Dragusanul - Blog - Part 12

Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani

 

Zalmoxis. Acum, după ce cunoaştem cultul lui Sabazius la thraci, charactrul său funebru unit cu al imortalităţii, vom putea înţelege mai bine cele ce antichitatea ni le-a lăsat despre religiunea geţilor. Să ascultăm, mai întâi, pe Herodot, cea mai însemnată, ca să nu zicem unica fântână de urmat în chestiunea aceasta:

 

„Însă trebuie să spun cum geţii se cred nemuritori. Ei au convingerea că nicidecum nu mor, ci că apucă drumul către Zamolxis, pe care unii îl ţin drept Gebeleizis[1]. Din cinci în cinci ani, ei trimit la el, ca sol, pe unul dintr-înşii, tras la sorţi, şi-i dau sarcina de ce le face îndeobşte trebuinţă. Unii din ei se puneau la rând, ţinând câte trei suliţe în mână; iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe solul lor către Zalmoxis, îi făceau vânt în sus, deasupra suliţelor, şi dacă el murea înţepat, ei credeau că zeul le este priincios; dară dacă nu murea, îi spunea batjocuri şi-l dojeneau ca pe un om rău. În fine, după ce 1-au insultat bine, trimit zeului un altul, şi-i dau acea sarcină, pe cât timp el se afla încă cu viaţă. Aceşti thraci trag contra cerului darde şi săgeţi, când tună sau fulgeră, ameninţând pe zeul lor şi crezând că nu mai este unu altul.

 

 

Eu, cum aflai de la grecii care locuiesc la Hellespont şi marea neagră, acest Zalmoxis a fost sclav în Samos şi a robit lui Pythagoras, fiul lui Mnesarcu; apoi, fiind liberat şi strângându-şi bogaţii mari, se întoarse în ţara sa. Thracii trăiau, atunci, în mare ticăloşie şi foarte aspru; el, însă, care învăţase chipul de trai al ionienilor şi obiceiuri mai blânde, ca unul ce frecventase pe greci şi convorbise cu Pythagoras, care nu era mai puţin învăţat dintre ei, puse să se facă şi să se gătească o cameră unde primea, la bere şi mâncare, pe căpeteniile Thracilor, şi, asupra mesei, îi învăţa precum că nici el, nici dânşii, nici urmaşii lor, nu vor muri deloc, ci că vor merge la locul unde, trăind pe vecie, se vor bucura de toate bunurile. El săpă, în această locuinţă, o chilie sub pământ, pe care, isprăvind-o, nu se mai arătă thracilor. Scoborât acolo, trăi trei ani, prea mult căit de ei, fiindcă-l socoteau mort. La alu patrulea an, el ieşea de acolo şi se arăta ca mai înainte: aceasta fu cauza de-i făcu să creadă cu siguranţă că lucrurile ce dânsul le spusese lor erau adevărate. Ei povestesc toate „aceste mystere”.

 

 

Cât pentru mine, nici cred, nici nu contest aşa mult ceea ce priveşte persoana pomenitului Zalmoxis, nici cele ce spune ei despre locuinţa lui de sub pământ; însă îmi dau bine cu părerea că el a fost cu mulţi ani înaintea lui Pythagoras. Şi, în cele din urmă, fie că o fi fost om, fie că o fi fost vreun spirit protector al geţilor, să le fie de bine!”.

 

Eu, în această naraţiune, trebuie să deosebesc două elemente: primul, care se pare datorat geţilor proprii, şi este conţinut în § 94; cel de-al doilea, cuprins în § 95, şi e datorat coloniilor grece de la Marea Neagră şi Hellespont.

 

Din primul rezultă învederat că geţii credeau:  a) în nemurirea sufletului; b) că cei răposaţi se duc la Zalmolxis, pe care unii geţi îl ţineau drept o altă divinitate a lor, anume Gebeleizis[2]; e) că dogma nemuririi era la ei atât de generală, atât de puternică, încât în sacrificiul quinquenal al lui Zalmolxis, cei care nu puteau muri[3] se socoteau ca nişte criminali: zeul refuzând să-i primească în locaşul său, arăta cu aceasta că voieşte a-i pedepsi, lăsându-i în viaţă şi lipsindu-i de fericirile eterne ale celeilalte lumi; şi, în fine, d) geţii obişnuiau, în semn de ameninţare a divinităţii, a răspunde cu săgeţi la fulgerele şi trăsnetele Cerului.

 

Fiecare dintre aceste trăsături ale cultului lui Zalmolxis ne duce de-a dreptul la cultul dionysiac al thraco-phrygianului Sabazius.

