C. Gane: Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Ghica Vodă
„Rezumat din numerele trecute: Grigore Ghica era fiul dragomanului Alexandru, decapitat de Turci în 1741. După moartea acestuia, familia lui rămânând pe drumuri, micul Grigore fu luat şi crescut de Internunţiul (ambasadorul – n. n.) Austriei, Penkler, în casa căruia rămase cinci ani de zile. În 1754, Grigore Ghica, însurându-se cu Ecaterina, fata bogatului grec Iacovachi Rizo, el fu numit în curând Domn al Moldovei. Trecând apoi în scaunul Munteniei, când izbucni războiul ruso-turc, el fugi la Petrograd, unde fu primit cu toate onorurile de împărăteasa Ecaterina a Rusiei. După încheierea păcii de la Cuciuc-Cainargi (1774), Rusia îl impuse din nou Domn al Moldovei, în care calitate el luptă din răsputeri împotriva pretenţiei Austriei de-a răpi Bucovina, pretenţie sprijinită pe faptul că ea, Austria, ar fi mijlocit pacea dintre ruşi şi turci şi, ca atare, i se cuvenea o răsplată. Cu toată împotrivirea lui Ghica, Bucovina fu cedată de turci Austriei, care, neputând uita atitudinea lui Ghica în această chestiune, îl înnegri atât de mult în ochii Porţii, încât din calomniile ei i se trase Voievodului Moldovei şi moartea. Ghica era însă duşmănit şi de boierii săi, care nu-i puteau ierta faptul că Domnul lor era înconjurat de greci, pe care-i însărcinase să vegheze ca să nu se facă în ţară abuzuri şi samavolnicii. Boierii moldoveni conspirară împotriva Domnului lor, unii din ei trecând graniţa pentru a merge la Poartă să pârască pe Ghica. În mijlocul acestor agitaţii, află Ghica că un capugiu turc, Ahmed Bey, sosise în capitala Moldovei.
*
Adevărat că Ahmed Bey era un vechi prieten de-al lui Ghica şi sosirea lui la Iaşi n-ar fi avut de ce să îngrijoreze pe Vodă. Pe de altă parte, însă, turcii aceştia, care se arătau deodată în capitalele ţărilor noastre, când nu-i aştepta nimeni, adeseori erau purtători de veşti rele. Măria Sa crezu deci de cuviinţă să fie prevăzător. Când intră turcul pe bariera Iaşilor, îi trimise pe vornicii lui să-i arate unde va fi găzduit şi să-l întrebe cât are de gând să rămână în Moldova. Găzduirea fu făcută la Beilic, casă anume pregătită pentru oaspeţii turci, de unde trebui de altfel să se mute Ventura, care locuia acolo. Răspunsul ce trimise capugiul lui Grigore Vodă fu foarte liniştitor. Ei nu vor rămâne în Iaşi decât o zi-două, fiind grăbit a merge mai departe, la Hotin, unde avea treabă. Dar, deocamdată, era obosit de drum şi slăbit de ramazan, căci de nouă zile postea foarte şi se simţea fără puteri, de aceea şi ruga pe Vodă să-l ierte că nu va putea veni să-l vadă. Deocamdată atât, căci lucrurile trebuiau pregătite cu chibzuială.
Ghica, liniştit acum din partea aceasta, deoarece turcul nu-i voia nici un rău, îşi întoarse iar privirile spre neastâmpăraţii boieri, care-l amărau de nu mai ştia acum ce să le facă pentru a-i îmbuna. Chemă iar pe nepotul Iordachi, întrebându-l dacă mai are vreo veste de la răzvrătiţi. Acesta însă nu-şi pierduse ziua. Alergase de la unul la altul – uneltise probabil cu ei – şi se întoarse la Curte cu jalbele boierilor în proţap: Ventura, Skeletti şi Hristodalo trebuiesc alungaţi din ţară, altfel nu mai rămâne un boier în Moldova; toţi vor trece graniţa şi vor face arz la Poartă să-l scoată pe Ghica din scaun. Vodă îşi luă capul între mâini, suspină şi răspunse nepotului cam în doi peri, de altfel, că va da boierilor „beiaz”, adică carte blanche[1] pentru orice învoială or vrea dânşii, numai să se întoarcă fugarii de la Hotin.
