ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 34

1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor

Hutuli 3

*

Originea lorRegiunea ce o locuiescOcupaţia

Criza în huţămimeMăsurile ce se impun

*

Huţanii! Prin locuri, pe cât de pitoreşti, pe atât de puţin cunoscute şi, mai ales, lăsate în providenţiala grijă „a celui de sus”, pe munte sau pe malurile murmurândelor pârâiaşe, ce par a sta într-un continuu dialog cu freamătul pădurilor, la noi, în nord-vestul Bucovinei, locuiesc huţanii. Cititorule, dacă din întâmplare vei trece prin regiunile misterioşilor huţani, forţează-ţi memoria şi adu-ţi aminte de tratatele de istorie, unde ai găsit descrisă îmbrăcămintea geto-dacilor, pentru a fi frapat de faptul că ea aduce mult cu cea a acestor paşnici locuitori.

*

Putila hutuli kaindl

*

S-ar părea că în acest motiv pledant şi-ar avea originea „teoria istorică” ce-i dă drept urmaşi ucrainizaţi ai vechilor ai vechilor locuitori de pe meleagurile ţării noastre. Dar însăşi diversitatea supoziţiilor lasă ca originea acestui popor să se piardă în mister. Argumentele în favoarea tezei preconizate de unii, argumentele reclamate de o tendinţă cu un colorit naţional pentru a explica o anumită stare de lucruri, ce nu şi-ar avea ordinea naturală, care au, incontestabil, un suport solid în limba ce o folosesc huţanii, sunt totuşi sortite a avea acelaşi succes, adică, vorba românului, de „a încurca iţele”. Să ne ierte cei ce sunt de părere contrară, dar noi nu venim să le distrugem iluzii şi nici să ne câştigăm simpatii în tabere adverse, ci suntem oarecum situaţi la mijloc şi nu facem decât să fim nedumeriţi asupra originii acestei populaţiuni, proiectând-o într-un depărtat trecut cu haină misterioasă. Argumente naive, ca cele pe care le folosesc unii, sub forma unor declaraţii făcute de o bună parte de huţani, ceea ce nu poate fi privit decât drept consecinţă a unei propagande a celora ce au buzunarele pline cu fiţuici cu slove, reprezentând pretenţiile pseudo-justificate asupra unei părţi a nordului Bucovinei, nu pot fi folosite. Incontestabil că gestul poate fi interpretat, în chip firesc, ca o renegare, care însă nu explică originea, căci cauza nu poate fi ulterioară efectului. Rămâne, deci, obiectivismului istoric să-şi spună cuvântul.

*

Portul huţulilor din Bucovina

Portul huţulilor din Bucovina

*

Dar fiindcă e vorba să ne ocupăm cu analizarea diferitelor aspecte ale tristei situaţii din această regiune, care nu e decât reflexul gravei crize actuale, ne vom feri a mai atinge chestiuni pe care nu ne sfiim a le numi „sentimentale”, şi ne vom ocupa de cele triste, dar reale, riscând, de altfel, să fim vizaţi se spirituala vorbă „satul arde, iar baba se piaptănă”.

*

Copera Hutuli

*

Huţanii „noştri” – căci nu trebuie să uităm că sunt mulţi şi dincolo de Ceremuş – locuiesc, în cea mai mare parte, teritoriul răposatului judeţ Vijniţa, împărţit, astăzi, între judeţele Storojineţ şi Rădăuţi. Sate curat huţăneşti sunt: Răstoace, Petraşceni, Mariniceni (judeţul Storojineţ), Salaşeni, Coniatin, Câmpulung, Iabloniţa, de-a lungul Ceremuşului, apoi Gura Putilei, Dichineţ, Chisiliţeni, Toraceni, Putila, Sârghieni, de-a lungul pârâului Putila (toate în judeţul Rădăuţi), Berhomet, Lăpuşna, Şipot, pe malul Siretului. Vorbim, de sine înţeles, de localităţile ce se află în inima regiunii huţăneşti şi, deci, nu ni se va obiecta micile omiteri ce le-am făcut. O simplă descriere a acestor meleaguri e suficientă pentru a ne da seama că aceleaşi neajunsuri, cu care au de luptat românii din Maramureş, sunt endemice şi aici.

