Dragusanul - Blog - Part 22

Baia, o descriere din 1848

Biserica Albă din Baia

 

În depărtare de o oră de la Folticeni[1], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toată mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri.

 

În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el.

 

Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!

 

Baia, Ruinele Cetăţii în 1815, CLA 1909, p. 188

 

După vizitarea acestor locuri, ne întoarserăm în Folticeni, cu intenţiunea de a pleca, a doua zi, la monastirea Slatina şi în munţii Bucovinei; târgul atinsese toată floarea sa; petrecerile deveneau din zi în zi mai numeroase şi cetăţeni din Folticeni, deveniţi acum amicii noştri, voiau să ne oprească, încă câtva timp, pentru ca să luăm parte la baluri, adunări şi preumblări ce erau să se facă în acele zile. Noi, însă, nu ne înduplecarăm a ne opri mai mult. Nu ceream plăceri şi jocuri; abia scăpaţi din înăduşeala oraşelor, dorul nostru era să gustăm simplicitatea şi frumuseţea naturii! (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-309).

 

Piatra de mormânt a primei soţii a lui Alexandru cel Bun, Margareta, de la Baia – foto László Gergely Pál

 

[1] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.


Opera regretatului Pictor Adrian Bocancea

 

Într-o lucrare remarcabilă despre Artele Plastice Bucovinene, Un secol de arte frumoase în Bucovina[1], criticul Valentin Ciucă scria despre opera pictorului Adrian Bocancea:

 

„Structură afectivă delicată şi disponibilă spre reflecţie şi reverie, pictorul Adrian Bocancea a transmis operei picturale şi graficii atributele personalităţii. Reflexivitatea îl face apt pentru soluţii plastice marcate de echilibrul formelor, generozitate cromatică şi un sentiment de comuniune cu natura şi cu el însuşi. Prin desen, ordonează lumea, prin culoare îi află echivalenţele semnificative. Tablourile lui vădesc un meşteşug îndelung exersat în căutări solitare şi se simte mereu aripa protectoare a maeştrilor Şcolii ieşene. Duhul narativ nu exclude invenţia, iar nevoia de atitudine face din pictura lui un sensibil document uman. Cromatica e atent distilată în retortele spiritualului şi, pe această cale, imaginea devine credibilă şi emoţionantă. Are evidente resurse lirice, pe care însă nu le supralicitează şi se păstrează mereu în proximitatea verosimilului.

 

Adevărurile lui nu au menirea unor sentinţe, ci doar pe acelea ale unei colocvialităţi calme şi expresive. Peisajele se asociază adesea unui impresionism calmat prin structurarea raţională a imaginii. Stimulii realului se metamorfozează în scheme compoziţionale, independente de motiv, chiar şi atunci când pretextul plastic poate fi identificat în atmosfera urbană a Sucevei. Alte plăsmuiri, ceva mai libere, nu exclud nici ele bucuria dialogului cu un partener imaginar. Spre a fi auzit, artistul ştie că trebuie doar să şoptească”.

 

 

