Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 12

1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

 

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


Steagul și stema României (II)

 

Să trecem acum la descrierea stemelor. Cât timp Țările fură despărțite, fiecare și-a avut scutul și emblema sa proprie. Cu alegerea Domnitorului Cuza în ambele Principate, se impunea o modificare a Armăriei țării, precum mai târziu, la 1863, Unirea, recunoscută de Puterile garante, trebuia să impună o altă întocmire a armelor, care să armoniseze cu noua stare de lucruri. Obligațiunea de a modifica armele rezulta din mai multe cauze principale, care au dat și dau naștere așaziselor scartelări (écartelures) astfel:

*

1). Alianțele dădură naștere despicării scuturilor (écu parti), adică împărțirii lor în două părți egale, printr-o linie verticală. Un esemplu îl aflăm în Unirea Muntenieil cu Moldova, unire care crea scutul reprezentat prin figura reprusă și pe drapelele model 1863, despre care am vorbit. Femeile care, deși n-aveaü armării, în vechime, fiindcă nu aveau, ca bărbații, scuturi, căști, cămăși de zale, baniere etc., femeile, zic, adoptară mai târziu armele soților sau părintilor lor, al căror nume și titluri ele purtau, și astfel ajunseră ca să împreune armele lor cu acelea ale bărbaților ce le luau în căsătorie.

*

2). Mulțimea domeniilor sau feudelor (fief) a contribuit, în cel mai mare grad, la propagarea obiceiulul scartelării și azi puțini suverani nu sunt obligați a scartela în raport cu mulțimea domeniilor lor. Ferdinand III, care avea ca domeniu, de la tatăl său, regatul Castilia, (1217), iar de la mama sa pe acela de Leon (1239), le uni pe amândouă, împreunând armoariile prin scartelare. Tot astfel făcu heraldul principelul Cuza cu Moldova și Muntenia, în armoaria reprezentată de (fig. 1).

*

3). Pretențiunile înulțese și ele cartierele armoariilor și obligă, deci, la scartelare. Așa, regii Engliterei, care, chiar pe timpul primelor războaie ale Revoluțiunii franceze, se intitulau și regi al Franței, scartelau scutul lor cu armele Franței și ale Engliterei. Devisa lor: Dieu et mon droit, face și actăzi aluziune la aceasta. Ducii de Savoia scartelau de Cipru și Ierusalim. Către jumătatea secolului al XV, René d’Anjou, regele Siciliei (1417), văzându-se deposedat de regatele asupra cărora el pretindea a avea drepturi, spre a anunța pretențiunile și drepturile lui, scartelă Neapol-Sicilia cu Aragon și Ierusalim. Se pare că de la el s-a început obiceiul scartelăriì.

*

4). Printre cauzele principale se mai citează Demnitățile, mai ales cele bisericești, în care prelații scartelează armele lor cu armele bisericii la care sunt numiți. Concesiunile, prin care o casă are concesiunea de a purta, pe lângă armele-i proprii, și alte arme, ce se concesionează de Suveran. Recunoștința, mai ales a cardinalilor către Papa care i-a numit, făcu pe aceștia a scartela armele lor cu ale Papei. Frații cadeți scartelează pentru a schimba (briser) armele și a se deosebi de primul născut, care moștenește singur titlurile și blazonul tatălui său neschimbate.

*

Unii autori heralzi explică scartelarea scuturilor în chipul următor: scartelările sunt semne onorabile pentru nobilul cavaler. Aceste semne nu sunt altceva decât loviturile, tăieturile și spărturile primite și rămase pe scut, în timpul luptelor crâncene, la care a luat parte cavalerul. Vechii cruciați nu se îndurau să se despartă de asemenea scuturi și le păstrau, cu multă religiozitate, în starea în care se aflau ca niște martori siguri ai curajului și valoarei lor; cu cât numărul loviturilor primite era mai mare, cu atât valoarea cavalerulul era mai ridicată. Azi, scutul armorial nu mai este decât o copie a scutului de răzbel, el nu reprezintă decât suvenirele tăieturilor primite de strămoși. Pavezele brăzdate cu un număr mare de linii aparțin armoariilor celor mai mari războinici. Azi, asemenea vitejii sunt mărturisite de decorațiunile de război, ce se poartă pe piept.