*

Hutuli casa

*

Regiunea muntoasă, cu păduri şi păşuni, neprielnică agriculturii propriu-zise, afară de câteva excepţii, face ca locuitorii să-şi asigure subzistenţa fie prin muncă, ca lucrători în pădure, ca plutaşi pe Ceremuş sau ca lucrători la cherestele, scurt zis, în continuă dependenţă de industria lemnului, fie, cei mai avuţi, prin creşterea vitelor. Curios apare, aici, seminomadismul huţanilor săraci, care trebuie să-şi caute pâinea în alte regiuni, mai puţin vitrege. Astfel, în timpul când marii proprietari îşi caută lucrători pentru diverse trebuinţe agricole, sute de huţani se îndreaptă spre şes, „la ţară”, după cum spun ei, căutând angajamente, pe care le găsesc destul de uşor, consecinţă a faptului că primesc să fie remuneraţi în natură, ceea ce e, desigur, un avantaj pentru proprietari.

*

Hutuli casa 2

*

După această succintă expunere a situaţiei reale din aceste regiuni, se pot trage toate concluziile asupra stării actuale, având în vedere criza economică ce se observă în toate domeniile de activitate. Industria lemnului stagnează, deci consecinţa ei e că cei ce-şi vedeau siguranţa vieţii lor în această ramură de activitate să-şi piardă, zi de zi, speranţa într-un câştig, care le era unica „mană cerească”. Agricultura, pierzându-şi rentabilitatea, adaugă o altă categorie de oameni sortiţi înfometării: cei ce nu-şi vor mai găsi de lucru în şes, dintr-o explicabilă prudenţă a proprietarilor funciari, care, pentru o producţie restrânsă, vor avea nevoie de un număr restrâns de muncitori, pe care îi vor recruta de prin părţile locurilor. La aceasta, se mai adaugă nerentabilitatea creşterii vitelor şi iată întreg cortegiul de consecinţe posibile ale crizei economice în această regiune. E o regiune sortită înfometării, dacă va fi lăsată în grija providenţei.

*

Hutuli la joc

*

Nu căutăm să punem „beţe în roate” nimănui, înfăţişând sumbrele perspective de înfometare a unei regiuni, dar credem că, dând publicităţii un asemenea fapt de altminteri cunoscut, să facem ca cei ce au urechi să audă. Ar fi politică de struţ, care, dragă Doamne, e mult agreată de politicienii noştri, politicieni cu vrute sau cu nevrute, ce-şi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi nu văd decât ceea ce clocoteşte întrînsa, dacă am nesocoti primejdiile, neluând măsuri. Şi să ne oprim la ultimul cuvânt.

*

Hutuli pe munte

*

Dacă nu există un arsenal întreg de arme de luptă împotriva acestei deplorabile situaţii, desigur cu o eficacitate oarecare, totuşi câteva măsuri ar putea înlătura măcar parţial neajunsurile. Nu trebuie de uitat că alta e situaţia între huţani şi alta între ţăranii de la şef, şi ei grav loviţi de criză. E o nuanţă a crizei care măreşte gravitatea situaţiei în ţinuturile muntoase. Ţăranul de la şes, dacă nu se poate bucura de venituri, are cel puţin, în jurul patriarhalului său cămin, felurite subzistenţe, care îi asigură traiul în limita strictului necesar. Nu la fel e „în huţănime”, unde situaţia are ceva asemănător cu cea a regiunilor marilor industrii atinse de criză, datorită faptului că domeniile de activitate sunt mai restrânse şi, astăzi, trecând printr-o gravă criză, urmarea e că majoritatea huţanilor sunt identificaţi cu şomerii industriilor, care au unica lor resursă de trai în remuneraţia muncii. Ştiut este că o asemenea criză, care se manifestă cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu numărul lucrătorilor rămaşi fără resurse, îşi are soluţia imediată în procurarea de lucru, soluţie proprie înlăturării şomajului.

*

Hutuli pe munte 2

*

Înainte de a ne ocupa de posibilitatea acordării de lucru huţanilor, vom înfăţişa o altă cangrenă a acestei regiuni, cea ce, în definitiv, nu va fi decât găsirea unui punct de plecare, în expunerea unui mănunchi de soluţii eficace.