 

Văzurăm, mai înainte, concepţiunea vieţii viitoare la thraci, dedusă din cultul lui Bacchus; la geţi, aceeaşi concepţiune o aflăm în legătură cu zeul Zalmolxis. Thracii, murind, credeau că se duc la Bacchus, ca să fie asociaţi la pompele bachice şi, schimbaţi în satyri, să intre în trupa zeului. Geţii de asemenea cred că, părăsind pământul, ei se duc să se aşeze la banchetul fericirii fără sfârşit al lui Zalmolxis. Thracii adorau pe Bacchus şi ca zeu al Soarelui; geţii azvârleau, după obiceiul altora popoare barbare, săgeţi contra nuorilor furtunoşi, care voiau să întunece pe zeul lor Zalmolxis, adică pe Soare. La thraci, Bacchus era zeul uni­versal, care însufleţeşte lumea, fiind, în acelaşi timp, Zeus, Hades, Soare şi Dionisos; la geţi, Zalmolxis pare a fi avuta o identică universalitate. În fine, sacrificiile umane, oferite periodic divinităţii gete, amintesc caracterul sălbatec şi barbaria primitivă, ce, în unele părţi ale Greciei şi Thraciei, le păstrase cultul lui Dionysos Infernalul, amintesc acele imoralităţi crude şi sângerase, făcute anual, în onoarea beoticului Dionysos Omestes[4] şi perpetuate sub numele de Omopbagii şi Agrionii[5] la Orchomene[6], Chios, Tenedos[7], Lesbos[8] şi Creta[9]; ele recheamă pe Sabazius, thraco-phrygianul, la care partea funebră era mai accen­tuată şi căruia chrestonii şi toţi thracii îi sacrificau pe morminte fiinţe umane; în fine, pe thracicul Zagreus, zeu al morţilor[10], marele vânător, care îi împinge înaintea lui şi îi loveşte pe cei ce el i-a hotărât pentru imperiul său (265)[11], întocmai precum Zalmolxis primeşte la sine pe cei ce i-a ales ca să sfârşească în suliţe.

 

O altă asemănare între ambele culte ne prezintă, mai departe, al doilea element din naraţiunea lui Herodot (IV, § 95): retragerea temporară a lui Zalmolxis în chilia subterană, în timp de trei ani, pentru a reapare la al patrulea, este, din punct în punct, legenda misterioasă despre scoborârea lui Dionysos în infern (pentru ca să o caute pe mama sa, Semele, pe care o smulge şi o duse în mijlocul zeilor, în Olymp, cu numele de Tbyone sau Dione[12]), care nu era decât forma îndulcită şi eufemică a morţii trecătore a lui Bacchus, urmata de învierea sa, odată cu venirea primăverii[13].

 

Astfel, dară, religiunea lui Zalmolxis este în fond religiunea lui Bacchus-Sabazius, cu characterul său infernal şi cu ferocitatea sa primitiv[14]. Fiindcă ge­ţii o îmbrăţişaseră cu ardoare, ea pătrunse în viaţa zilnică şi în organizaţiunea so­cială a naţiunii mai mult decât la ceilalţi thraci. Credinţa în viaţa viitoare era, la dânşii, atât de pronunţată, încât scriitorii antici arătau mirare, amestecată cu ironie, după cum se vede din cuvântul αδαντζοντες[15], pe care Herodot îl crea într-adins, spre a califica pre geţi[16] şi a-i caracteriza faţă de restul thracilor.

 

Cât despre numele ce îl ia cultul sabazic la geţi, unul, Gebeleizis, nu este cunoscut decât lui Herodot, pe când celălalt, Zalmolxis, este numele cel obişnuit la toţi scriitorii. Dacă acestea sunt numele a două divinităţi deosebite sau a uneia singure şi aceiaşi, autorii moderni se găsesc în dezacord. Bessel[17] presupune sau că Zalmolxis, pe care îl deduce greşit, de la zend. zem sskr. Gam = gr. γη; zemar = sub pământ, era numai un epitet al zeului Gebeleizis, a­dică Gebeleizis care locuieşte sub pământ[18]; sau că în religiunea getă exista dualismul, ideea binelui şi a răului, reprezentată prin numele dublu Zalmoxis şi Gebeleizis. Rösler şi Cless[19] consideră pe Zalmolxis ca un preot al lui Ge­beleizis; iar Goos[20] admite că Zalmolxis, zeu al războiului, nu este decât forma mai tânără şi mai renumită a lui Gebeleizis, zeu al Soarelui, care fac loc celei dintâi, precum Chronos face loc lai Saturnus, şi acesta lui Zeus; sau că Zalmolxis este numai ipostaza lui Gebeleizis. Socotim mai probabil că în Sabazius getic se adora două forme ale zeului, una mystică: Gebeleizis, cealaltă ordinară: Zalmolxis; şi, precum Dionysos lydian se numea Bassareus, de la nu­mele hainei lungi: bassara sau bassaris, ce o purta el si menadele din Lydia şi Thracia (bassarae sau bassarides), tot astfel Sabazius get se pare că-şi luase numele de Zalmolxis, de la mantaua ce o purta; căci, după cum am arătat în § 14, cap. VIII, de mai sus, Zάλμολξις (= Zαλμολξι-ς) înseamnă „purtător de piele sau de mantie”, epitet care se da şi în mitologia germana lui Wodan: hakul-brand, „purtător de mantie”[21].