Cum auzi aceasta, Iordachi Sulgearoglu, deşi se făcuse noapte acum, ieşi din Curtea Domnească şi începu din nou a cutreiera casele boierilor, pentru a le da răspunsul lui Vodă. Întruniţi cu toţii împreună – la Ioniţă Conta –, ei hotărâră deci să trimită o scrisoare fugarilor, pentru a le spune ca nu cumva să se întoarcă la Iaşi, dar nici să înainteze vreo plângere împotriva lui Vodă, la Poartă, ci să rămână în aşteptare, până se vor lămuri lucrurile în Capitală. Ioniţă Canano fu însărcinat cu ducerea acestei scrisori. Acest Canano era fratele conspiratorului medelnicer Iordachi, un frate vitreg, şi nepot de soră al Mitropolitului Gavril Callimachi[2]. Pentru a pleca la Hotin ceru omul bani de drum, dar boierii îl trimiseră la Vodă. Hatmanul Iordachi (Sulgearoglu) merse deci la unchiul său, să-i spună toate câte le pusese la cale şi să-i ceară de cheltuială pentru drumul lui Canano. Însă Vodă găsi că n-are de ce plăti el bani pentru nişte răzvrătiţi „şi nu vru să dea nici o para”. Cum nepotul său îl tot îndemna să-şi deschidă punga, Grigore Ghica îi spuse, plictisit: „Ei, dă-i tu ceva şi apoi ţi le dau eu!”.
Dar nici Iordachi nu era prost, să scoată bani din chimirul său. El alergă la casa logofătului Ioniţă Cantacuzino, unde erau adunaţi încă boierii, şi, cerându-le acolo din nou cheltuiala drumului, scoase de la ei 250 de groşi, de a putut să pornească, în sfârşit, Canano la Hotin – atunci, la miezul nopţii.
În timpul acesta, Vodă se sfătuia iar cu Skeletti:
– Mare încurcătură, căminarule!
– Nimic, Doamne!, răspunse acesta. Zgomot trecător!
*
A doua zi, 1 Octombrie, dis de dimineaţă, Vodă ieşi la biserică. Dar era tulburat şi dus pe gânduri. Se vedea că nu dormise deloc. După slujbă, Mitropolitul şi boierii merseră la curte, în spătăria cea mare, unde li se dădu dulceaţă şi cafea. Mitropolitul Gavril reînnoi cererile făcute cu o zi înainte, spunându-i, de data aceasta, lui Vodă în faţă că lucrurile nu se pot linişti, până nu vor pleca grecii din ţară. Ghica răspunse că el nu cunoaşte sfetnicilor săi nici o vină, dar că, dacă e voia boierilor, îi va alunga pe tustrei din Moldova, numai să se împiedice mişcarea pusă la cale. Hotărâră atunci cu toţii să mai trimită după Ion Canano, la Hotin, şi pe boierii Ioniţă Sturdza (viitorul Domn, din 1821) şi Nicolae Rosetti-Roznovanu, pentru a spune fugarilor să se ţină liniştiţi, până se vor lămuri lucrurile la Iaşi.
Dar Vodă lucra pe două fronturi. Pe de o parte, făgăduia boierilor marea şi sarea, pe de alta, nu ştia cum să facă, doar o pune mâna pe răzvrătiţii de peste Nistru, pentru a le administra cuvenita pedeapsă. Ca atare, el trimise pe doftorul Fotachi – medicul Curţii– la Paşa Ahmed, să vadă dacă e în adevăr bolnav sau dacă se preface, căci ar fi vrut să-l roage pe el să-l ajute a-l scoate din plictisitoarea încurcătură în care intrase.
Fotachi plecă la Beilic, unde fu primit de Paşă, care era rumen la faţă, ochii vioi şi arăta sănătos tun. Dar când doftorul, mirat, îi luă pulsul, el îl simţi bătând atât de slab, încât rămase foarte nedumerit. Ahmed Bey îi tălmăci că, de fapt, nu crede să fie foarte bolnav, numai că, în afară de oboseala drumului, mai e şi slăbit din pricina postului. Totuşi, aşa cum este, a doua zi trebuie neapărat să plece, dis de dimineaţă. I-ar fi recunoscător lui Vodă, dacă ar vrea să-i trimită, pentru drumul acela, o caretă închisă cu geamuri. „Dar”, adaugă el, „sunt foarte mâhnit că n-a fost Ghica să mă vadă, că suntem doar prieteni. Când am trecut prin Bucureşti, Ipsilanti, pe care abia dacă îl cunosc, a venit la mine nepoftit, iar un vechi prieten ca Grigore Vodă să nu vină el să mă vadă, când mă ştie atât de slăbit”. Scoţând din pungă 16 „nisfiele” pentru îngrijirea medicală, i le dete doftorului, care plecă de la Beilic foarte încântat de turcul acesta, ce om de treabă este.