*

Hutuli 1

*

Ceea ce contribuie şi mai mult la agravarea situaţiei, prin partea locului, e de netăgăduit detestabila situaţie a drumurilor, fapt ce atrage consecinţa firească, adică scumpirea tuturor materiilor de consum, datorită transportului dificil. Nu constituie motiv de surprindere, pentru cunoscătorii acestei stări, nici faptul că indicele de scumpire a vieţii e mult superior celui din localităţi nu tocmai depărtate, dar ceva mai favorizate de soartă, nici faptul că o speculă excesivă e corolarul izolării majorităţii localităţilor amintite, în timpuri ploioase. Edificator, în această privinţă, e drumul Vijniţa-Seletin, care deserveşte un şir de comune, pe malul Ceremuşului şi pe pârâul Putila, şi care, pe porţiunea Gura Putilei – Putila (20 km), n-are mai puţin de 7 poduri lipsă. În târguşorul Putila, se poate observa, în vremuri ploioase, un adevărat „flux şi reflux” al preţurilor, după cum creşte sau scade apa pârâului cu acelaşi nume, izolând sau punând din nou în contact târguşorul cu localităţile din care negustorii săi îşi procură mărfurile.

*

Hutuli Plosca 2

*

E urmarea îngrijirii acestui drum şi chiar a refacerii sale, dar cu eternul titlu de provizorat. Nu e mai îmbucurătoare nici situaţia drumului Berhomet pe Siret – Şipot pe Siret – Seletin, tot o victimă eternă a inundaţiilor, dar şi a „grijii” celor în drept. Ambele aceste drumuri reclamă imediata lor refacere, atâta vreme cât nu vor fi complet distruse şi resturile de drum, căci timp de pierdut înseamnă bani pierduţi. Vremurile sunt grele, e adevărat, dar credem că obiecţiunea lipsei de fonduri nu-şi are locul aici, unde numai pentru lucrări provizorii s-au cheltuit zeci de milioane, care au avut, prin felul cum au ţinut antreprenorii să se achite de misiunea lor, drept destinaţie „apa Sâmbetei”. De astă-dată, se impun lucrări care cel puţin să rupă cu tradiţia provizoratului definitiv.

*

Hutuli Plosca 3

*

Credem că o cât mai grabnică punere în aplicare a unui plan de totală refacere a drumurilor sus amintite ar avea un efect binefăcător: 1). s-ar uşura comunicaţia şi, deci, transportul materiilor de consum s-ar ieftini; 2). s-ar oferi de lucru celor ce, mâine, poimâine, vor cerşi o bucată de pâine la pragul oficiilor de asistenţă socială, de pe lângă prefecturi; 3). o consecinţă a efectului anterior ar fi scăderea cheltuielilor la capitolul asistenţei sociale, ceea ce nu echivalează cu o sistare totală a acestor fonduri, aşa şi aşa destul de anemice.

*

Hutuli 2

*

Am expus, aici, câteva soluţii practice, care ar putea întrucâtva îmbunătăţi situaţia huţanilor. Îi compătimim pe cei ce aleargă după chei magice de boltă, menite să dezlege acest nod gordian pentru ei şi care, de-şi vor ţine năravul, vor găsi „potcoave de cai morţi”, dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să ne manifestăm indignarea în contra celor ce, trâmbiţând cu emfază vrute şi nevrute, au infiltrat în sufletul şi în mintea huţanilor o sumedenie de planuri de înlăturare a neajunsurilor lor, atât de practice, realizabile şi mai ales obsedante ca şi visurile celora dintre huţani, care suferă de niţică plutomanie, de a descoperi prin peşteri aurul ascuns de legendarul lor haiduc, Dobuş. / T. Răducan (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 1, 23 octombrie 1931, pp. 4, 5; nr. 2, 1 noiembrie 1931, pp. 2, 3).


Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Pentru că am de publicat un material despre disperata viaţă a huţulilor în perioada interbelică şi pentru că în acel material există erori referitoare la originea huţulilor („Jalnica Tragodie” a huţanilor), vă prezint, mai întâi, ceea ce ştiu eu despre această „enigmă etnologică” a munţilor noştri, cu speranţa că textul meu, destul de lung, dar temeinic argumentat, le va fi de folos pasionaţilor de misterioasa istorie a huţulilor:

*

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

*

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârlibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă, ucrainenii considerându-i doar o ramură podolică a naţiunii lor. Odinioară, moldovenii le-au zis huţani, dar ei şi-au zis, întotdeauna, „verhovinţi”, adică „munteni”.