Din punctul meu de vedere, de simplu consumator de artă, pictura lui Adrian Bocancea este pe deplin cosmologică şi, din punct de vedere cromatic, într-o elaborată continuitate a armoniilor consacrate de frescele bisericeşti vechi, doar că mult mai luminoase şi în transparenţe echilibrate, trăite şi gândite cu răbdare şi cu înţelepciune. Penelul lui Adrian Bocancea nu căuta forme, cu excepţia peisajele de iarnă de odinioară, în care forma şi culoare se aflau într-o chibzuită interdependenţă; penelul lui Adrian Bocancea caută esenţe, caută lumina lăuntrică a pietrei, a lemnului, a pământului şi a cerului, o lumină intimă aidoma unui suflet care i se destăinuie. De aici calmul cromatic şi spovedania narativă a culorilor, de aici contururile de arbore cosmic ale dezlănţuirilor blajine spre vertical, spre poziţionare vie, dinamică, în universul conceput drept stare de inefabil, de poezie şi, în egală măsură, de muzică astrală, revărsată peste lumea nedumerită de surprinzătoarea muzicalitate coloristică a universului. Adrian Bocancea cunoaşte dimensiunile exacte ale imanentului artei sale, deci al reperelor care fac posibilă existenţa generală şi dezvăluirea divinului prin artă. Un imanent, pe care şi Lucian Blaga îl descifra în verticalităţile „kantian” şi care este condiţionat, dintotdeauna şi pentru totdeauna, doar de generozitate, de bunătatea lăuntrică prin care ni se dezvăluie adevărata sfinţenie. Adrian Bocancea nu judecă, ci desluşeşte şi tocmai de aceea arta lui cromatică, desfăşurate cu mijloace, tehnici, ştiinţă şi regândiri moderniste, acoperă timpul, îl înfăşoară şi îl poartă în braţe, într-o nepământească dulce legănare. Adrian Bocancea este un pictor atât de mare, de profund şi de creştin, în sens platonician, încât este nevoie de timp pentru a fi văzut şi înţeles; iar dacă el vizita, mereu şi mereu, bisericile vechilor mănăstiri moldoveneşti, pentru a decripta mesajul sacru al armoniilor coloristice, şi opera lui Adrian Bocancea are nevoie, din partea însetaţilor de mesaje dumnezeieşti, de repetate şi tot mai îndrăzneţe trăiri. Pentru că asta înseamnă pictura lui Adrian Bocanea: o operă trăită îndelung şi migălos (tabloul cu flori, pe care mi l-a dăruit cândva, a fost lucrat în mai bine de doi ani de zile) şi, drept consecinţă, în durate similare respirate cu sufletul şi cu mintea.

 

 

Revenind la minunatul op al lui Valentin Ciucă şi copiind informaţiile tehnice, pe care domnia sa le-a prelua din alte cărţi la fel de importante, adică din dicţionarele şi enciclopediile realizate de Emil Satco şi actualizate de fiica sa, Alis Niculăică, constat o firească esenţializare a vieţii lui Adrian Bocancea, pe un minim de repere şi, din păcate, sunt obligat să le actualizez limitele omeneşti, inserând data celei de a doua naştere a lui Adrian Bocancea, cea definitivă:

 

1936 S-a născut la 25 decembrie,în localitatea Bălţăteşti,judeţul Neamţ (A trecut în veşnicie, la Bucureşti, în 10 martie 2019).

1954 Absolvă cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ.

1966 Absolvă Facultatea de Arte Plastice a Institutului Pedagogic din Iaşi.

1982 Obţine licenţa Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi se dedică profesoratului, la şcolile din Suceava.

1968 Debutează artistic şi participă la numeroase expoziţii de grup deschise la Suceava, Iaşi, Galaţi, Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Cernăuţi.

1978 -1985 Participă la ediţiile Festivalului de pictură şi grafică Voroneţiana.

1971-1998 Deschide expoziţii personale la Suceava, iar expoziţia din 1992 a fost itinerată în Franţa, în localităţile Lavvanes şi Rosaires-Plerin.

Este membru al U.A.P. 1973-1982.

 Este distins cu Premiul al III-lea la Expoziţia Naţională a profesorilor de desen, cu Premiul I (1979) şi Premiul al III-lea (1982), pentru grafică, la Festivalul Concurs Voroneţiana, Suceava”.

 

[1] Ciucă, Valentin, Un secol de arte frumoase în Bucovina, Editura „Muşatinii”, Suceava 2005, pp. 228, 229 – carte finanţată de Muzeul Bucovinei, instituţie de cultură a Consiliului Judeţean Suceava; coordonator de proiect: Constantin-Emil Ursu; redactor de carte şi coordonator album: Suzana Cosovan; traducere în limba engleză: Evelina Graur, Cristina Sturzu, Daniela Marţole; coperta: Manuela Oboroceanu – în faţa tuturor mă închin cu deplin respect!


