Agatha Grigorescu-Bacovia: Prin Bucovina

Moldoveni din districtul Bacău

„Zorii sunt încă întunecaţi, când ieşim din ceaţa de noiembrie a Bacăului adormit sub frunziş veşted şi şuierat de sirene. Fabricile s-au trezit. Maşinile pufnesc şi ne scot vertiginos spre şoseaua dinspre Roman; vizităm catedrala şi trecem ca gândul spre Fălticeni. Tot ceaţa viorie a toamnei ne învăluie şi când ieşim din şerpuirile nesfârşite ale Fălticenilor, cu largile grădini şi drumuri pline de copaci. Străbatem judeţul Suceava, cu mai multe popasuri. Ne însoţesc amintirile. Trecutul, cu toată istoria acestor ţinuturi, creşte în proporţii de epopee. Străbatem drumurile şi poate chiar potecile lui Ştefan cel Mare, care le-a sfinţit cu gloria lui. Vom vedea reşedinţa din Suceava, şi mănăstirile. Soarele de noiembrie a început să poleiască purpura frunzişurilor întârziate în toamna arămie şi brodează cu apoteoze urmele băjeniei sau ale strălucitelor biruinţe.

Toată istoria Moldovei e aninată de pământul, văile, munţii, apele şi codrii ei. Şi toată splendoarea dulcii Bucovine e ţesută în zările şi pajiştile şerpuitoare de-a lungul oglinzilor de hotar: a Prutului şi Nistrului, şi afluenţilor ce le îmbelşuga apele.

Spre Suceava. Răsare luminos întâiul locaş monahal, Dragomirna: Schitul şi, foarte aproape de el, Mănăstirea, la care ajungem parcurgând o potecă dublă, ce coteşte după o fântână, numită „Fântâna Doamnei”. Ajungem la prima bisericuţă. Aspră, ascetică şi tristă este străbaterea noastră până la Mănăstirea din ograda cu iarba udă şi noian de frunze – inimi galbene de ceară – ca şi chipurile monahilor, mai toţi înalţi, slabi, unii cu figuri de icoane desprinse de pe ziduri. Făpturi mumificate, cu ochi de iluminaţi, zâmbesc blând, ne privesc cu cuvioşie, şi aproape în şoaptă ne arată unde se află biserica. Clopotniţa, interiorul, câteva lespezi de morminte, picturi vechi, şi istoricul, spus cu un ton nazal, ne familiarizează cu trecutul şi prezentul sfântului locaş.

Am vizitat careul cu chiliile ascetice şi am reţinut, la arhondărie, o sală lungă, albă, aproape goală, doar cu nişte bănci de lemn, lung şi nişte mese de scânduri goale. Călugării ospătau, în vase de lut, pâine şi mai nu ştiu ce, pare-mi-se un borş moldovenesc. Unul dintre dânşii, mai bătrân, era la mijloc şi le binecuvânta masa. Pereţii albi aveau o singură icoană. Părinţii palizi, cu chipurile plecate… sărăcie… smerenie… umilinţă… O adevărată „Cina cea de taină” a realităţii monahiceşti, pe fundalul veacului al 20-lea şi nu al Renaşterii Italiene. Am dus impresia unei adevărate desprinderi de lume şi de viaţă, împărăţia credinţei e aspră, simplă, dar majestuoasă şi adânc grăitoare deşertăciunilor omeneşti.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Intrăm în Suceava lui Ştefan şi a atâtor voievozi. Bisericile ei strălucesc în soare neobişnuit de multicolore, acoperişurile fiind asemeni unor mozaicuri colorate, ce ne atrag atenţia. Toate sunt construite în vechiul stil moldovenesc, însă se resimt de ascuţişurile turnurilor, ce, cu ocazia renovării lor, le-au dat un caracter uşor gotic. Dar această influentă a goticului austriac nu a izbutit să întunece arhitectonica băştinaşă seculară (moldovenească).

1915, februarie 27, La Revue hebdomadaire: Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava; foto: Edme Vielliard

Vizităm Biserica „Sf. Ioan Nou”, zidită de Alexandru cel Bun (începută de Bogdan al III-lea şi sfinţită de fiul său, Ştefăniţă Vodă – n. n.); moaştele Sf. Ioan Nou, cu istoria lor şi a ctitorilor, ne reţin. Stareţul ei bătrân, cu chip de sfânt, aidoma sfinţilor din icoane, blând şi primitor, ne dă explicaţii. Cumpărăm icoane şi ne închinăm la altarul unde domnite, jupâniţe, voievozi şi boieri şi-au plecat genunchii cu multe secole în urmă. Călcăm peste istorie şi ea ne înaltă gândurile spre slava ei şi a lui Dumnezeu. Le binecuvântăm pe amândouă şi pe marii înfăptuitori ai întregirii, care ne au hărăzit nouă să ne umplem sufletul de harul unui trecut ce ne-a cutremurat adolescenta.