*

Huţanii Carpaţilor

Huţanii Carpaţilor

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

*

Familie de huţani

Familie de huţani

*

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

*

Familie de huţuli

Familie de huţuli

*

Aceşti oapt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

*

Huţuli cu bucium – desen de Zygmund

Huţuli cu bucium – desen de Zygmund

*

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

*

Huţuli - din Kaindl

Huţuli – din Kaindl

*

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

*

Huţuli – desen de Zygmund

Huţuli – desen de Zygmund

*

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

*

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, fiind şi excelenţi meşteşugari, cu o feronerie de tip gotic admirabilă, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

*

Trecerea Ceremuşului

Trecerea Ceremuşului

*

Pornindu-se de la studiile istoricului ucrainean Kaluzniacki, care opina că „străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria”, în istoriografia românească s-a scris mult şi contradictoriu. Kaluzniacki opina că huţulii s-ar trage din „coloniile româneşti de odinioară din Galiţia”, folosindu-se drept argument „faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească… Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros”, româneşti fiind „şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc”. Tot Kaluzniacki susţinea că „îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească, afară de pantaloni şi pălărie… şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.”, numai că nu doar huţulii, ci şi rutenii aveau un port asemănător (doar cromatica diferă), portul ruralităţii europene din perioada boreală. Ca şi românii, huţulii au predilecţie „pentru viaţa păstorească”, asemănătoare fiind „chipul cum prepară brânză”,  „o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza… floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru”[4].

*

Huţancă, în îmbrăcăminte de vară – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Huţancă, în îmbrăcăminte de vară – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Cărturarul român Em. Grigorovitza, întâlnind, la Vatra Moldoviţei, o „populaţie stranie”, muntenii pe care „românii îi numesc… „Huţani”,  dar ei „singuri, însă, îşi dau numele de Huţuli”, consemna că huţulii sunt „înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică”, că trăsăturile seamănă cu „tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe”: „fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca de obicei, că avem înaintea noastră viţă română curată… Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţămurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

*

Colibă huţulă în Rus pe Boul – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Colibă huţulă în Rus pe Boul – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine îl cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

*

Coliba din Carpaţi (huţulă) – tablou de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Coliba din Carpaţi (huţulă) – tablou de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

„Huţanii… vorbesc exclusiv idiomul malorus… au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbajul lor cu o adevărată îndărătnicie”, în Bucovina locuind pe „cursurile celor patru ape… Bistriţa românească (afluentul Siretului)… cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul Alb şi Ceremuşul Negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru)”, munţii lor numindu-se „Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora”.

*

Gospodării huţule pe Ceremuş

Gospodării huţule pe Ceremuş

*

Un dicţionar huţano-românesc al veremii cuprindea termenii: arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda, batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara”, Em. Grigorovitza identificând şi alte cuvinte cu etimologie comună: „besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în înţeles de pâine zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni”.

*

Sat huţul pe Ceremuş

Sat huţul pe Ceremuş

*

Em. Grigorovitza opina „în această chestie extrem de dificilă şi delicată… că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi”, ci „de viţă mongolică”, probabil „Cumani, Polovţi sau Uţi”[5].

Teoria lui Kaluzniacki despre originea cumanică (uzi) a huţulilor a fost contrazisă de istoricul ucrainean „Korzeniowski, pe la 1845”, care, sesizând dragostea lor aproape cultică pentru cai, specifică populaţiilor de stepă „a încercat, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza”, dar huţulii „consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti”. Între ei, huţulii îşi ziceau „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

*

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

„Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi”, iar ulterior propuse o rădăcină etimologică în cuvântul românes „hoţ”. Janow susţinea că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică” şi că din amestecul „româno-lehit”, peste care „începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană”, s-au format huţulii, cărora slavii ar fi izbutit să le imprime „caracterul etnic rutean”.

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

*

„Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[6].

*

Hutuli Plosca 6

*

. Hacquet susţinea că şeful comunităţii huţule din Putila avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc – după cum s-a numit ultimul „rege al huţulilor”, cel care i-a trimis un pieptar de lână lui George Flondor, în anii încarcerării comuniste.

„În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[7].

