitismul popesc, cel care „rânduia” poporul drept masă de reprezentativitate, în numele căreia să se dobândească spornice avantaje individuale. Iar cea mai sugestivă proză, în egală măsură savuroasă şi plină de amărăciune, din literatura românilor o constituie, fără îndoială, foiletonul-pamflet „Crească sănătos!”, scris de sireteanul Mihai Teliman, fost, pentru scurtă vreme, şi profesor de desen la gimnaziul din Suceava.

*

„Cetind pe Teliman, nimeni nu va face o jertfă a timpului său. Din două, trei rânduri culese oriunde se desface îndată un om cu gând adânc şi cumpănit“, Mihai Teliman fiind „un cetitor cu stăruinţă al bunelor opere din literaturile străine, un înfocat iubitor al neamului său aşa de nenorocit, un descoperitor fără silinţă al celor mai strălucitoare icoane, un umorist cu totul nou, ale cărui apropieri de idei, a cărui închipuire răsturnătoare a lucrurilor obişnuite dintre lucruri, a cărui putere caustică, arzând fulgerător, ar fi făcut cinste oricărei literaturi“ (Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Vălenii de munte, 1911, apud Loghin, op. cit., pg. 229).

*

Românu-i om bun. El taie chiar cloşca pentru oaspeţi şi, neavând lemne, scoate hadaragul de la turtele şi o frige. Aşa-i firea lui şi din asta nu-l poţi scoate. Graţie acestei virtuţi, mulţi din ei au ajuns azi la sapă de lemn şi nici aceasta nu le trebuie, căci n-au câmpuri şi, prin urmare, ce prăşi. Acum încep încetişor a-şi pierde limba. Cel puţin, nu o cultivă. Cărţi româneşti rar unde întâmpini. Ici, colea, doar câte un ceaslov sau Visul Maicii Domnului.

*

În societăţile româneşti auzi vorbindu-se nemţeşte, evidenţele şi alte acte se scriu tot în aceeaşi limbă, ba unii încep acum şi „Tatăl nostru“ pe nemţeşte, doar ar fi mai degrabă auziţi în consiliul şcolar al ţării. De-l întrebi pe un cooperator sau „supranumerar“ (al doilea preot dintr-o parohie – n.r.) de ce nu scrie româneşte, te trezeşti cu următorul răspuns stereotip:

*

– Apoi, domnule, eu îs cooperator; de voi scrie româneşte, mă iau ceia la ochi şi, apoi, adio carieră. Stai să mă fac paroch şi atunci ai să vezi cum le frec harţagul!

După vreo douăzeci de ani, îl face paroch. Timpul evidenţei româneşti ar fi sosit.

– Scrii româneşte, de acum înainte, reverendisime?

*

La aceasta, capeţi răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs paroch; de voi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac protopop şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După treizeci de ani, îl fac protopresviter. Tocmai atunci îi moare soţia. Toată politica sa rezervată n-a putut să accelereze numirea sa.

– Dar, acum, vei scrie româneşte, părinte, aşa-i?

*

Răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs protopresviter şi, de-oi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac archimandrit şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După ce-i arhimandrit, are toate calităţile cerute de un candidat de mitropolit. Ca să nu fie luat la ochi, se fereşte cât se poate şi mai mult decât oricând de a fi „Român“.

Însă harţagul tot nu le freacă.

*

Capătă mitra, în fine. Visul e realizat. Acum aşteptăm, cu drept cuvânt, frecarea harţagului. Aşa! Dumnealui tace mai departe. Vrea să fie excelenţă. Şi aceasta se întâmplă.

– Ei, excelenţă, poate acum veţi pune un cuvinţel în favoarea limbii noastre?

– Domnule, puţină răbdare numai; am încă un mic plan şi, de-l scot în cale, nu te teme, îl frec eu!

*

Şi se face baron. Dar, acuma, vine morticica şi-i freacă dumisale harţagul, înainte de a-l fi frecat dumnealui altora. Fălcile mormântului apucă prada, brazda o acoperă, tragedia se încheie aici spre a se repeta în alte locuri.

Subiectul rămâne acelaşi, numai personajele se schimbă. Profesorii vor să fie directori, aceştia inspectori etc.

*

Numai pălimarii se ţin bine. Păcat că sunt aşa de puţini, căci nu de alta, dar naţia ar fi salvată.

Aşa merg treburile la noi, în vesela grădină.

*

De porţi o cravată tricoloră, îţi periclitezi existenţa. Nici bumb (insignă – n.r.) naţional nu poţi purta, doar numai la jiletcă, ascuns. Căci, de te zăreşte vreun muftişor, pe loc te pune la condică drept „daco-român“.

Ciudat lucru acesta! Dar sunt altele şi mai ciudate. Avem, de pildă, ici-colea, câte un Român care e de absurda părere că a fi naţional e o crimă. Cu astfel de oameni nu poţi sta de vorbă.

Cum se vede, stăm bine.

*

Românilor li s-a dat, în Suceava, sfatul să înveţe din răsputeri limba germană (de Erast Tarangul, nobil român de Valea Uţei, căpitan al Sucevei, şi de directorul gimnaziului, românul Vasile Burduhos -–n.r., sf. „Deşteptarea, nr. 20, 21/1908, pg. 319). Cea românească n-o ştiu şi aceasta le era de recomandat. Poate că se va face recomandarea la o altă sfinţire, de pildă când vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

Parcă văd cum râzi, dragă cititorule! Ştiu că nu crezi că ni se va încuviinţa. Românilor li se ia ce au, de dat – nici vorbă! Poate se va schimba şi timpul şi vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

*

Se întâmplă şi minuni la noi: câteodată, se iau în considerare şi cererile întemeiate ale Românilor. Se înţelege, cam răruţ.

Românii nu zic nimic. Ei sunt oameni buni. De aceea, până capătă câte ceva, le creşte părul prin cuşmă. Crească sănătos!“ (Mihai Teliman, Foiletoane, Suceava, 1906).


există, totuşi, o matrice

*

ştiu că există o matrice

din care-a fost să mă desprind

drept bob de grâu în nişte spice

şi-l voi hrăni pe cel flămând

ce gustă pâinea-ngândurat

şi-aproape fără să îi pese

de jertfa ce l-a săturat,

nici că jertfirile-s mai dese

*

cu cât flămânzii se-nmulţiră

şi-s parcă mai înfometaţi,

iar urmele care-i înşiră

i-au desluşit nenumăraţi

în marşuri fără vreo adresă

şi fără-ntoarcere în spic

chiar dacă ştirile de presă

nimicnicesc despre nimic,

*

nimicnicesc nimicnicie

cum cartea cărţilor o zice

încredinţând că-n veşnicie

există, totuşi, o matrice


Pagina 22 din 836« Prima...10...2021222324...304050...Ultima »