Ruinele Castelului Domnesc, sunt în fata privirilor noastre. Coborâm trepte spre ascunzişuri subterane şi ne zguduie groaza ce vor fi trăit-o străbunii, când se ascundeau de urgia năvălitorilor. De pe ruinele turnului, zărim Prutul, care nu ne mai este hotar… vedem graniţa veche şi cu binoclul pe cea nouă… şi Ceremuşul limpede şi calm sub seninul zilei de toamnă târzie, şi iar ne pierdem cu gândul prin secole, şi străbunii joacă în pâlcuri de umbre hora unirii noastre sfinte a tuturora! Poarta cetăţii nu se mai deschide „Slăvitului” Ştefan cel pământean, ci sufletului său şi sufletelor celor ce prin veacuri ne-au pregătit unirea…

La Poarta aceasta a bătut pribeagul Petru Rareş. În castelul acesta a strălucit gloria şi faima slăvitului Ştefan. În cămările şi iatacurile acestea, croite azi numai pe ruine, Doamnele şi Jupâniţele au brodat atâta credinţă pe sfintele odoare în aur şi mărgăritare. În iatacul de aci, Doamna Maria, şi Oana, şi Tana şi toate celelalte măreţe şi sfinte chipuri diafane au trăit, au crezut şi au intrat în slava veacurilor. Ne cutremură lacrima şi zâmbetul, laolaltă.

E prea multă majestate în fiecare ruină; e prea multă glorie pe fiecare lespede; e prea multă moarte şi viaţă în zidurile răvăşite, şi prea covârşitoare mărturisire că sfânta noastră întregire s-a hrănit din veacuri de jertfă şi glorie, românească.

Aci a visat şi s-a iluminat în nepieritoarea lui trilogie înflăcăratul Delavrancea. Aci ne încheagă gândul epopeica umbră a lui Ştefan… „Apus de Soare”, „Viforul”, „Luceafărul” trăiesc, cresc, vorbesc din toată această Suceava, azi liniştită şi aproape inertă de prea bogatul ei trecut istoric. Am vizitat şi alte locuri din domneasca cetate, părăsind-o în amurgul ce înfăşură în purpură şi aur, vestigiile noastre româneşti.

Cernăuţi, Piaţa “Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

De aci, spre Cernăuţi… Drum fără popas. Şerpuiri nesfârşite printre codri de fagi înalţi şi falnici. Întuneric, furtună cu tunete şi fulgere ca-n toiul verii. Maşinile pufăie pe margini de spirale ce străjuiesc prăpastii. Aci poposim o noapte… Vizităm oraşul… Instituţiile, Palatul Mitropolitan. Îl părăsim pe seară şi pornim spre Rădăuţi, spre a vizita vechea Mitropolie, în care se ungeau voievozi moldoveni înainte de a fi unşi la Suceava. Foarte interesante ocniţele şi zidurile de cetate ale clădirii. Nimerim o nuntă în biserică şi nu putem zăbovi. Mai avem de văzut Putna, obiectivul cel mai important al întoarcerii noastre.

Ne zăbovesc numeroase pane de motor, de cauciuc, astfel că abia la miezul nopţii suntem pe drumul ce duce la Mănăstire. Nourii s-au împrăştiat, luna întreagă îşi scoate chipul de aur din pădurile de brazi; văile, cărările, frunzele galbene şi umede lucesc în foşnet metalic… năframe de aramă împânzesc fagii încă sub frunziş pleşuv. Maşinile gonesc farurile tremurând şi şuierând uşor la cotituri. Se înseninează, cu încetul, şi frigul creşte cu acest senin tăios, de noapte plină de stele şi pulberi viorii. Am ajuns pe drumul intrării în Mănăstire. Ajungem. Batem.

Deasupra porţii luna arde ca o candelă uriaşă. Un călugăr cu glas stins soseşte la poartă; altul toacă de utrenie, şi toaca umple văzduhul cu freamăt de aur şi ecou de clopoţei firavi. Aşteptăm un răstimp. Se anunţă Egumenul, Stareţul… Printre gratiile porţii se desluşeşte careul alb al chiliilor, la ale căror ferestre se aprind lumini… Câte o lumina colo, colo; chiliile îşi deschid uşile; în pacea nopţii aurite de lună, umbre negre şi firave se îndreaptă spre stăreţie. Când ni se deschid porţile, în aproprierea bisericii, luna cade întreagă pe bronzul lui Eminescu. Fruntea inspirată este inundată de raze aşa de puternic, că pot citi cu glas tare versurile de pe soclu: „Ştefane Măria Ta” şi „Reverse dulci scântei atotştiutoare” etc.