*

Hutuli Plosca 5

*

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

*



[1] CRONICAR ANONIM, Călători străini despre ţările româe, I, p. 197

[2] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 67

[3] BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. VI / 1760-1833, p. 55-57

[4] REVISTA BUCOVINEI, Anul III, nr. 14/1.08.1888, p. 2, 3

[5] GRIGOROVITZA, EM., Huţanii Carpaţilor,  în „Deşteptarea”, nr. 69, 70/ 1902, p. 3

[6] HACQUET apud GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 147

[7] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 65-68


Politica şi satele noastre, înainte şi după război

Bucovineni Storojinet 3

*

Anul 1918 prezintă pentru istoria politicii bucovinene o răspântie. Înainte de 1918, aproape întreaga Bucovină politică avea ca principiu susţinerea românismului şi a intereselor naţionale româneşti. După 1918, politica bucovinenilor intră în cadrele politicii statului român, având ca principiu afirmarea intereselor de stat. Bucovinenii, marea masă a lor, se află, deci, la început, încă sub noile aspecte politice. Istoricul ideologiei politice a maselor încetează mai mult decât s-ar părea: desigur, această ideologie se poate dirija în folosul statului, lucru extrem de greu şi care nu admite întârzieri. Sub acest aspect, voi trata despre ideologia politică a ţăranului, înţelegându-l prin acesta pe cel bucovinean, care e reprezentantul satelor noastre, insistând mai mult asupra actualităţii.

*

Înainte de război, se făcea mai puţină politică, erau mai puţine partide şi se alegeau mai puţini deputaţi. Nici n-au intervenit atâtea împrejurări, ca astăzi, să divizeze prea mult atitudinea politică a ţăranului. Un agitator, plătit de viitorul politic salvator al tuturora din toate nevoile, cutreiera satele şi arăta ce trebuie făcut. Prin crâşme, lângă butoaiele de bere, a făcut ţăranul politică.

*

La 1848, când revoluţiile deschiseră noi căi „legalităţii, fraternităţii, egalităţii”, ţăranii bucovineni, care au căpătat drepturile politice, au crezut că ei singuri vor fi în stare să-şi facă dreptate şi au ales numai deputaţi ţărani. Aceştia nu au putut, însă, îndrepta situaţia ţărănimii, neînţelegându-se să trateze cu „domnii” din dieta austriacă. Ţăranii au căutat să se debaraseze de boieri (în popor, „boier” şi „domn” e aproape sinonim), din cauza cărora au suferit sute de ani, dar au dat greş. Politica, la sate, a mers, apoi, descrescând, fiind aproape suprimată de boieri, pe la 1870. Acum 50 de ani, când schimbări importante în politica de stat austriacă au făcut să ia fiinţă un partid puternic rutean în Bucovina, susţinut de Austria, acesta are ca ecou o nouă mişcare în rândurile românilor (1892). Era mişcarea exagerată, cunoscută sub numele de „curentul Tricolorului”. Intelectualii români s-au adresat maselor poporului. Era manifestarea instinctului de conservare a naţiunii, ce se vedea copleşită. Şi astăzi, printre ţărani, se poartă brâie tricolore.

*

Se făcea, însă, mai mult vorbărie şi, atunci, pe la 1905, se formează o mişcare românească, care îşi propune să treacă la fapte. Atunci au început a lua fiinţă arcăşiile, cabinetele de lectură la sate, băncile Reiffeisen, cooperativele; s-au ţinut congrese agricole, la care au luat cuvântul şi ţărani, alături de reprezentanţii din Vechiul Regat. Se plămădea, astfel, o relaţie de dragoste între „domni” şi ţărani. Toate acestea au înscris, desigur, cea mai frumoasă pagină din istoria politicii în satele noastre.

*

După război, politica, în satele noastre, ia, desigur, altă cale, rupând cu vechea tradiţie politică şi, ce-i mai rău, se pierde aproape totul ce s-a lucrat înainte de război, din cauză că conducătorii poporului s-au împrăştiat în diferitele partide politice. Pentru a ajunge la concepţia matură în noua lume politică, îi trebuia ţăranului vreme destul de îndelungată. Pentru a funda puternice tradiţii morale, omului îi trebuie, însă, cât mai prielnice orizonturi materiale. Ori, criza actuală l-a prins pe ţăran într-o politică de adolescenţă, când e înclinat spre concepţiile cele mai simple, spre concepţiile extremiste. Iată un pericol acut, ce ne ameninţă. Aici n-am nimic de spus asupra concepţiilor politice ale unui partid extremist, dar tinereţea politică a maselor le poate împinge pe acestea la pericolul de neevitat.

*

Iată de ce, în România, tocmai în provinciile alipite prind mai bine curentele extremiste şi de ce, deci, trebuie mai grabnic de venit în ajutorul lor. Pentru a-l ajuta pe cineva, trebuie, însă, mai întâi să ştii ce-i lipseşte, să-l cunoşti.