*

Aceste raporturi constatate între religiunea getă şi Dionysos-Sabazius par a nu fi rămas neîntrevăzute, deşi în mod confuz, nici celor antici. Deja Herodot relata, după cum văzurăm, că grecii de la Marea Neagră şi Hellespont ţineau pe Zalmolxis, fie în semn de batjocură, fie poate mai mult în înţeles euhemeristic, de un fost sclav al lui Pythagoras, de la care învăţând doctrina acestuia, o răspândi la geţi şi, prin înşelătoare minuni, câştigă chiar vaza zeiască. Deşi părintele istoriei se îndoieşte, cu drept cuvânt, despre acesta, zicând că Zalmolxis este mai vechi cu mult decât Pythagoras, şi că ar putea să fie o divinitate a geţilor, δαιιμωυ Γέτηωυ Ϩπιχώιος, aceeaşi povestire din ce în ce mai amplificată o găsim însă la scriitorii posteriori, începând[22] cu Strabon, care ne spune: că un om din naţiunea getă, anume Zalmolxis, fiind ca sclav în serviciul lui Pythagoras, castigă de la dânsul cunoştinţe astronomice, cum şi în Egypt, unde de asemenea călătorise. Întors în patria sa, se bucura de o mare consideraţiune din partea poporului şi a căpeteniilor acestuia, pentru ştiinţa lui de a predica după stele şi după semnele cereşti. În fine, el reuşi să facă pe rege a-l asocia la domnie, ca pe un organ al voinţei zeilor. Deşi, la început, trecea numai de preot al zeului, cu timpulu însă deveni zeu însuşi: retrăgându-se într-o peşteră din muntele sacru Kogeonul, departe de orice contact cu oamenii, nu primea la sine decât pe rege şi pre miniştrii lui. El fu de mare ajutor regelui, care câştiga supunerea oarbă a poporului cel neascultător, până atunci, şi făcu să creadă că ordinile sale sunt înşişi ordinile zeieşti.

 

Să analizăm principalele puncte din această naraţiune:

 

1). „Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras” este o opiniune de origine cu totul greacă, care se explică atât prin asemănarea, desigur numai aparentă, dintre doctrina pytagoreică a metempsycosei, şi doctrina nemuririi sufletului, a lui Zalmoxis[23], cât şi prin faptul că ideea vieţii viitoare se găseşte nu numai la Pythagoras, dar şi la Pindar, Empedokles, Platon, reunită cu o continuă purificare întru plecarea sufletului[24].

 

 

Imortalitatea însă getă a sufletului, ca şi cea druidică la celţi[25], diferă esenţial şi de concepţia greacă a vieţii viitore, şi de metempsycosa pythagoreică, ea constând în credinţa unei adevărate materiale învieri dincolo de această lume, în continuarea reală într-altă lume a vieţii duse pe pământ, moartea fiind pentru geţi mijlocul unei lungi existenţe, şi aceştia necunoscând nici rai, nici infern, nici purificarea sufletului, ci numai resurecţiunea.

 

2). „Zalmolxis a călătorit până la Egypt”. Fiindcă se susţinea că însăşi Pythagoras învăţase doctrina metempsychosei în Egypt, nimic mai natural decât a face şi pe pretinsul său discipol Zalmolxis să călătorească în acea ţară, de unde se credea, în genere, că vine toată ştiinţa şi înţelepciunea.

 

3). „Întors în ţara sa, Zalmolxis se bucură de stima celor de căpetenie”. Aceasta aminteşte pe Herodot. Strabo mai adaogă că „din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă din starea cerului” ceea ce nu se află în Herodot; însă opiniunea că Zalmolxis fu pri­mit mai întâi în societatea regelui, apoi făcut sacerdot şi, în fine, zeu, se tine strâns de relatarea herodotiană: că unii considerau această fiinţă drept om, alţii drept zeu (Gebeleizis).

 

4). „Retras într-o peşteră neapropiată, el trăia acolo… în muntele care trece drept sacru şi se numeşte Kogaeonum”. Aci găsim o nouă proba despre caracterul sabazic al lui Zalmolxis; acel munte sacru Kogainon[26], unde se adora Zal­molxis, aminteşte pe deplin altarele rotunde si oraculele[27] de pe vârfuri de munţi şi dealuri ale lui Sabazius în Thracia, de care am vorbit mai sus.

 

Datele celorlaţi scriitori, despre fiinţa lui Zalmoxis, sunt şi mai contrazicătoare şi mai nesigure”[28].

 

 

[1] Gebalie înseamnă, în limbile vechi, inclusiv în cele semitice actuale, Muntean – n. n.

[2] Nu era o altă divinitate, ci un supranume al ei, Munteanul – n. n.

[3] La aruncarea în suliţe – n. n.

[4] Plutarch, Themistocol. 13; Pelopid. 21; Aristid, 8; Orph. Hymn. LI, v. 7.

[5] Plutarch, Quaest. Graec., 38; Sympos 8. Antonim, lib. 10. Ovid, Metam. 4, 390 seq.

[6] O. Müller, Kl. Scriften, t. II, p. 28.

[7] Porphyr, De abstin. Carn., II, 55; Aelian, De nat. anim., CII, 34; Plut., De defect. orac., 14; Arnob., Adv. gent., V, 19.

[8] Clem. Alex., Protrept., p. 36; Aelian, Var. hist., XIII, 2.

[9] Iul., Firm., p. 9.

[10] Diodor, I, 62, 64: Hesych, Heraclit, ap- Clem. Alex.

[11] G. Hermann, Aesch., trag, 1, p. 331:

[12] Cf. Pindar, Olymp., II, 25; Pyth., XI, 1; Apollod., III, 5, 3; Paus., II, 31, 2; Horat., Od., II, 1, 29.

[13] Plutarch, De el ap. Delph., 9. Cf. Preller, t. I, p. 564.

[14] În acest sens vedi Heuzey, Comptcs-rendus de l’Acad. des inscript., 1865, p. 374; idem, Mission archèol. de Macédoine, p. 131 seq.; C. de la Berge, Essai sur le règne de Trajan, Paris 1877 p. 31; Fr. Lenormant, Revue archéologique 1874 şi 1875.