Cum plecă doftorul, Ahmed Paşa chemă oamenii lui, să-i dezlege braţul, pe care-l înfăşurase foarte strâns, cu o bucată de pânză, pentru a împiedeca pulsul să bată…
*
Dincolo, la Curte, Grigore Vodă nu-şi mai afla locul de nerăbdare. Îl aştepta pe Fotachi, pentru a prânzi, şi nu înţelegea ce atâta întârziere. În sfârşit, când sosi doftorul, merseră cu toţii la masă, şi Vodă îl întrebă scurt: „Ei, ce este?”.
Fotachi istorisi toate, spunând că turcul n-are „călduri”, dar e atât de slab de postul ramazanului, cât abia dacă-i mai bate pulsul. Şi-i mai spuse toate celelalte, că vrea Paşa o caretă cu geamuri şi că e adânc mâhnit că nu s-a dus Vodă să-l vadă. S-au sculat, apoi, toţi de la masă, dar Măria Sa n-a mâncat nimic, fiind foarte neliniştit şi întristat. A intrat numai în odaia lui şi îndată a trimis iar după Mitropolit şi după boieri. Când veniră aceştia la Curte, Ghica îi întrebă dacă au plecat Sturdza şi Rosetti la Hotin. Boierii îi spuseră că da, însă Lupu Balş[3] adăugă că el nu ştie dacă vor face mare treabă acolo, fiindcă nimeni nu mai crede pe Măria Sa, care şi în alte rânduri multe a făgăduit şi nu s-a ţinut de cuvânt. Dacă vrea Vodă să fie crezut, apoi să le dea chezaş pe Iordachi Ghica şi să-l facă postelnic, în locul lui Ventura, atunci da! Ilie Catargi, ginerele lui Vodă după Domniţa Elena, s-a pus şi el pe lângă socru-său, ca să primească cererea boierilor, dar nepotul Iordachi se făcea că nu vrea.
Scena aceasta, arătată de Caradja, în Efemeride, este foarte caracteristică. Se vede clar din ea că nepotul Iordachi (căruia i se zicea, deci, de pe atunci Ghica) era în cea mai bună înţelegere cu boierii şi uneltea împotriva unchiului său, care-l crescuse şi-l făcuse om. De altfel, după moartea acestuia, venind Domn în Moldova, Constantin Moruzi, care ţinea în căsătorie pe sora acestui Iordachi, grecul nu-şi mai putea stăpâni bucuria, mergând până la Galaţi, să-şi primească cumnatul, şi, întorcându-se apoi, a doua oară, la malul Dunării, să-şi primească sora, pe Doamna Smaragda. Deocamdată, însă, deşi postelnicia lui Ventura – un foarte mare rang boieresc – îi rodea ambiţia, el se prefăcea a nu o vrea. Boierii, părăsind pe Vodă, merseră cu toţii la Mitropolie, să se mai sfătuiască în de ei, iar Ghica le făgădui că va veni şi el acolo şi să fie aşteptat, chiar dacă va înnopta.
La Mitropolie, Iordachi „se hotărî a primi postelnicia”, iar la Curte, Vodă, care începuse a înţelege cine-i este nepotul, hotărî să nu i-o dea. El mai trimise, între timp, încă o dată la Paşă, pentru a-l ruga, de data aceasta pe şleau, să-l ajute împotriva boierilor. Ahmed Bey atât aştepta. Trimise pe dată răspuns lui Ghica, să nu aibă nici o grijă, căci el pleacă doar, chiar a doua zi, la Hotin, şi-i va trimite pe toţi fugarii, în lanţuri, numai că, pentru a pune la cale lucrul acesta, ar dori să-l vadă pe Vodă. Fără asta, era foarte mâhnit că nu venise Măria Sa să-şi vadă prietenul, cu toate că-i trimisese răspuns şi prin Fotachi lucrul acesta, dar acum, dacă vrea Ghica să fie ajutat de el, apoi să facă bine a se osteni până la Beilic, că el la Curte nu poate veni, fiind încă prea slab. Dar mai trimise Paşa răspuns, dacă o veni Vodă, să vină noaptea, fără alai, tiptil, ca să nu prindă boierii de veste că pun ei ceva la cale împreună.
Cum primi Ghica răspunsul acesta, hotărî să se ducă. Porunci să se înhame doi cai la o trăsură şi se găti de plecare. Tocmai sosiră, atunci, Skeletti şi Hristodulo la Curte – căci ei aveau intrările lor libere, la orice ceas – şi, văzându-şi stăpânul gata de ducă, îl rugară de toţi Dumnezeii să nu care cumva să facă lucrul acesta, fiindcă a merge, noaptea, tiptil, la un turc, nu e lucru curat. Să vină, ziceau ei, Beiul, ziua, la spătărie, să arate ce vrea. Dar soarta omului e scrisă din veşnicie în Cartea cea Mare şi nimic nu o poate schimba.