*

Stema reprezentată prin modelul despre care vorbește Înaltul ordin de zi No. 34, din 9 Februarie 1861, este de felul acelora pe care știința blazonului le numește „armăria cu scuturi accolate” (écus accollés) sau lipite unul lângă altul. Acest obicei este exclusiv rezervat femeilor care acolează, cum ziserăm, scuturile lor lângă acelea ale bărbaților. Și cum, după acest obicei, scutul bărbatului ocupă locul de onoare, iar al femeii pe cel din stânga, apoi, în cazul ce ne preocupă, neputând fi vorba despre așaceva, nu putem afla explicarea acolării decât astfel cum am dat-o, la pagina 282 a „Albinei”: chestiune de vechime a Domnului.

*

Eroarea comisă în 1861 se atribuie exclusiv stării de lucruri încă nedesăvârșită a necunoașterii regulilor artei. Acestă eroare fu îndreptată în Martie 1863 și un exemplu de stemă a fost deja descris, când am vorbit despre drapelul model 1863. Figura 2 este stema Principatelor Unite, stema imprimată pe „Desbaterile Adunării Legislative a României, sesiunea 1864-65”. Avem dar a face cu un exemplar oficial.

*

Scutul este despicat (parti); în întâiul tăiat (coupé), pe albastru și aur, figurează o acvilă conturnată cu zborul jos, care broșează peste tot și care reprezintă Muntenia; în al doilea tăiat, pe roșu și albastru, o întâlnire de bour (de argint? naturală?), care broșează peste tot și având între coarne o stea de argint, care este Moldova. O coroană princiară timbrează scutul, iar suporții sunt doi delfini (smalțul?). Totul este sub pavilion domnesc, având drept vârf (cimier) o coroană regală. Încrucișate la spatele pavilionului (passé en sautoir), se văd două însemne în forma celor date de Romani Legiunilor lor, și anume, la dextra, o acvilă conturnată cu cifra romană V, iar la senestra, o întâlnire de bour cu o stea între coarne și cifrele romane XXIV pe cartel.

 

 

Critica ce se poate face acestui model este următoarea: Pentru ca o armărie să fie complet determinată, trebuie trei lucruri esențiale: culoare (smalț, metal sau blănuri); apoi scutul sau câmpul (dacă adică câmpul este plin sau are mai multe cartiere) și, în fine, mobilele sau figurile ori piesele heraldice, emblemele. În exemplul de mai sus nu avem nimic de zis în privința emblemelor, ele sunt perfect arătate: o acvilă și o întâlnire de bour; nu se specifică însă nici în decret, nici pe model, ce culoare au aceste figuri. Cu privire la scut, noi știm că nu poate fi vorba decât de două cartiere, neavând decât două embleme. Neapărat, cei de la 1863 doreaa a avea în marcă și drapelul fiecărui principat, dar această dorință, heraldicească de altfel, au realizat-o tăind fiecare cartier. Despre culoarea emblemelor iarăși nu se vorbește nimic.

*

În Înaltul decret nu se vorbește despre suporți, iar figura îi reprezintă fără a le arăta smalțul; în fine, nu se pomenește nimic despre însemnele încrucișate la spatele pavilionului, cum nu se zice nimic nici despre aceasta. Cifrele romane sunt greșite pe însemne: cifra 5 trebuia la cvartelul Moldovei, iar 24 la al Munteniei. Armăria precedentă este numită de alianță.

*

Erorile semnalate, în marca precedentă (fig. 2), au fost îndreptate în modelul întocmit de un cunoscător, căci desenul se află într-un uvragiu special: Armorial des souverains. Iată stema (fig. 1):

*

Scartelat, în primul și al patrulea, pe albastru, o acvilă de aur cu zborul jos, cruciată și coronată princiar, ținând în dextra o spadă, iar în senestra un sceptru, totul de același (adică coroana, crucea, sceptrul, spada, tot de aur; în blazonare nu se repetă cuvântul, ci se zice „de același”), care reprezintă Muntenia; în al doilea și al treilea, pe roșu, o întâlnire de bour de argint, având între coarne o stea cu șase raze de același (metal), care reprezintă Moldova. Peste totul (scutul cel mic) este tripărțit (tiercé) în fâșii: albastru, aur, roșu, cu o bordură de aur. Scutul, timbrat cu o coroană antică, are ca suporți doi delfini de argint. La spatele scutului se încrucișează însemnele Munteniei și Moldovei, pe ale căror cartele se află cifrele romane V și XXIV. Totul sub pavilion Domnesc, timbrat cu o coroană princiară. O panglică de argint poartă, cu litere de nisip (sable, negre), deviza: TOȚI IN UNUM.