[15] Her., IV, 98-94, cf. Heuzey, Miss. arch. de Macèd., p. 131 seq.

[16] Cuvântul αδαντζοντες, Herodotu IV, 94, îl şi explică. După Bessel, De rebus Geticis, 50, αδαντζοντες înseamnă a muri aşa că nici corpul, nici sufletul nu rămân. Scriitori antici, posteriori lui Herodot, înţeleseră însă că geţii atribuiau nemurirea numai nunţiului (solului – n. n.) trimis la Zalmolxis, din care cauză, din αδαντζοντες făcură vorba απαδαναζειν (Arrian, Anab., I, 3, cf. Rhusop., De Zamolxide secundum veterum auctoritatem., Götting, 1852, § 33), pe care unii o explică prin aceea că geţii puneau în numărul zeilor ori pe cine le plăcea (Lucian, Conc. deor., 9), απαδαναζειν, cei ce zeifică, făcători de nemurire. Acest cuvânt îl aplică geţilor Plato, Lucian şi Diodor.

[17] op. cit. pp. 44, 45.

[18] După unii, Gebeleizis ar însemna zeu al muntelui sau al munţilor, sf. Guignaut I. D., Religions de l’antiquité, t. II, part. III, Paris 1819, p. 1067; I. Grimm, Ueber Jornandes und die Geten, p. 25. După alţii, Gebeleizis ar fi dătător de repaus. Vedi Bähr ap. Herodot. 94. Chardon de la Rochette, Mèlanges, p. 69 seq. Rösler, Rum. Studien, 1871, p. 60, zice că Gebeleizis, din motive etimologice, este zeul Soarelui.

[19] Rösler, Das Vorrömische Dacien, Wien, 1864, 8. Cless, Pauly, Real-Encyclopädie, VI, 2, Zamolxis.

[20] Skizzen zur vorrömischen Culturgeschichte der mittlern Donaugegenden, în Archiv des Vereines für siebenbürgische Landeskunde, N. F. XIV, 124.

[21] Forma Zάλμολξις se găseşte la Hellanic, Plato, Lucian, Mnaseas, Diodor Sicul, Strabo, Diogeniu Laertiu, Porphyriu, Jamblich, Suidas (care dă şi varianta Zάλμολξις) etc. Iar la Herodot, Zάλμοξις mai decât Zάλμολξις;. Cf. Rhusop., De Zamolxide, § 10 seq. Bötticher, Rudimenta My­thologien Semiticae, Berlin 1848, p. 15. Lorenz Diefenbach, Origines Europaeae, p. 68, Frankf. Am Main, 1861. Porphirius, în Viaţa lui Pythagoras, zice că namele de Zάλμολξις vine de la pielea de urs, care s-a pas peste zeu la naşterea lui. Vedi Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere, III aufl. Berlin 1877, pp. 485, 486, despre această falsă etimologie. Am arătat mai sus că, după un scriitor antic, Alexandru Polihistor, citat de Macrobius, I, 18, 11, altarul de căpetenie al lui Dionysos-Sabazius era în Thracia, pe colina Zilmissus. Se pare că apropierea între acest nume şi Zalmolxis este numai din întâmplare, fără nici o legătură între ele. Dl Tomaschek (Über Brumalia und Rosalia, p. 358) vede în prima parte a cu­rentului Zilmissus numirea thracică a vinului. Rösler, Rum. Studien, esplică Zal-moxis prin „cu piele închisă, brună” şi adaugă: „Er hiess vielleicht auch Aβροξελμης, welches wir als thrakischen Personennamen Kennen” („El a fost numit și Aβροξελμης, nume pe care îl cunoaștem ca numele personal tracic” – n. n.).

[22] Hellanicus, care cel dintâi, după Herodot, vorbeşte despre Zalmolxis, dar se servea, pare-se exclusiv, din Herodot, după cum urmează din comparaţiunea textelor:

 

 

[23] Fabula despre condiţiunea de sclavie a lui Zalmolxis se putea lesne naşte la greci, care aveau un mare număr de sclavi geţi. Vezi Strabo VII. Influenţa lui Pythagoras asupra doctrinei lui Zalmolxis se atribuia şi abţinerii geţilor de a mânca animale. La Hermippus Callimachus, fragm. III, 41, Pythagoras se indica ca θράχώυ ϐόεας ϣμουμευος, si ca atare el îşi făcu o locuinţă subterană, Porphyrius, De vita Pythagorae, susţinând că Zalmolxis a fost la Pythagora. Asemenea şi Iamblichus, De vita Pithagorae, Kuster, p. 146.

[24] Lehrs, Populäre aufsätze aus dem Alterthum, II aufl., Leipzig 1875, p. 303 seq.

[25] Celţii credeau în nemurirea sufletului tot aşa ca şi geţii. Ei aruncau scrisori în flăcările care consumau cadavrul, crezând că mortul are să le ducă amicilor sau rudelor lor mai înainte morţi (Diodor, V, 28); ba chiar împrumutau bani, cu condiţiunea ca să fie plătiţi după moarte, în cealaltă lume, apud inferos (Valer, Maxim, II, 10; Mela, III, 2.