Barbarie la Băneşti

 

Archip Roșca: Copil

 

„La moşia din Băneşti, aproape de gara Vereşti, o crimă teribilă tocmai s-a comis, din ordinele baronului Kapri, proprietarul acestei moşii. Un copilaş, fiul unui biet ţăran, a îndrăznit să intre în livada învecinată curţii susnumitului baron. Doar pentru aceasta, doamna a încuiat copilaşul în hambar şi a poruncit slugilor să-i verse o găleată cu gudron în cap. Nefericitul copilaş a fost orbit de lichidul care i-a intrat în ochi. Aceasta nu a fost suficient pentru ignobila stăpână, care le-a cerut, apoi, slugilor să înmoaie copilul în smoală dizolvată, din cap, până în picioare, şi să-i dea foc. Această ultimă poruncă, după ce au fost executate cele anterioare, au fost refuzate de slugi, care nu au avut putere să-l supună pe bietul copilaş şi acestui ultim supliciu” (Les civilisés sauvages, in La Fraternité, Cinquieme année, No. 2, Paris, le 24 octobre 1894, p. 2).


D’ale Folticenilor, prin ţara franţujilor

 

În vremea în care presa românească, inclusiv cea fălticeneană, „păstra tăcerea” asupra măcelăririi Eroilor Independenţei, în 1888, după încălcarea revoltătoare a promisiunilor regale de împroprietărire, ţărănimea fiind înfăţoşată bucolic doar în petreceri şi şezători, prin Franţa mijeau detalii discrete din evenimentele moldoveneşti ale primăverii:

 

„Tulburările pricinuite de țăranii români au luat proporții îngrijorătoare. Trupele au fost trimise în districtele în care ţăranii s-au revoltat. Domnul Rosetti a promis în Senat că va acţiona cu multă rigoare, dacă situaţia se va agrava. Cauzele politice ale acestei mişcări sunt încă foarte obscure. Publicaţia oficială păstrează tăcerea; dar l’Indépendance roumaine, care a început o anchetă, pretinde că, în împrejurimile Fălticenilor, prefectul ignoră țăranii care au cerut arendarea unor noi terenuri și care au maltratat primarii pe care ei i-au acuzat de abuzuri (L’agitation en Roumanie, in  La Justice, Neuviéme année, Paris, Samedi 14 avril 1888,  p. 2).

 

 

Revista de Arheologie din Paris primea, de la procesul de liceu Vasile Ciurea, director al Muzeului Regional din Fălticeni, câteva fotografii ale unor antichităţi extrem de interesante, precum basorelieful cu inscripţie, descoperit de ţăranul Constatin Florea din Buneşti, pe fosta frontieră cu Bucovina, la doar 60 cm adâncime. Sculptat în gresie, obiectul cu dimensiunile de 39/18 cm şi o grosime de 10,5 cm, în prim-plan aflându-se capul unui lup, cu botul deschis şi cu o dantură fără canini.

 

 

Un al doilea basorelief, găsit tot la Buneşti, cu dimensiunile 17/11 cm şi o grosime de 3,5 cm, reprezintă „un personnage fort curieux”, cu o faţă imberbă şi fără mustaţă. Francezii presupuneau un chip de femeie, reversul plăcuţei fiind dedicat unui mesaj scris, încă nedescifrat, arheologul A. Van Gennep susţinând, în Mercure de France din 15 martie 1931 (p. 699) că aceste inscripţii, deci şi cea cu capul de lup, „au fost făcute după cioplirea chipurilor şi fără legătură cu ființele reprezentate” (Revue Archéologique, Cinquiѐme série. Tom XXXIII, Janvier-Avril 1931, pp. 22-24).

 


„jus valacium, l’antigua et approbata lex”

 

Continuu să caut melodiile moldoveneşti, pe care Dimitrie Cantemir, „Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor” – cum îl numea Iorga, le considera de o sacralitate primordială şi le înveşnicise în notaţia muzicală turcă, de el născocită, sau, cum zicea, mai târziu, un învăţat francez, Marcel Montandon, despre cântele noastre, descinse din „tradiţia primordială” (francezii nu au cuvântul datină), fiind o muzică aparte, care „conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale”. În vrăjmăşie cu Cantemir sau Montandon, dascălul Coresi, Antim Ivireanu sau Iacob Putneanul stigmatizau horele noastre drept „păgâneşti, diavoleşti”, de parcă bezna ecleziastică de atunci s-ar fi încropit din intransigenţa faţă de muzică a extremiştilor religioşi de astăzi.