*

Această stemă este aplicată pe mai multe acte oficiale, care se raportează la Domnia principelui Cuza. Ea este, din punct de vedere heraldic, în perfectă concordanță cu regulile stabilite de știința blazonulul. Însă nu se pot trece sub tăcere următoarele puncte:

*

1). În toate vechile sigilii moldovenești, până la jumătatea a doua a secolului al XVII, steaua dintre coarnele bourulul a fost continuu cu cinci raze, dispuse astfel ca una să fie cu vârful în sus, iar nu cu vârful în jos, adică „vărsată”. De la această dată și până la epoca „regulamentară” (1830), steaua are 6 raze și foarte rar se găsește, pe unele peceți, și cu câte 5 raze. Sub Domnia luí Mihaia Vodă Sturdza, steaua se întâlnește de mai multe ori cu câte 5 raze, decât cu 6, iar sub domnia lui Cuza faptul se petrece tot astfel. Nu mai încape vorbă: steaua a avut, în vechime și trebuie să aibă și acum, cinci raze, iar nu șase.

*

2). Peste-totul nu poate fi decât armele casei domnitoare, fiindcă cele patru cartiere sunt ocupate cu armăriile de alianță ale Principatelor. Regulile științei blazonului confirmând, în cazul acesta, că familia domnitoare Cuza poartă, tripărțit în fâșii roșu, galben și albastru, etc., rezultă că tricolorul drapelului nu provenea din contopirea culorilor principatelor, ci erau chiar culorile Suveranului. Această demonstrațiune este perfect științifică și ea nu se poate respinge, pe cuvântul că, la 1842, sub Domnia lui Alesandru Ghica, și la 1848, sub guvernul vremelnicesc, tot acest tricolor figura pe steagul Muntenieí. În adevăr, Alesandru Ion Cuza, în calitatea-i de Suveran, putes să-și ia orice emblemă (cu condițiune ca armăria să nu fie la fel cu a altcuiva); ei bine, el și-a ales tripărțitul. Dar, pentru ca să n-aibă vorbă cu Vodă George D. Bibescu, care, într-unul din cartierele armăriei lui, poartă același tripărțit, Vodă Cuza și-a mai adăugat o piesă onorabilă: bordura de aur. Dar și această schimbare de arme (brisure) nu se face decît în armele aceleiași familii. Nefiind neamuri de sânge Cuzeștii cu Bibeștii, nu se poate explica rostul acelui peste-tot decât tot prin ideia tricolorului!

*

3). Coroana care timbrează Scutul este deschisă. Principele Cuza a vrut să păstreze, desigur, ceea ce era vechi; dar vorba e pentru ce nu a păstrat și steaua cu 5 raze? Aceasta era mai importantă, fiindcă orice schimbări, adăugiri sau scăderi din mobilele unui scut, și chiar înlocuiri de culori, au o însemnătate în heraldică: se schimbă (briser) armele spre a se deosebi de alții din aceiași familie.

*

Încheiem această „perioadă convențională” cu constatarea lipsei de stabilitate a steagului și a armelor, nestabilitate provenită din necunoașterea regulilor științei blazonulul

Colonel Năsturel

(Albina, Abul IV, No. 15-16, 7-14 Ianuarie 1901, pp. 392-397).