În neliniştea lui, Vodă nu mai poate aştepta. Un cămăraş, un comis, trei paji – icioglani –, patru ciohodari şi un tufeccicbaşa, cu 4 arnăuţi, atât fu alaiul cu care porni. Înainte de-a pleca, Grigore Vodă avu o clipă de nehotărâre. Mai că era să rămână. Dar logofătul Vasile Razu veni cu o nouă cerere de la Paşă, prin care i se spunea că este aşteptat. Nu mai putea deci zăbovi. Era târziu. Se făcuse noapte. Porni. Pe drum, nepotul Costachi Sulgearoglu, care ţinuse să-l întovărăşească, îl mai sfătui, o dată, să-şi facă calea întoarsă. Prea târziu. Pe la ceasul unul, după miezul nopţii, careta domnească intra în ograda Beilicului.
*
Felul cum a urmat întâmplarea a rămas ascunsă în noaptea tainelor nepătrunse. Dar drama ce-a avut loc atunci este, alături de tragedia Brâncovenilor, una din cele mai pasionante din Istoria Neamului nostru. Pentru a intra mai adânc în viaţa de atunci şi a înţelese mai bine simţămintele oamenilor care au trăit acele vremuri, vom întrerupe şirul istorisirii, arătând întâi cum s-a răspândit vestea morţii lui Ghica în ţară şi cum a fost ea primită de prieteni şi de duşmani. De fapt, a fost o consternare generală, căci nimeni, nici cei mai înverşunaţi din răzvrătiţi, nu se aşteptau la acest fatal deznodământ shakespearean. Unul din prietenii lui Vodă Grigore, prieten grec din vremurile tinereţilor de pe malul Bosforului, era Constantin Caradja, autorul acelor Efemeride, despre care am vorbit în mai multe rânduri. Însurat cu o Ghiculeasă, o vară îndepărtată de-a Domnului Moldovei, el a fost unul din devotaţii acestuia, care l-a şi urmat în captivitatea sa de la Petrograd. Împreună petrecuseră ei în capitala Imperiului moscovit şi împreună se întoarseră în Moldova. Grigore Vodă îl ţinu pe lângă el, făcându-l agă al poliţiei. Dar Caradja era un om bolnăvicios. În urma unor friguri, care ţinuseră doi ani, cu stăruinţă, şi fiind cu neputinţă să-l vindece „toţi doftorii câţi erau aflători în Iaşi, cu toate metodele şi doftoriile lor”, el scrise la Viena, spunând învăţaţilor de acolo felul bolii sale şi chipul în care a fost îngrijit. Dar, nici de acolo nu i-a venit vindecarea. Doftorii din Iaşi scriseră, atunci, la Constantinopol, medicului Niculachi Mano, care, fiind de părere că Caradja este impaludat, îi prescrise „schimbarea de aer”. Aga Constantin ceru, atunci, lui Vodă să-i dea drumul din slujba ce avea, pentru a merge să se caute în ţinutul Neamţului[4], „unde este aerul mai sănătos”. Grigore Ghica îl făcu mare comis (onorific) şi-i dete răvaş de drum. Şi aşa, la 11 septembrie al anului 1777, plecă grecul, cu nepotul său Iordachi Caradja, care suferea şi el de friguri, la moşia Mărgineni a vel logofătului Lascarachi Rossetti, ginerele lui Lucachi Ianculeo. Acest Lascar Rosetti sau Ruset, altul decât tatăl Doamnei Zoe Moruzi, fiind ispravnic de Neamţ, era nevoit să locuiască la dânsul, la ţară, pe când soţia lui Elenca stătea în Iaşi, împreună cu fiii ei.