[26] Bessel, De rebus Geticis, p. 46, crede că legenda despre muntele Κωγαιουο şi-a luat naşterea de la cuvântul xαταγιο din Her., IV, 95, care cuvânt ar fi identic, prin însemnare, cu Zάμολεις, „locuitor sub pământ”, ceea ce nu e de admis. Rösler, Vorröm. Dacien, întreba dacă nu cumva cuvântul lui Herodot nu vine dintr-o confuziune produsă de asonanţa identică de nume a muntelui Κωγαιουο, mai ales că lângă acesta se afla şi o subterană.

[27] Cf. Suidas, Barth, Deutschl. Urgesch., I, 173: V. 26. § 8.

[28] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, pp. 680-687.

 


1915: „Bucovina în 1914-1915”

gettyimages: Infanterie austriacă în munții Bucovinei, în februarie 1915

 

Sub acest titlu primim o broşură de 79 pa­gini („Bucovina în 1914-1915, de Romulus Deladorna, Suceava, 1915, preţul 30 fileri), cuprinzând mai multe capitole jalnice, din zilele grele, prin care au trecut fraţii noştri bucovineni, ajunşi chiar în centrul războiului mondial. Broşura conţine şi o mulţime de clişee , înfăţişând pustiirile rămase prin satele româneşti, pe urma invaziunilor muscăleşti. Reproducem cele trei capitole introductive .

 

gettyimages: Pe malul Prutului, în ianuarie 1915

 

Prefaţă. „Vesela grădină” sunt cuvintele sub care se înţelege frumoasa Bucovină, cântată cu atâta duioşie de nemuritorul nostru Vasile Alecsandri. Evenimentele prin care a trecut Bucovina, i-au imprimat timbrul tristeţii şi al jalei nesfârşite. Aproape să nu mai cunoşti mândrele regiuni româneşti din aceasta ţărişoară, asupra căreia s-au abătut atâtea nenorociri, pe care istoria ei nu le-a cunoscut până acum. Cu ocazia războiului mondial, s-a vorbit mult de Bucovina. Ea a fost un important  obiectiv politic pentru ruşi; evenimentele au dovedit aceasta. În România, cele ce s-au petrecut în Bucovina n-au fost urmărite şi judecate, cu acel simţ de obiectivitate, care se cuvenea. De multe ori, patima a jucat aci un rol important.

 

Scopul acestei broşuri este să informeze marele public român asupra evenimentelor de tristă memorie, ce s-au perindat în Bucovina. Furia războiului şi-a deplasat aci toate grozăviile, pe care a avut să le sufere biata populaţie românească. Două invaziuni a avut de suportat Bucovina. De două ori, această ţară a gustat stăpânirea rusească, într-un interval relativ scurt.

 

Citind aceste cuvinte, cititorul va trece înainte, fără să dea, poate, lucrului oarecare importanţă. Ce a urmat însă acestor năvăliri este imposibil de redat într-o broşură ocazională. Martiriul românilor bucovineni, în această perioadă, este rezervat istoriografului, care va avea să cerceteze mai adânc cauzele şi efectele. Deci, scriind această broşură, nu am pretenţiunea să ofer publicului o descriere completă, ci m-am mărginit a reda numai câteva schiţe fugitive, o părticică mică din tabloul impresionant ce l-am văzut în Bucovina. M-am ţinut, deci, într-un cadru absolut informativ.

 

În dorinţa de a reda o icoană fidelă a urmelor ce au lăsat vremurile zguduitoare în Bucovina, am întreprins o anchetă în localităţile româneşti – şi numai în aceste localităţi, unde am văzut şi auzit din gura ţăranilor cele aşternute aci. Menţionez cu tărie că n-am avut intenţia să anchetez faptele de pe urma cărora au avut să sufere celelalte naţiuni, ci am fost condus de gândul a cuprinde exclusiv suferinţele poporului român din Bucovina. Ancheta este, deci, mărginită. Celelalte naţiuni îşi vor avea, desigur, vorbitorii proprii.

 

Supun, deci, atenţionai publicului românesc această broşară şi îl las să aprecieze, după cum va crede de cuviinţă, cele scrise. / Autorul.

 

gettyimages: Convoi austriac de transport, în februarie 1915

 

Un document interesant. Nu o dată a răsunat în ţară ecoul deznădăjduirii populaţiei româneşti din Bucovina, pe timpul ocupaţiunii ruseşti. Străduinţele ruşilor de a mai invada încă o dată ţărişoara mult încercată a deşteptat teama ţăranilor că vremea de groază se va putea reîntoarce şi, împinşi de această teamă neliniştitoare, s-au decis la un pas care va rămâne istoric: Au cerut guvernului român permisiunea de a trece, în masă, peste frontiera României, spre a se pune la adăpostul procedeelor ruseşti. O delegaţiune de ţărani români s-a prezentat la Burdujeni şi a predat o petiţiune, în numele multor sute de ţărani. Această petiţiune este oglinda jalei unui popor întreg. Ea merită a fi reprodusă ca un document interesant. Iată petiţiunea:

 

Către Înalt Domnul Ministru-Prezident Bucureşti,

la mâna domnului Poliţai, în Burdujeni.

 

Cumpăna grea care a trecut peste biata noastră ţară, Bucovina, cu urgia moscălească, ne-a lăsat în urmă gospodării arse cu desăvârşire, bărbaţi schilodiţi, femei necinstite de moscali şi copii duşi la robie moscălească. Zeci de sate au fost distruse şi zeci de mii de locuitori români au rămas fără adăpost, fără hrană, despoiaţi de tot ce alcătuieşte traiul zilnic.