Steagul şi stema României (I)

 

Steagurile comandate în 1862-1863, nu fură distribuite trupelor decât la 1 Septembrie 1863. Ceremonia, prezidată de Domnul Stăpânitor, fu impozantă şi frumoasă, sfinţirea drapelelor se făcu de Primatul României, fiind de faţă o mulţime mare de popor, care venise pe platoul Cotrocenilor. Cu această ocaziune, M. S. Domnul pronunţă următorul Înalt ordin de zi:

*

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Ziua de azi se va socoti printre cele mai mari în analele noastre. Drapelele cele vechi ne reaminteau suveniruri triste, fiindcă arătau Principatele despărţite. Azi, primiţi din mâinile Mele drapelul care reuneşte culorile provinciilor-surori, după cum voinţa unanimă a Românilor a unit pe capul Meu coroanele ambelor Ţări. Vechile voastre steaguri au fost, totuşi, martorele unor evenimente pe care doresc să le văd păstrându-se; ele se vor depune la Arsenal.

*

Primind noile drapele, reamintiţi-vă pururea că v-am încredinţat onoarea Ţării. Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noştri, şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. Este familia, căminul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii voştri şi în care se vor naşte fiii voştri. Drapelul este încă simbolul devotamentului, al fidelităţii, al ordinii şi al disciplinei pe care o reprezintă armata. Drapelul este, în acelaşi timp, trecutul, prezentul şi viitorul: este Istoria întreagă a României. Cu un cuvânt, drapelul reprezintă toate îndatoririle şi toate virtuţile militare cuprinse în ateste două cuvinte, gravate pe acvilele române: Onoare şi Patrie.

*

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Juraţi de a păstra cu cinste şi fără pată drapelele voastre, ca să corespundeţi încrederii şi speranţei ce am pus, împreună cu Ţara întreagă, în armată. Juraţi de a-l apăra, în orice ocaziune, ca pe un depozit sacru, încredinţat vitejiei şi patriotismului vostru”.

*

Armata întreagă răspunse: Jurăm!

*

Trupele care primiră acest drapel au fost următoarele:

*

Regimentele de Infanterie, create în Muntenia încă de la 1830, şi anume: Regimentele 1, 2, 3 de linie; apoi cele create în Moldova, la aceiaşi dată, şi anume: Regimentul 4 (fost de muşchetari), şi 5 (fost de vênători); în fine, Regimentul No. 6, creat, la 1860, în Moldova, la Ismail, din Regimentul No. 4, şi Regimentul No. 7, creat, la aceiaşi epocă, în Muntenia, la Ploieşti, din Regimentele 1, 2 şi 3. În total, 7 Regimente de Infanterie şi un batalion de vânători, creat la 1860.

*

Regimentele de cavalerie, create la 1830: unul, în Moldova, sub numele de Vânători Călări, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 1-iu de Lăncieri, şi altul în Muntenia, sub numele de Regiment de călăraşi, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 2 de Lăncieri. În total, 2 Regimente de Cavalerie. Aceste 10 steaguri se află depuse în muzeul arsenalului armatei.

 

Steagul model 1863.

*

Iată descrierea steagului „model 1863” şi a stemei Principatelor Unite, zugrăvită pe el. Steagul este format din trei făşii de mătase, dispuse orizontal, cu roşul deasupra, galbenul la mijloc şi albastrul jos, având 0,900 m lărgime şi 1,100 m lungime, şi tivit pe margini cu franjuri sau ciucuraşi de fir de aur. Pe fâşia galbenă figurează, fără scut, o acvilă naturală, cu zborul jos, încoronată princiar şi ţinând în senetra un pumnal de argint garnit (adică cu mânerul de aur), iar în dextra, un buzdugan de aur; peste ateste două însemne de domnie trece o panglică roşie, ce poartă, cu litere de aur, deviza latină Honor et Patria. Pe pieptul acestei acvile se află un scut despicat (adică tăiat printr-o linie verticală drept în două, ceea ce dă două cartiere). În primul (cartier) tăiat (coupé, adică tăiat printr-o linie orizontală drept în două) pe azur şi aur (adică albastru şi galben) o acvilă naturală, cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur, broşează peste tot, care reprezintă Muntenia; în al doilea, tăiat pe roşu şi azur, o întâlnire (rencontre, adică se vede din faţă) de bou (nu bour) naturală, având între coarne o stea de aur cu şase raze, broşează peste tot, care reprezintă Moldova. Scutul este timbrat cu o coroană princiară, al cărei vârf (cimier) este un glob de azur, cercuit şi cruciat de aur. Partea opusă a steagului este identică cu cea descrisă mai sus, cu deosebire că emblemele sunt schimbate din cartierele lor.