Moşia, dar mai cu seamă conacul lui Conu Lascar, îl încântă pe comisul Caradja. Fiindcă acea curte boierească, aşezată pe-un deal, de unde priveliştea asupra câmpiilor, pădurilor şi satelor dimprejur era minunată, el găsea că „este neasemănată între toate din Moldova”, mai ales că era casa înconjurată şi de-o grădină mare, cu copaci stufoşi şi flori din belşug, pe cărările căreia se plimba comisul, culegând trandafiri. Totuşi, boala lui nu se vindeca. Pentru a-l face să-şi uite necazurile, spătarul Lascarachi, care pare a fi ţinut mult la el, îi organiza vânători, cu gonaci. Într-un rând, pe când Rosetti şi Caradja aşteptau la Mărgineni pe Iordachi Cantacuzino Deleanu şi pe alţi boieri, pentru a merge la o astfel de vânătoare, le veni vestea că mulţi dintre ei fugiseră peste Nistru, şi că în Iaşi e fierbere mare împotriva lui Vodă. Astfel aflară ei, acolo, în munţii Neamţului, întâmplările arătate mai sus. Vânătoarea fu amânată şi gazda, cu oaspetele său, se urcară îndată într-una din butcile boiereşti, trasă de patru telegari, pentru a merge prin vecini să culeagă veşti. Nu aflară mare lucru. Întorşi seara acasă, obosiţi de drum, boierii se culcară.
„A doua zi” – dau cuvântul lui Caradja –, „a doua zi, cum m-am trezit, am ieşit afară din odaia mea, îmbrăcat încă în halat, ca să mă duc la privată, şi întâlnesc pe Ioniţă, vătavul comişilor de la moşia mea, care păzea acolo, după uşă, până când să mă deştept”.
Caradja crezu că a venit omul pentru socoteli de la moşie sau pentru vreun bucluc întâmplat acolo, şi se bosumflă. Poruncise să nu-l supere nimeni, pentru nici o pricină, câtă vreme stă la aer, pentru sănătate. Dar Ioniţă, vrând să-l liniştească, îi spuse că e pace bună la moşie şi în toată ţara, numai că pe Vodă l-au omorât turcii şi, în locul lui, va veni Domn în Moldova Costachi Moruzi. La auzul acestor vorbe, Caradja fu cuprins de-un soi de dambla. „Îmi ieşisem din minţi de jale şi numaidecât am alergat în odaie, la spătarul Lascarachi, care se sculase, ca să-mi dea buna dimineaţă, şi eu, ca un nebun, i-am zis cu glas sălbatec: Aceşti oameni fără frică de Dumnezeu au ucis pe bietul nostru Domn! Şi am căzut fără simţire pe divan… şi Lascarachi la fel… şi eram numai noi doi în odaie şi nu aveam un al treilea, care să ne vina în ajutor cu spirturi sau alte ape”.
Venindu-şi în fire şi fără ajutorul spirtului sau altor ape, boierii Caradja şi Rosetti plecară, în aceeaşi zi, la Iaşi. Acolo aflară lucrurile cum se petrecuseră, din chiar gura lui Costachi Sulgearoglu, nepotul mortului voievod. Acesta, ajuns la poarta Beilicului, lăsase pe Grigore Vodă să intre, cu oamenii săi, înlăuntru, iar el se dusese la vel logofătul Ioniţă Cantacuzino, să mai afle ce spuneau boierii şi ce gânduri mai aveau ei. Nevasta logofătului, Coana Zoiţa[5], îi spuse că lucrurile nu se vor potoli, până fratele său nu va fi numit postelnic, iar de nu se va putea, să primească el postelnicia – de unde se vede că jupânesele noastre se amestecau, pe atunci, în politica ţării, cum fac şi unele din doamnele de azi, cu sau fără eficacitate.
De la Cantacuzino, căminarul Costachi se duse la Curte, pentru a aştepta întoarcerea lui Vodă. Dar acolo el găsi pe haznatarul agă Ata Efendi, cu câţiva bostangii înarmaţi, care pecetluiau odăile Domnului. Hatmanul Vasile Razu, îmbrăcat în contăş nafè, stătea lângă ei. Sulgearoglu, mut de spaimă, rămase pironit locului, neştiind ce să facă. Nu Îndrăzni să întrebe nimic, dar înţelesese prea bine, fireşte, că dincolo, la Beilic, trebuie să se fi petrecut o dramă. El credea că Razu e Domn şi, deşi acesta îi făcu semn să se uite la încălţămintea sa, pătată de sânge, el nu înţelese şi rămânea cu ochii holbaţi la bostangiii care pecetluiau de zor.
În timpul, acesta boierii erau încă toţi adunaţi la Mitropolie, în odaia cea mare, de primire, a Înalt Prea Sfântului. Pe când mai puneau ei acolo la cale alungarea lui Grigore Ghica din scaun, deodată se deschise uşa şi un om de rând intră răcnind:
– Părinte, scoală, că te caută la Curte, împreună cu ceilalţi boieri!
– Cine mă caută?
– Dumnealui vel logofătul Vasile Razu!