 

Pentru mine înseamnă o mare bucurie să constat că muzica sacră doar de români moştenită preocupa o întreagă Europă intelectuală, încă din 1828, şi că naiul are în realitate, ca muscal, o rădăcină etimologică preluată de turci de la vechii elini, cea de mescal.

 

„Instrumentul foarte complicat al turcilor se numeşte mescal; este o specie mică de orgă, compusă din multe tuburi gradate în scopul formării mai multor octave ale sunetelor, care seamănă cu cele ale fluierelor câmpeneşti. Conţine până la 20-30 tuburi” (Journal des artistes et des amateurs, Deuxiѐme Année, No. I 6 Juillet 1828, pp. 219, 220)

 

Louis Rolin, în Musique Turque, spune că „dansurile se acompaniază, în mod obişnuit, de o tamburină, de un instrument de suflat numit mescal şi de un tambur (chitară cu grif lung, pe care Cantemir a făcut notaţiile sale muzicale – n. n.)”, în fiecare cântec întâlnindu-se „des ornements et des fioriture de tout espѐce” (Le Tam-Tam et la Lyre / Album de musique, de poésie et de danse, Rolin, éditeur du Tam-tam, Premiѐre année, No. 5, Paris – Dimanche 14  septembre 1828, pp. 1, 2). Exista, mai târziu, şi un drog, în Mexic, numit mescal (fumées du mescal), „folosit în practicile lor religioase”.

 

Marcel Montandon susţinea, în 1926, că „până prin secolul XIX, muzica românească du există decât în tradiţia populară. A fost un adevărat ajutor această tradiţie a însemnat un titlu de nobleţe şi că ea conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale” (Montandon, Marcel, La musique en Roumanie, în Encyclopédie de la Musique, Premiѐre Partie, Paris 1922). Pornind de la citatul din Strabon[1], care conferea „muzicii tracice” o origine tracică, inclusiv prin „elementele constitutive: melodie, ritm şi instrumente”, Montandon restrângea aria muzicală tracică la Agathyrsses de pe Mureş, argumentând cu citatul din Aristotel, prin care acesta susţinea că, la agatârşi, exista obiceiul  „de a cânta legile” (chanter leurs lois), ca să nu se uite, „metodă încă în uz, la Roma din timpul lui Cicero, pentru a învăţa Tablele XII”, iar „aceste legi, care au fost la baza legislaţiei greci şi romane, conţin dispoziţii care existau în jus valacium, l’antigua et approbata lex districtum valahicalium universorum (dreptul valah, cea mai veche lege încredinţată de valahilor – de fapt, pelasgilor, de către Zeiţa Vetrei, Histia sau Vesta – n. n.), „pusă în aplicare de Ducele de Făgăraş, prin secolul XVI” (în realitate, mult mai devreme, inclusiv în satele valahe din sudul Poloniei – n. n.).

 

Montandon vedea, în colinde „cea mai veche poezie latină, respectiv des chants saliens, dar şi, de data asta aproape corect, „les incantions magiques en latin barbare primitif (lingua prisca), citées par Caton”, incantaţiile acestea ale miturilor primordiale fiind compuse în limba zeilor, deci a civilizaţiei boreale, din megieşia celei polare. Si mai spune Montandon, apelând iarăşi la Strabon, că „persistenţa aceleiaşi muzici se probează şi prin folosirea aceloraşi instrumente”, pe care un alt mare depozitar de memorie al antichităţii, Pindar, le individualiza drept, scripă, nai şi cobză (la Montandon, fără argumente, sunt nominalizate „instrumentele pastorale”, adică… fluierul, flautul, telinca şi cavalul, deşi recunoştea „folosirea ceremonială a intrumentului: Le naï ou muscal qui n’est autre que la syringe ou fistula, la flûte de Pan”, iar cuvântul muscal, în loc de mescal, deja anticipează o bună documentare din surse literare româneşti).

 

[1] Strabon, Liv. X, chap. VI, Traduction de la Porte du Theilet Coray, Paris, An. XIII


Pagina 22 din 1.114« Prima...10...2021222324...304050...Ultima »