*

În Bucovina, cădem, azi, iarăşi peste ţăranul de la 1848, încrezut în sine, dar care a greşit prevederile sale, în politică. Ţăranul de astăzi nu crede în părerile politice ale altora, e convins că ceea ce voieşte el e bine, cu toate că credinţa lui e absurdă. Să vorbim despre masa largă a poporului, căci cazuri izolate se vor afla numaidecât ca să facă excepţie.

*

E de interesul nostru ca azi, la 13 ani de la Unire, să se ştie care e ideologia politică a unui ţăran bucovinean. Această ideologie o cunosc extrem de puţini dintre „domni”, cu toate că mulţi îşi închipuie că o cunosc perfect. Deoarece am ajuns la acest punct atât de important şi care nu se poate rezuma în câteva şiruri, vom căuta, într-un număr viitor, să arătăm de ce nu ştiu „domnii” ce zace în sufletul ţăranului şi cum stăm, astăzi, cu politica la sate. Voi încerca, în acelaşi timp, să indic unele măsuri ce inductiv se arată necesare că trebuie luate / G. Imac (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 3, 8 noiembrie 1931, pp. 3, 4).


Urmările desființării boierescului în Bucovina (II)

1855 Desfiintarea boierescului in Bucovina

*

MotoAtât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății,

încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare,

lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită;

omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea,

iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

*

Toate aceste împrejurări nu puteau rămâne fără înrâurire nici asupra proprietăților celor mari, adică a moșiilor stăpânilor de mai înainte, și, în adevăr, fiecare observator se va putea mira, privind la suirea repede a valorii lor. Dacă, până la anul 1848, venitul curat de pe o falce[1] se socotea, aici, cu 5 florini (1 galben), acesta, chiar la anul 1852, când s-au dat în arendă unele moșii ale Fondulu Religionar, fură socotite cu 15 florini (3 galbeni), așadar întreit. Dar, mai mult încă, în luna trecută s-au dat în arendă, prin licitare publică, alte moșii ale aceluiași Fond, și rezultatul întrece toate așteptările.

*

Așa, domeniul Solca, având vreo 500 fălci arătură, fânațe și imaș (păscătoare), se vânduse, înainte de 9 ani (la 1846), cu câștigul de 14.500 florini argint (2.900 galbeni). La 1848, guvernul, plecându-se cererii arendașului (posesorului), îi scăzu, pentru desființarea boierescului, din aceasta, 8.000 florini (1.600 galbeni), rămânând, dar, câștigul numai la 6.500 florini (1.600 galbeni); și totuși, acum aceste moșii se vândură cu 47.000 florini (9.400 galbeni). Acest preț, cum se vede, întrece mai mult decât de trei ori pe cel din timpul boierescului. Și apoi mai e de observat că domeniul Solca, fiind la munți, are numai pământuri de calitate foarte inferioară; de aceea, mai însemnăm că arenzile (în înțelesul mai restrâns și obișnuit) au trecut drept 33.000 florini (6.600 galbeni) și pământurile drept 16.000 florini (2.800 galbeni), revenind, dar, falcea la 28 florini (5 galbeni și 75).

*

Urma a adeverit că aceste prețuri nu sunt nemăsurate și că speculatorii, pentru care unii și alții se îngrijorează fără cuvânt, nicidecum nu s-au înșelat, de vreme ce aceștia, aflând prea mulți mușterii, le-au putut trece curând către alții, luând folos curat de 2.000 de galbeni, păstrându-și încă și pentru sine unele părți din acele moșii.

*

Asemenea frumos rezultat produseră și toate celelalte domenii vândute, totodată, și anume: Coțmanul (cuprinzând pe la 1.000 fălci arătură, păscătoare și fânațe, și 2.700 locuitori) se vându mai sus decât cu 50.000 florini (10.000 galbeni) pe an, care câștig e îndoit decât al licitării ultime, din anul 1846, fiindcă acela se sui numai până la 28.000 florini (5.600 galbeni), cu toate că, de atunci, s-au desființat boierescul și zeciuielile (dijmele), care anume pe moșii bine împoporate și cu locuitori avuți, era un venit destul de însemnat[2] (între mușterii veniți la licitarea acestui domeniu erau și țăranii de acolo, care se suiră cu prețul până la 9.000 de galbeni, aducând cu ei vreo 4.000 de galbeni, lucru neauzit mai înainte).