Unii din boieri începură să râdă, alţii se supărară, bănuindu-se unii pe alţii că au fost trădaţi. Dar un alt om sosi, în curând, spunând că e straşnică poruncă să vină îndată cu toţii la Curte, împreună cu hatmanul Iordachi şi cu Mitropolitul. Întrebat fiind cine l-a trimis, omul răspunse că l-a trimis Razu, fiindcă Vodă nu s-a întors la Curte, iar un turc, cu nişte bostangii de-ai lui, pecetluiesc odăile Domnului. „Atunci au început a bănui boierii că Vodă e mazilit”. Şi de unde, de zile întregi, puneau doar ei la cale mazilirea lui, deodată toată adunarea răzvrătiţilor de la Mitropolie se prefăcu într-o jalnică adunare, ca de înmormântare.
Unul câte unul, boierii părăsiră casa Mitropolitului, cu Iordachi Sulgearoglu şi cu Dumitrachi Sturdza în frunte, care se urcară amândoi în aceeaşi caretă. Ei găsiră Porţile Curţii Domneşti închise. Înlăuntru se auzea zgomot, oameni care veneau, se duceau, alergau… şi abia peste o jumătate de ceas fură lăsaţi boierii să intre. Turcii pecetluiau acum apartamentele Doamnei, ale beizadelelor şi ale slujnicelor. Razu, tot lângă ei, tăcut. Numai ce arătă boierilor, uneori, pe ascuns, încălţămintea sa – căci el nu îndrăznea să vorbească şi voia să-i facă să înţeleagă că sângele acela de pe picioare e stropit din trupul lui Grigore Vodă. Dar, precum nu înţelesese Comisul Costachi, astfel nu înţelegeau nici boierii sau nu voiau să înţeleagă, fiind uneori lucruri care, cât de vădite or fi, nu încap în mintea omului.
Dezmeticirea obştească se făcu abia către dimineaţă, când sosi la Curte aga Ahmed Capugiul, ucigaşul lui Ghica, şi, adunând pe boieri în spătărie, le spuse că „dacă Mactalul s-ar fi supus poruncii împărăteşti şi n-ar fi cercat să se împotrivească, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, şi lui îi pare rău de ce-a fost silit să facă”. Deşi boierii moldoveni nu ştiau turceşte, totuşi sunt câteva cuvinte, în afară de ale mâncării, care, în 300 de ani, le intraseră bieţilor în ureche. Astfel, ei ştiau că mactalul înseamnă decapitatul – şi atunci, în sfârşit, înţeleseră cu toţii grozava tragedie, care se întâmplase. Capugiul îşi drese glasul şi citi firmanele. Erau patru la număr, împărăţia făcea ştiut Moldovenilor: 1). că nu este război; 2). că Vodă Grigore Ghica e un trădător; 3). că el este mazilit; 4). că în locul lui e numit Constantin Moruzi, iar până la sosirea acestuia în ţară, caimacami vor fi logofătul Vasile Razu, comisul Costachi Ghica Sulgearoglu, Ioniţă Cantacuzino, Dumitrachi Sturdza, Iordachi Balş şi Manolachi Bogdan.
Odată formele îndeplinite, turcii plecară înapoi la Beilic, boierii, morţi de oboseală, pe la casele lor, şi rămaseră la Curte numai Doamna Ecaterina, cu beizadelele sale, în paza unor oameni de-ai capugiului.
Ce se întâmplase însă la Beilic în noaptea aceea grozavă, şi cum ni-l omorâră pe bietul Vodă Grigore? De fapt, nimeni n-a putut să ştie exact, căci lucrurile se petrecură astfel:
Când sosi Vodă la casa turcului şi se dete jos din rădvan, îl întâmpinară, sus, pe scară, secretarul capuguilui Hafiz-Effendi, portarul Kiani şi doftorul Fotachi. În sala cea mare, îl aştepta capugiul Ahmed, în picioare, lângă uşă. Trecură apoi cu toţii într-o odaie de alături, mai mică, şi acolo, îndată, după obicei, cafegiii aduseră cafelele. Însă ciubucurile zise aga Ahmed că nu le are, cerând lui Vodă iertare şi spunându-i că e vina lui Kiani că nu s-a îngrijit să le pregătească. Ghica îi spuse că nu face nimic şi-l întrebă pe turc (cu asta începu vorba) dacă l-a văzut, la Stambul, pe socrul său, Iacovachi Rizu, căci acesta îi scrisese de venirea sa la Iaşi, încredinţându-l că-i este prieten şi ocrotitor. La vorbele acestea, Ahmed răspunse un „da” cam pe ocolite, spunându-i că Iacovachi fusese la el, dar nu-l găsise acasă.