O mare bucurie ne iluminează… Nicăieri nu e mai la locul lui acest bronz al marelui nostru poet, care a pus tot sufletul pentru serbarea de la Putna, ca aci, în acest sublim cadru al acestui sfânt locaş de odihnă al celui mai strălucit geniu al vitejiei româneşti. Ajungem la intrarea arhondăriei. Stareţul bătrân, cu plete albe, ochi de culoarea seninului, mâinile ca fildeşul vechi, cu o făclie în mână, şi în urma sa, pe sub bolţile albe de cridă de prin sălile lungi, reci şi albe, călugării în rasele negre, cu câte o făclie în mână, vin să ne întâmpine. În acest straniu joc de flăcări, ce descriu pe ziduri arabescuri efemere, în albul rece al sălilor şi umbrele negre cu mers uşor şi ritmic se desfăşoară nocturna vizitare a mănăstirii.

Iată-ne în faţa mormântului lui Ştefan… şi iar ne cutremură lacrima şi zâmbetul. A putut fi stăvilit sub lespezi un erou ca El? Poate cuprinde mormântul atâta vitejie, atâta credinţă, atâta eroism?

Darul Regelui Ferdinand, tricolorul ce înfăşură cripta, ne amintesc că marii înfăptuitori se regăsesc, prin veacuri, şi că veacurile îi apropie prin aceleaşi năzuinţe întru glorie şi nemurire. Ni se arata potirul Voievodului, de pe sfânta masă din altar. Biserica o vedem sub tremurări de făclii. Suntem în faţa Altarului, şi poezia lui Alecsandri a adus lângă noi pe Ştefan, victorios cu toţi arcaşii lui. Săgeata cu care a însemnat sfântul locaş ne vâjie în auz. Ştefan a ieşit binişor din mormânt, căci e ora nălucirilor… Pluteşte în preajma noastră, e lângă noi, carne şi suflet din carnea şi sufletul Bucovinei, care i-a fost aşa de scumpă, că a împovărat-o cu cele mai bogate mărturii ale măririi lui.

Ni se îndoiesc genunchii, şi ne rugăm, cu el alături, şi nu ne mai desparte nimic; a pierit dintre noi timpul şi spaţiul; ne contopim într-o iluminare, căci minunea aceasta o face Dumnezeul cerurilor şi al neamului nostru.

– Să vizităm şi muzeul!, ne trezeşte glasul stareţului.

Şi procesiunea de călugări cu făclii ne luminează, din nou, săli şi bolţi albe, cu ecouri de zguduitoare măreţie. Noaptea aceasta, cu lună, cu făclii şi călugări, este o noapte fără timp şi fără hotar; ea ne transpune integral în epoca şi preajma voievodului. Se deschid uşile minunilor. Sub flăcările tremurătoare, ochii uluiţi descoperă: spada lui Ştefan, cupa lui, crucea Sf. Gheorghe, cu care pleca la lupte… nesfârşite obiecte de-ale domnitorului; nasturi, inele, paftale, podoabe de aur şi argint, bătute în pietre preţioase, ale fostele sale soţii; broderiile cu chipul Mariei de Mangop, ale altor domniţe şi jupâniţe, etc. Dar, ceea ce uimeşte până la extaz sunt obiectele bisericeşti. Sfinte aere, învelitori de iconostas, coperţi de evanghelii, brodate în măiestrite cusături. Mâinile ca de zeiţe ale Doamnelor au furat aurul cerului şi zărilor funigeii de argint, şi câmpurilor toate tonurile, şi toate borangicurile lunare, spre a făuri din ele şi nestemate mărgăritare, chipuri de sfinţi, de Maica Domnului; chipul îndurerat al Răstignitului nostru Mântuitor; Arhangheli şi mucenici, pe numeroasele odoare pentru sfinte locaşuri.

Acestea erau paginile de evanghelie, scrise cu acul pe nepreţuitele odoare de altar… Credinţa fierbinte că, cu aceste ofrande, slăvitul soţ şi Domn se va întoarce teafăr din lupte.

A trecut de mult miezul nopţii… de 36 ore, pe drum, şi totuşi, nesăţios cuprindem cu ochii toate colţurile Mănăstirii Putna, părăsind-o în reculegerea albă, rece, dar fierbinte prin ceea ce păstrează din înflăcăratul trecut de slavă, credinţă şi glorie. Bronzul lui Eminescu reintră în paza reginei cerului şi a slavei istorice, ce i-a fost atât de scumpă. / Agatha Grigorescu-Bacovia”[1].