*

În colţurile libere ale tricolorului se află litera A (Alexandru) de aur, într-o coroană de ramuri de măslin, tot de aur. În vârful prăjinii, se află o acvilă napoleoniană, încă cruciată, stând deasupra unui (carlel) dreptunghi. Pe feţele acestui dreptunghi se află, în relief, deviza Honor et Patria.

*

Steagul Domnesc.

*

După cum rezultă din inscripţiunea ce se citeşte pe steagul ce voi descrie aci, credem că el este Steagul Domnesc, făcut în 1863, după ce se recunoscuse necesitatea contopirii guvernelor; căci acest steag este singur de felul lui în toată colecţiunea muzeului.

*

Este format din trei fâşii, ca şi steagul precedent al armatei, însă având 1,800 m lărgime şi 2,130 m lungime. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o întâlnire de bou natural (culoare naturală), având între coarne o stea de aur cu şase raze; iar în senestra o acvilă neagră conturnată, cu zborul jos, cruciată de aur şi ţinând în gheara dextra un buzdugan de acelaşi metal, şi în senestra, o spadă romană de argint garnită (adică mânerul de aur, tăişul – lama – de argint).

*

În dreapta şi în stânga emblemelor, se încrucişează drapelele şi stindardele Munteniei şi Moldovei cu banderola albastră cu ciucuri de fir, cum o prevedea Convenţiunea de la Paris. Deasupra emblemelor se află o coroană princiară, iar deasupra coroanei, inscripţiunea următoare, cu litere de aur: Unirea Principatelor. Fericirea Românilor. / Trăiaseă A. ION I. Pe faţa opusă, figurile sunt reproduse întocmai, cu deosebire că ocupă locurile schimbate, deci acvila nu mai este conturnată, ci obişnuită (adică capul este întors spre aripa dreaptă).

*

Mătasea tricolorului are, pe margini, ciucuraşi de fir. În vârful prăjinii se află o acvilă stampată, cruciată şi coronată, ţinând în gheare un sceptru şi o spadă; pe tot pieptul acvilei este stampat o întâlnire de bour cu o stea cu 6 raze între coarne. Acvila şi bourul sunt reproduse pe ambele feţe identic. De sub acvilă atârnă o cravată de culoare spălăcită, provenită sau din galben, sau din albastru, cum credem să fi fost la început.

*

Alt steag Domnesc.

*

După emblemele ce o poartă şi, mai ales, din causa inscripţiunii, conchidem că acest steag, iarăşi singur de felul lui, nu poate fi decât steagul Domnesc de la 1859, până la 1863. El se deosebeşte de steagul domnesc descris mai sus prin ordinea în care sunt aşezate culorile, şi anume: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos; apoi forma lui nu mai este dreptunghiulară, ci partea care fâlfâie liberă în aer este tăiată în unghi, astfel că dimensiunile sunt următoarele: lungime sus şi jos 1,900 m, iar la mijloc 1,610; lărgime l,590 m. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o acvilă neagră, cu zborul luat (vârful aripilor în sus) cruciată de aur şi coronată princiar, ţinând în dextra un sceptru de aur, iar în senestra o spadă de argint garnită; în senestra, o întâlnire de bour naturală, având între coarne o stea vărsată (vérsée) de aur. Deasupra emblemelor, pe fâşia albastră, se află o coroană princiară. Dedesubt, pe fâşia roşie (care este destul de degradată), se mai poate încă ceti următoarele două rânduri, cu litere de aur (degradate în parte): Represintanţii României / V’a încredinţat stindardul.

*

În vârful prăjinii se află, pe o faţă, acvila cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar, ţinând în dextra o spadă (ruptă lama, rămas numai mânerul), iar în senestra, un sceptru; pe faţa cealaltă, o întâlnire de bour cu o stea între coarne (acvila şi bourul sunt sculptate pe lemn, iar nu stampate în metal).

*

Aci se termină descrierea steagurilor din perioada „convenţională”, steaguri care există în muzeul Arsenalului. Din cele ce precedă, rezultă că aceste steaguri se pot grupa în două categorii cu totul deosebite, şi anume: tricolor orizontal 1-a categorie: roşu sus, galben la mijloc şi albastru jos; Tricolor orizontal 2-a categorie: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos.