După ce băură cafelele, de faţă fiind secretarul Hafiz şi doftorul Fotachi, aceştia doi se duseră în altă odaie, unde, aşezându-se pe un divan, începură a sta de vorbă împreună. Pe ceilalţi însoţitori ai lui Vodă, cămăraşul al 2-lea, al 3-lea comis şi cei care mai erau acolo, i-au luat ciohodarii în „odaia cafelelor” şi le-au dat ciubuce. Înlăuntru rămaseră deci singuri, singurei, Vodă Grigore Ghica şi aga Ahmed, capugiul[6], străjuiţi fiind, afară, la uşă, de doi ostaşi cu puştile încărcate. Cine deci poate şti cum s-au petrecut lucrurile acolo? Tot ce se spune e născocire. Un singur lucru e sigur, că aga Ahmed l-a omorât pe Grigore Ghica cu mâna lui[7].
Moldovenii din odaia cafelelor şi doftorul grec, din camera lui Hafiz, au auzit deodată gălăgie, ţipete, o scurtă luptă probabil, un horcăit – şi gata. Apărătorul Bucovinei nu mai era decât o tristă amintire în cugetele celor care-l mai iubesc încă şi-l vor mai iubi, cât va bate un suflet de român, undeva, în ţara aceasta.
Capul lui Ghica n-a fost jupuit. A fost sărat, pus în cutie şi trimis la Stambul. Iar trupul a zăcut jos, pe podeaua odăii în care fusese omorât, gol, numai în izmene, trei zile întregi. În noaptea plecării lor, turcii îl îngropară, pe ascuns, în grădina Beilicului. A doua zi, trebuiră boierii să răscolească toată grădina, ca să-l găsească, şi, dezgropându-l de acolo, îl înmormântară cu cinste, în biserica sfântului Spiridon. Pe piatra lui de mormânt se citeşte că: „a fost smuls de-o năprasnică moarte, iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte”[8].
Doamna Ecaterina avu de trăit, atunci, îngrozitoare clipe de spaimă. Ştearsă, în tot timpul domniei bărbatului ei, o regăsim, la moartea acestuia, înnebunită nu numai de durerea sa de soţie, dar şi de grija ce avu de viaţa copiilor ei. Ahmed Aga, care pecetluise toate lucrurile ei, de-o lăsase aproape goală, o înştiinţase că va trebui să plece, împreună cu el, la Constantinopol[9]. Prin intervenţia noului voievod, Costachi Moruzi, despre care se spunea că a contribuit mult şi el la mazilirea lui Ghica, fără a fi mers lucrurile atât de departe, încât să-i fi dorit şi moartea (Moruzi era, de altfel, prin nevastă-sa, nepotul lui Grigore Ghica), prin intervenţia acestui nepot deci. Doamna Ecaterina şi fiii ei rămaseră totuşi la Iaşi până după sosirea noului voievod[10]. Însă intrigile duşmanilor făcură pe Sultan să creadă că un secretar al decapitatului Domn ar fi dosit mulţi bani, pe care i-ar fi trimis la Viena. El trimise atunci un nou capugiu la Iaşi, cu poruncă să-i aducă îndată pe Doamna Ecaterina şi pe copiii ei la Stambul. „La Porte fait entendre qu’elle ferait décapiter la famille de Ghica, qu’on attend ici dans peu”, scria, la 3 Decembrie, ambasadorul von Graffon regelui său”[11].
Ameninţarea, care ar fi fost precedată desigur de închisoare şi schingiuiri, pe care nu le mai cunoaştem, nu se traduse în fapt, din pricină că pârele împotriva Doamnei se dovediră mincinoase. Averea lor fusese sechestrată întreagă şi familia rămase atât de săracă lipită pământului, încât nu se mai putu ridica niciodată[12].
În fata indignării ce-a stârnit omorul lui Ghica, în rândul ambasadorilor din Constantinopol, Sultanul s-a simţit nevoit să mintă. El a trimis răspuns tuturor că Ahmed Bey capugiul a depăşit misiunea ce avea, căci firmanul de mazilire a lui Ghica nu poruncea şi moartea lui. Dar, pentru a îndreptăţi totuşi fapta capugiului (care rămase nepedepsit[13]), Înalta ‘Poartă arată că Domnul Moldovei s-ar fi opus cu violenţă la mazilirea sa. Nimeni n-a crezut-o. Singuri, la Viena, Kaunitz şi Iosif al II-lea râdeau pe sub bărbie”[14].
[1] Mână liberă. Este expresia întrebuinţată de Caradja, în Efemeride.