 

Nu ne-a rămas alta decât să bejănărim din această ţară. Noi, jos iscăliţii ţărani din multe sate româneşti din Bucovina, am înţeles că moscalii au de gând să vie din nou în această ţară. Neputând noi să mai stăm atunci aici, chinderea ce am văzut cu ochii noştri cum moscalii şi-au bătut joc de noi şi ne-au răpit tot ce am avut mai scump, ne-am pus de gând să ne părăsim vetrele noastre. Ne-am socotit că mai uşor am putea face aceasta, trecând hotarele spre Moldova şi, de acolo, să mergem unde vom putea.

 

Noi, ţăranii din Bucovina, îndrăznim să întrebăm pe Măria Sa domnul Ministru ori de ne-ar îngădui, dacă din nenorocire ar veni moscalii iar pe aici, să trecem graniţa românească, cu tot ce avem, ca să ne aşezăm acolo unde stăpânirea noastră ar porunci-o. Rugăm răspuns grabnic la mâna primarului Costachi Morariu, în gara Burdujeni, şi sărutăm mâinile Măriei Voastre”[1].

 

Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat

 

La Suceava. Era în ajun de anul nou catolic, când ruşii începuseră o puternică ofensivă în contra oraşului Siret. Până atunci, ruşii nu făcuseră încercarea să treacă apa Siretului, aşa că-ţi făcea impresia că, în planul rusesc de luptă, nu intră cucerirea întregii Bucovine. Acest lucru părea întru câtva explicabil, deoarece ruşii ar fi declarat că n-ar dori să ducă războiul în ţinuturile româneşti ale Bucovinei şi că ar vrea, prin urmare, să scutească populaţia românească de grozăviile războiului. Asaltul ruşilor la Siret reuşi. Cu o forţă înzecită ca a austriecilor, ei sparseră zidul slab al inamicului, care nu fusese deloc preparat ca o rezistenţă puternică. Ruşii încep o înaintare vertiginoasă din donă părţi: de la Vijniţa, unde de asemenea n-au întâmpinat vreo rezistenţă serioasă, şi de la Siret, spre Hadikfalva-Rădăuţi.

 

Nimic nu le mai stătea în calea ce duce spre oraşele sudice, adică româneşti. E adevărat proverbul că „pofta vine mâncând”. Raşii căpătaseră poftă de sânge românesc, cu atât mai mult, cu cât românii de la munte declaraseră, cu câteva săptămâni mai înainte, într-un mare miting[2], că vor opune ruşilor un război de gherilă. Austriecii se retraseră la Iacobeni, iar ruşii înaintau, înaintau mereu, cu grosul armatei lor, cât mai mult în inima Bucovinei.

 

În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[3], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Uugaria[4]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător.

 

La Burdujeni se adunaseră, trei zile de-a rândul, vreo 5.000 de refugiaţi. Trebuie menţionată purtarea mai mult decât umană a organelor de la frontiera Burdujeni, care, în faţa marii nenorociri, au deschis porţile României, desfiinţând, pentru un moment, rigorile controlului paşapoartelor. Pe la 4, după-amiază, vine vestea alarmantă că o patrulă de cazaci a luat drumul, pe linia ferată ce duce, de la Iţcani, la Burdujeni, ajungând pe teritoriul român. Autorităţile româneşti au somat patrula să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat imediat.

 

A doua zi, au sosit la Suceava 400 de soldaţi ruşi, împreună cu câţiva ofiţeri. Comandantul garnizoanei fusese colonelul conte Bakunin. Imediat după intrarea ruşilor, populaţia bineînţeles că luase o atitudine rezervată, căci fusese foarte deprimată. S-a întâmplat însă un caz care era să devină fatal pentru toţi: Un grănicer austriac, care se ascunsese în dosul primăriei[5], trase un foc de puşcă asupra unui cazac care patrula şi-l doborî la pământ.

 

Comandantul Bakunin află de acest atentat, vine în oraş – cartierul era instalat la Şcheia – şi somează notabilităţile oraşului să descopere pe asasin. Aceasta nefiind posibil, deoarece grănicerul inculpat dispăruse, Bakunin face un gest marţial şi trupa, care era înşirată în faţa primăriei, dă deodată năvală asupra casei megieşe, aparţinând marelui proprietar Barber. Cu o rapiditate înspăimântătoare, soldaţii aruncă prin ferestre granate explozibile, care fac ca mobiliarul şi plafonul să prindă imediat foc. Comandantul decisese arderea a douăzeci de case pentru crima grănicerului austriac. Pericolul era mare. Notabilităţile cad în genunchi şi plâng în faţa lui Bakunin, implorându-l să nu distrugă căminele nenorocitei populaţiuni.

 

Am văzut, atunci, preoţi şi intelectuali români îngenunchind în faţa comandantului rus. În fine, după ce focul distruse deja mobilierul şi tavanul, Bakunin îşi muiase inima. A dat, în sfârşit, ordinal să se localizeze focul. Pesta puţin, Bakunin se duse pe câmpul de operaţiuni, la Iacobeni, unde a căzut. Corpul lui a fost adus la Suceava, însă se zice că fără cap.

