„Zicături” ale „zicălașilor” anterioare anului 1762

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

Denumirea de „zicale”, interpretate de „zicălași”, pe care o aveau, în Bucovina, cântecele românești până în 1914, derivă, conform „Condicii ce are în sine obiceiuri vechi și noi a prea înălțaților domni, care s-a făcut din porunca prea înălțatului, luminatului și iubitorului de Hristos, Domnul meu și oblăduitorul a toată Moldavia, Ion Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit și s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheogache vtori logofăt, aici, în orașul Iași, la anii 1762, Noiemvrie 5”[1], din „zicătură / zicături”, inclusiv de mehterhanea.

În dicționarul întocmit de Simonescu, se află următoarea explicație: „zicătură – un fragment dintr-o operă muzicală, cântec; astăzi (1939 – n. n.) se întrebuințează „zi-mi un câtec”; de la dico, ere + sufixul ura, și el de origine latină. Pascu, Sufixele, 3”[2].

În ceremoniile domnești anterioare anului 1762, se făceau „zicături” ceremoniale „cu cântări bisericești, cu mehterhanea și cu țigani”, în ziua Nașterii Domnului[3], apoi, la masa de la Palat, după ce Domnul închină paharul cu vin în cinstea și biruința Sultanului, încep să cânte „mehterhaneaoa și altă muzică ce este rânduită asupra mesei”[4].

În seara de Sfântul Vasile, la spătărie, după focul tunurilor și „după mehterhanea, țiganii, obișnuiți de cântă la masa domnului, fac și ei o zicătură… După aceasta, dacă înserează, merge mehterhaneaoa de face un nobet și despre Doamna și la beizadele, apoi la mitropolitul și la toți veliții boieri, cei cu boierii, luându-și mehterbaș, și cei împreună cu el, bacșișul cel obișnuit”[5]. În general, ceremoniile domnești se făceau „cu mare alai și cu mehterhanea”, „îndată s-au făcut șănlic cu tunuri, cu mehterhanea, cu toată rânduiala, pe obicei”[6].

În a treia zi de Paști, când se făceau întrecerile cavalerești cu sulița, numite „halca”, toate momentele erau marcate „cu zicături de mehterhanea”[7], nu și lăutărești, pentru că „zicăturile” lăutarilor erau, cu predilecție, destinate mulțimii. Iar de la „zicături” și „zicale”, cum se numesc mai multe cântece ale lăutarului Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, în 1907, s-a ajuns, așa cum sublinia Dan Simonescu, la comanda „zi-mi un cântec”, folosită și astăzi la nunțile românilor.