[2] Care Mitropolit era de fapt în fruntea conspiratorilor, cu toată vrâsta lui înaintată, 97 de ani. El ar fi dorit să vadă Domn al Moldovei pe Alexandru Callimachi, fiul fratelui său Ion Vodă.
[3] Erau doi Lupu Balş şi nu ştim despre care este vorba. Unul era văr primar cu Nicolae, ginere lui Vodă, celălalt era chiar tatăl lui Nicolae. E greu de presupus ca să fie acesta din urmă.
[4] Nici acolo nu se vindecă Caradja, căci boala lui nu era impaludism, ci cancer. Un an mai târziu, deci mult după moartea lui Ghica, în 1778, medicul italian Rossi îl operă în Iaşi, scoţându-i tot sânul drept. Caradja descrie, în Efemeride, amănuntele interesante ale operaţiei ce i se făcu. El se vindecă, de atunci, pe deplin.
[5] Născută Ghica. Fiul lor, Matei, a fost însurat cu Domniţa Ralu Callimachi, iar fiii acestora, trei la număr, au trecut în Rusia, rămânând neamul lor acolo.
[6] Numele lui era Cara Hissarli Zadé Ahmed-Bey, Capugibaşa.
[7] Rămâne ciudată pata de sânge de pe papucul lui Razu. S-o fi repezit el în odaie, în timpul omorului sau ce s-o fi întâmplat?
[8] N. Iorga: Istoria Românilor în chipuri şi icoane, vol. I.
[9] „Il lui fit savoir qu’elle se préparât pour le suivre a Constantinople” (Raport către Ambasadorul Rusiei, din 23 Oct. 1777, în N. Iorga: Acte şi Fragmente, II. p. 140
[10] Ibidem, p. 142.
[11] Iorga, Ibidem, p. 143. „Poarta dă să se-nţeleagă că va decapita întreaga familie a lui Ghica, care este aşteptată aci, în scurt timp”.
[12] Ba chiar el fu înaintat la gradul de şef-Canonier (Topgibaşa), vezi jurnalul lui Frangopulo, în Iengo. op. cit.. p. 147.
[13] Neamul lui s-a pierdut în boierimea Moldovei, fără a se mai putea înălţa. Fiii Iacob, Scharlat şi Alecu au murit fără posteritate, iar beizadea Dumitru, însurat cu Domniţa Eufrosina a lui Nicolae Vodă Caradja, a avut o sumedenie de copii (pe Smaranda Al. Vârnav, pe Iorgu, Costachi, Grigore, Nicolae şi Ion), din care numai fiul Ion, căsătorit cu Ecaterina Tzigara, a avut copii, şi încă aceste erau fete (Polixenia şi Calliope). Aci se stinge deci neamul lui Grigore Vodă. / Dar din cei doi nepoţi Sulgearoglu, fraţii doamnei Smaragda Moruzi (despre care am vorbit pe larg în acest capitol), care au luat numele de Ghica, pe când Grigore Vodă era încă în viaţă, şi deci, desigur, cu învoirea lui, s-au tras toate neamurile Ghiculeştilor trăitoare azi în Moldova. Din Costachi, ajuns mare logofăt (mort în l807) şi însurat cu Maria, văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleni (de unde a intrat moşia Deleni în stăpânirea Ghiculeştilor) se trag neamurile Ghica-Deleni, Ghica-Comăneşti, precum şi Voievodul Grigore al IV-a Ghica, cel ce a domnia în Moldova între anii 1848-1856. Din Iordachi (zis Beiul, fratele mai mare al lui Costachi), însurat cu Anastasia Kostaki, se trag ramurile Budeşti, Trifeşti, Brigadier şi Kefal. / Ghiculeştii din Muntenia sunt Ghiculeşti adevăraţi. Ei se trag cu toţii din Marele Ban Dumitrache Ghica, fratele lui Grigore Vodă al III-lea. Se spune (Radu Rosetti: Amintiri, I, p. 242) că între fiii acestui mare ban Dumitraçhi, din Muntenia, şi între fraţii Iordachi şi Costachi Sulgearoglu, din Moldova, ivindu-se o ceartă, cu privire la numele lor, ei s-ar fi înţeles, până la urmă, în felul următor: Ghiculeştii din Muntenia să adopte ortografia Ghica, iar cei din Moldova Ghyka. Poate fi ceva adevăr în aceste spuse, întrucât autorul acestei cărţi ţine minte că, acum vreo 30 de ani, erau încă Ghiculeşti în Moldova, care iscăleau Ghyka.
[14] Gane, Constantin, Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Vodă Ghica, în Realitatea Ilustrată, Nr. 409, Anul VIII, 21 noiembrie 1934, pp. 19-21