1832: Cântecele populare româneşti

„Limba română, aşa cum este vorbită în întreaga Bucovină, este o fiică a celei latine. Faptul că românii se folosesc de alfabetul chirilic a dat naştere la unele îndoieli cu privire la această înrudire, dar toate temeiurile de acest fel pot fi combătute cu uşurinţă… Limba română, remarcabilă prin gingăşie şi armonie sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec şi, în ceea ce priveşte dulceaţa şi duioşia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta şi are mereu dorinţa să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândeşte, cu iuţeala fulgerului, prin întreaga „ţară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdana, cum o numesc românii) şi aceleaşi melodii, care se revarsă de pe buzele roşii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de lăută, răsună pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiţă, în colibele joase ale ţăranilor, pe vârfurile golaşe ale stâncilor şi în stepă, în lumina mată a craiului nou, care se iveşte sau se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă al paznicilor hergheliilor şi turmelor. Sub cerul liber sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor privelişti maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei şi o înteţeşte până când se transformă în flacără. Arunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmele, în ţarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece îşi datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale şi culte. Astfel, cântecul „Ziua, ceasul despărţirii”, compus de o domniţă, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obişnuită a poeziei românilor o constituie tânguirea de dragoste, dar şi evenimente importante, care privesc existenţa sa poetică, îl însufleţesc pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase şi însufleţite, din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat şi trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i, nădejde, nu-i^”, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia: „Veniţi, copii ai grecilor”. Melodiile deosebit de simple au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor şi de simţăminte.

Raffet, 1838: Bâlci în Valahia

Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni, pe care îi poţi întâlni fie pe malurile Nilului, ca vrăjitori, fíe pe Gange, ca dansatori pe sârmă şi baiadere, fie în Egipt, ca adoratori ai şerpilor, se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei le prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unui Anghel, Gheorghe şi Suceavă sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele de care se folosesc, la cântarea melodiilor, sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii. Cu ajutorul lor vom ajunge la izvorul din care ţâşnesc atât de îmbelşugat. Acest cântec, pe cât de simplu şi monoton pare, trebuie întotdeauna socotit un imn sfânt al naturii. Chiar dacă melodiei lui Nurdeni îi lipseşte focul şi prospeţimea Sudului, totuşi dorul după acestea este exprimat cu atât mai emoţionant.

De câte ori când luna îşi revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaţilor, am ascultat cântecul unui drumeţ singuratic, care păşea pe câmpia pustie, prin liniştea nopţii! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură în peştera care adăpostea o familie de ţigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoşani, era însoţită de acorduri de lăută îndepărtate şi melancolice”[1].

[1] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare româneşti, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă – vol. III, Bucureşti 2006, pp. 70, 71