 

Comandant militar al oraşului a fost, apoi, numit maiorul Alexandr Zadorin. Acesta, fiind din rezervă, era mai mult civilist, decât militar. Trebuie să spun că avea o inimă bună. El simţea nenorocirea populaţiei şi voia să întroneze un regim mai umanitar. Dar camarila lui îl suspiciona, aşa că n-a putut să iasă din cadrul obiceiurilor ruseşti”[6].

 

Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni

 

„Prima faptă „binevoitoare” faţă de români a fost prohibirea strictă a introducerii ziarelor româneşti la Suceava. Ziarele, spun ruşii, sunt o hrană otrăvitoare pentru populaţie. Primul instinct ce trebuie inspirat populaţiei este supunerea oarbă. Ori gazetele dezvoltă în om instincte de libertate, ceea ce ruşii nu pot admite, chiar când omul e botezat ,român” , după a cărui dragoste se umblă cu lumânarea în Regat. Va să zică, gazete româneşti n-avea voie românul să mai citească.

 

Preotul Sârbu avuse un automobil, pe care ruşii puseră ochiul. Fără vorbă, automobilul e „rechiziţionat”, dar de indemnizaţie să se îngrijească Dumnezeu.

 

Doi ţărani români din Bosancea veniseră la târg, în Suceava, cu 10 saci de făină. La spartul târgului, ţăranii se iau la ceartă pentru o diferenţă de câştig. Neputându-se împăca, ei recurg la justiţia rusească, la soldatul din post. Acesta, auzind că e vorba de ghepghi (bani), rosteşte următoarea sentinţă: banii rămân în posesiunea lui, ca „contribuţie de război”. Ţăranii, prădaţi de tot rodul muncii lor, se plâng comandatului. Acesta cheamă pe soldat şi-l întreabă dacă plângerea ţăranilor e adevărată. Soldatul se jură, dă „cuvântul său de onoare” că n-a luat nimic. Comandantul ordonă apoi să li se aplice ţăranilor români câte 25 de bice, pe o parte sensibilă a corpului, pentru obrăznicia lor, de a „bănui pe un soldat rus de prădăciune”.

 

Consilierul de tribunal din Suceava, doctorul G. Găină, un fruntaş român stimat, sta, întruna din zile, la poarta casei sale şi privea la soldaţii care patrulau pe stradă. Fără a-i zice un cuvânt, se repede un cazac spre doctorul Găini şi-i aplică 3-4 puternice lovituri de nagaică, luându-i, apoi, ceasul şi lanţul de aur. Domnul Găină a reclamat comandantului, fără a primi însă satisfacţie.

 

Preotul român Bodnărescu se afla pe drum, în călătorie spre Rădăuţi. Ruşii opresc sania, se azvârl ca fiarele sălbatice asupra vizitiului şi-l somează pe preot să le dea punga. După ce şi-au însuşit tot ce a avut părintele, i-au adresat mai multe înjurături ruseşti şi l-au tras jos din sanie, lăsându-l în mijlocul drumului. Sania şi caii au râmat ca „contribuţie de război” în mâinile ruşilor.

 

La Şcheia, au săvârşit violuri nenumărate în rândurile fetelor românce. În oraşul Suceava au dezbrăcat, ziua, în amiaza mare, o mulţime de ţărani români de cizme şi cojoace. Intervenind câţiva români la comandant, acesta a zis: „Prada n-are miros naţional”! Prin urmare, ori de unde ar fi luată, prada e binevenită.

 

Un fapt revoltător, care punea în cea mai vie lumină dragostea muscălească pentru români, este următorul: Avocatul român Hotincean fu atacat, pe o stradă a Sucevei, de către o droaie de soldaţi călări. Domnul Hotincean avuse la dânsul suma de 14.000 coroane, cu care trebuia să achite o cumpărătură de petrol. Trăsura fu oprită. Trei soldaţi se iau cu dânsul la luptă. Domnul Hotincean era mort de spaimă. El e târât din trăsură şi buzunărit. Dintr-un spirit fericit de inspiraţie, domnul Hotincean se pune cu faţa în jos şi apasă cu toată greutatea asupra buzunarului unde se afla suma de 14.000 coroane. În alt buzunar avea 180 coroane. Ruşii au dat uşor de această sumă, pe care au luat-o. Domnul Hotincean profită de un moment de distragere al năvălitorilor, se scoală şi-l îmbrânceşte pe agresorul principal într-un şanţ. Acesta cade şi se rostogoleşte cu picioarele în sus. Un cazac scoate sabia şi începe a-l lovi pe domnul Hotincean, producându-i o rană la ochiul drept. În acest timp, domnul Hotincean se refugiază, peste un gard, într-o casă apropiată. Aici domnia sa ascunde repede portofelul. Ruşii dau buzna în casă, în urmărirea victimei, dar acesta declară că tot ce a avut au luat deja, aşa că ruşii s-au îndepărtat, împărţind prada.

 

Când a sosit momentul retragerii, a început goana adevărată după pradă. Nici un om n-a rămas neatins.

*

Am dat numai o naraţiune scurtă a dominaţiunii ruşilor în Suceava. Acum vine rândul celorlalte oraşe româneşti, unde se zice că ruşii au făcut exces de zel în stil rusesc”[7].