Colonel Năsturel

(Albina, Anul IV, No. 13-14, 24-31 Decembre 1900, pp. 339-343).


De ce nu suntem veseli?

 

În sfârşit, visul înaripat şi aurit s-a realizat! Avem, da, avem întocmirea tuturor Românilor, avem alături de inima noastră Ardealul, avem în braţele noastre Moţii cei viteji, avem pământul străbun, de unde au pornit cele două descălecări, avem Făgăraşul lui Radu Negru, avem Maramureşul lui Dragoş şi al lui Bogdan, în fine, avem Romania Mare… Şi, totuşi, o piatră ne stă parcă în inimă. De ce?

*

De ce? Fiindcă, dacă s-au schimbat graniţele, nu s-au schimbat şi oamenii. Din nenorocire, oamenii nu s-au schimbat.

Mă uit împrejurul mei şi văd, acolo unde se ţine cârma Statului, aceiaşi lipsă de bună credinţă, aceiaşi dragoste pentru necinstea politică, aceiaşi falsificatori de alegeri, aceiaşi măsluitori ai legilor, aceeaşi magiştri ai imposturii.

*

Am crezut şi eu că tragicele evenimente prin care a trecut ţara, că sângele mult ce a curs, că mizeria grea ce ne apasă, că experienţa dureroasă ce am făcut, va fi hotărât pe cei rău nărăviţi ca să se îndure şi să se amendeze.

Am crezut că, de milă măcar, pentru această ţară, să se schimbe vechea sistemă de guvernare. Am crezut că vom fi scutiţi, dacă nu de aceleaşi figuri cunoscute şi compromise, cel puţin de aceleaşi procedee nedemne. Dar am crezut în zadar.

*

La Decembrie 1918, România e cârmuită tot ca înainte de Turtucaia, de Mărăşti şi de tratatul de la Bucureşti. La guvern, aceeaşi oameni, cu aceleaşi năravuri… De la un capăt la altul, bătrâna Europă e zguduită de convulsiile reformei; numai la noi, numai la păcătoşii de noi, tot aceiaşi indispensabili nepopulari, tot cenzura, tot starea de asediu, tot Curtea Marţială, tot alegeri falsificate, tot necinstea, tot minciuna!

*

Cum vrei ca să fie vesel Românul, care vede că, în afară de preţurile din piaţă, care s-au urcat tâlhăreşte, avem acelaşi nivel scăzut al moravurilor politice? Dacă este ceva schimbat în această ţară e în mai rău; în mai bine nu e nimic schimbat! Şi cu ce sete aşteptam ziua schimbării în bine!

*

Eu, care am văzut de aproape pe soldaţii Kaizerului, călcându-ne mândria naţională sub ciubotele lor greoaie, aşteptam cu nerăbdare febrilă ziua în care steagul tricolor va reintra în Bucureşti. Ca cel mai umil dintre mahalagii şi eu aşteptam „pe ai noştri”.

*

Dar „ai noştri” sunt tot „ai noştri”. N-au apucat să intre pe o barieră şi entuziasmul naţional a ieşit pe toate celelalte / Constantin BACALBAŞA (Adevărul, Anul XXII, No. 10611, joi 3 ianuarie 1919).


George Tutoveanu: Regina Maria

 

De ce-aţi închis-o-n bolţi de mănăstire

Pustii şi negre, umede şi reci,

În viers domol şi jalnic de psaltire

Şi-m taina tristă-a liniştii de veci?…

 

Să urle tunul aprig în neştire

Pe vârf de munţi şi-n umbra de poteci,

Să ducă-n slavă veşnica-nfrăţire,

De la Bihor, la codrii din Tigheci…

 

Şi ea, acolo, pe Siret, în vale,

Să-şi poarte visul împlinit pe zări

În glas de mari asalturi şi urale…

 

Şi-ostaşii ei, cu mantii de zăpadă,

Năvală dând ca iureşul pe mări,

Sculaţi din morţi să-i vie la paradă…

*

G. Tutoveanu (Neamul Românesc pentru Popor, Anul XXIV, Nr. 16-17, 15 August şi 1-iu Septembre 1938).

*


Pagina 12 din 24« Prima...1011121314...20...Ultima »