 

 

[1] Unirea, Nr. 64, Anul XXV, Blaj, marţi 29 iunie 1915, pp. 2, 3

[2] Cel organizat de Aurel Onciul, la Suceava – n. n.

[3] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, postată pe acest site şi pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[4] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[5] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[6] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[7] Unirea, Nr. 66, Anul XXV, Blaj, sâmbătă 3 iulie 1915, pp. 2, 3


prin noua naştere, de ieri

 

acesta este universul

în care ieri eu m-am mutat:

pe masă-ncărunţeşte versul

pe care, când l-am întrupat,

îl mai trăiam cu-nfrigurare

drept trup de jale şi pripas

lăsându-l stelei călătoare

să-i fie-n veşnicie glas

 

şi-aud cum încolţesc seminţe

în pâinile din viitor

jertfite proaspetei fiinţe

ce-a smuls obloane din zăvor

şi fără nici un sens grăbeşte

pe calea inutilei vieţi:

pe masă versul ofileşte

alt univers, ca să înveţi

 

că altceva vei fi, Ioane,

în lumea asta de buimaci,

în care-ţi vei afla icoane

în mugurii de prin copaci

ca să te-nchini doar învierii,

hrănindu-te cu primăveri,

desprins din negura tăcerii

prin noua naştere, de ieri

 


Constantin Severin: Bibliotecarul Infernului

 

O carte apărută de sărbători „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor şi a învăţăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstrez cu sfinţenie” (p. 231) fiecare generaţiei în parte, Biblioteca Infernului, de Constantin Severin (Cartea Românească Educaţional, Iaşi 2019), confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele aşteptări ale excelentului recenzor Paul Gorban, formulate şi publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârneşte interesul lecturii, Constantin Severin aduce în faţa lectorilor săi o poveste captivată, în care pe putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum şi cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărţi, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzaţia că din cititor poţi deveni treptat un personaj al romanului. Bibliotecarul Infernului este una dintre cele mai tulburătoare cărţi scrisă în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaştem vocaţia autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet şi artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.

 

„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”

 

Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează nai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îţi poate arăta o cale pe care poţi traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneţ” (p. 14), deşi, în tentativa lui iniţiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoaşterii („Dublă e naşterea celor de mor, şi dublă pieirea”), frază de la care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh şi, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate şi, tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoaşterii, ignorată de fiecare dintre noi, deşi se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.

 

Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală şi a-spaţială,  este cea în care se porneşte de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…) o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naşte din ele şi le naşte in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găseşte doar în interiorul tău” (p. 239) şi parabolă a creaţiei scufundate în uitare, în condiţiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură şi închisă în care simţi uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieţii interioare a autorului, o viaţă care înţelege că „dincolo de frumuseţe şi de nefrumuseţe, de bine şi de rău, de rostit şi de nerostit, ne aşteaptă Sufletul însuşi, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane şi, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) şi, tocmai de aceea, aşa cum singur mărturiseşte, „în viaţă” nu a făcut decât să caute esenţa fiinţei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanţă cu muzica sferelor” (p. 264).

 

„Stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu”

 

Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola iniţierii, în care orice carte şi nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte şi de după viaţă” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îţi oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaştere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaştere” (pp. 267, 268).

 

Dorindu-şi măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viaţă” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obişnuim să-l numim erudiţie, adoptă „autoflagelarea onestă şi crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotenţă de a crea ceva” (p. 31) şi se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărţii sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare şi „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral şi spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Oraşul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbeşte un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deşi nu cunoştea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se uneşte cu cea a lui Dumnezeu, înţelegi toate limbile”, drept consecinţă a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).

 

„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”

 

În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenuşiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică  reverberare a înţeleptei lui naraţiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung şi oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înţelege pe deplin pitagorica definiţie a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8) că „orice ştiinţă se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existenţial, deci „nevoie sufletească şi organică de frumosul pe care voi, artiştii, ştiţi să-l coborâţi pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinereţe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin vămile Absolutului, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).

 

„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”

 

Ca naraţiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viaţa reală a iniţiaţilor, cale de trei veacuri, desfăşurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-şi asuma calităţile de „spadasini neîntrecuţi” sau de „iniţiaţi martiri” ai personajelor exponenţiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci iniţiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise şi înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăţia Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent” (p. 158) şi în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaştere. Uneori, Constantin Severin încearcă perspective şi înspre sinele biografic, Nini, vorbind şi despre neamurile şi despre familia lui, dar într-o fixaţie ereditară şi monografică înţelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta şi martirilor tovarăşi de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris şi publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice şi istorice ale personajelor reale ale cărţii, devin, în Biblioteca Infernului, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de nişte ţigani, şi nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are o ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieşeşti din scufundarea astrală, pentru că, în fond, aşa cum şi recunoaşte autorul, în ultima frază a cărţii sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).

 

Din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti”

 

Biblioteca Infernului, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deşi, la o privire pripită, poate sugera influenţe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creaţia în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Oraşul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci şi o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr şi mituri sfinte”, o stare de graţie în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creaţiei, „cu câte o viaţă cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc şi decisiv, „între spaţiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar Biblioteca Infernului îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit şi întreaga lui creaţie plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi desluşeam doar poezia, nu şi răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului (Ion Drăguşanul).

 


păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

 

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

 

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

 

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

 


Pagina 12 din 1.165« Prima...1011121314...203040...Ultima »