*

Mai sus am arătat cum s-au suit pământurile țărănești și proprietățile mai mici (și stră-stră-străbunii mei au profitat de aceasta, vânzând pământuri scumpe în Coțmani și Boian și cumpărând pământuri mai ieftine la Vicov și, în Regat, la Mereni – n. n.); acum am văzut cum s-au suit și moșiile cele publice, care sunt foarte însemnate, cuprinzând, după cum se știe, mai bine de jumătate a țării noastre. Mai este oare trebuință să mai aducem pilde și pentru sporirea valorii tuturor celorlalte moșii particulare? Iată și de acestea: moșia S. se vându, la anul 1849, cu 5.500 florini (1.100 galbeni), iar la anul 1852, cu 8.250 florini (1.650 galbeni), și acum, trecând la alt proprietar, suma este 11.000 florini (2.200 galbeni). Tot acea moșie fu prețuită, la 1847, cu 63.000 florini (12.600 galbeni) și dar câștigul de astăzi, capitalizat prin 20 de ani, reprezintă o valoare de 220.000 florini (45.000 galbeni). O altă moșioară M., la munte, de vreo 1.391 fălci, cumpărată, la anul 1846, cu 2.900 galbeni, se vându, pe la 1850, cu 9.000 galbeni.

*

Așa aș putea aduce nu vreo câteva pilde, ci o mulțime de la fiecare moșie, fiindcă veniturile tuturora au sporit și, prin urmare, toate s-au suit în proporție mai mare sau mică, dar totdeauna însemnată. Și acum trebuie să mai spunem că desființarea boierescului nu a fost singura ispită care veni să cerce pe proprietari. Un an abia în urmă, darea de pe pământ (birul de pământ – grunds teuer, impot foncier) crescu cu o a treia parte; alte dări noi se mai adăugiră la aceasta, precum darea de pe venit (Einkom mensteur, taxe du revenu), care se plătește de la toate veniturile curate, anume și de la acele ale arenzilor, morilor etc. Aceste împrejurări ar fi trebuit să micșoreze, altădată, prețul unei moșii, fiindcă birurile se asamblează unei datorii reale (ipotecate); plătind, de pildă, o moșie o dare de 200 de galbeni pe an, aceștia reprezintă, după preceptul legiut aici, de 5 la 100, un capital de 4.000 de galbeni, care zace ca o datorie ipotecată pe ea, și aceasta totdeauna se scade din valoarea proprietății.

*

Pe lângă aceste dări regulare, s-au mai întâmplat și alte extraordinare, precum, în anul trecut, împrumutul național, care, în Bucovina, a produs suma prea însemnată de 2.700.000 florini (540.000 galbeni). Cu toate acestea, vedem că prosperitatea țării n-a mers înapoi, ci sporește și nici am vorbit încă de alte fatale împrejurări, care împiedică dezvelirea mai rapidă a acesteia, și anume vatămă și interesele agriculturii. Aceste împrejrări sunt, mai întâi, diferența nefericită, care tot mai există între banii de hârtie și monedă, pe care nu au putut-o conjura toate încercările guvernului; al doilea, lipsa institutelor de credit, care ar spori mai mult decât orice măsură înflorirea agrculturii, înlesnind pe proprietarii mici și mari de a afla, cu dobândă mică, capitalurile trebuitoare pentru întocmirea și purtarea economiei, care astăzi cere mai mare cheltuială și îngrijire, fiindcă capitalurile particulare încă tot sunt foarte scumpe.

*

Îndemnizarea (dezdăunarea, despăgubirea) care se va da pentru desființarea boierescului și a celorlalte dări țărănești (și anume pentru două părți ale valorii lor întregi) încu nu s-a plătit, deși lucrurile pregătitoare au sporit atât, încât e de așteptat că, în decurgerea acestui an, se va răspunde.

*

În urma acestora, mai aducem aminte și de o altă împrejurare, care singură poate este atât de cumpănitoare cât acele trei împreună, și dară merită luarea aminte cea mai serioasă. Până la anul 1848, deși proprietarii de aici plăteau biruri, totuși, fiindcă lucrarea pământului nu costa nimic, prețul pâinii era de tot jos, comerțul cu ea, mic; importarea grânelor din Moldova și Basarabia nu-l puteau atige tare, fiindcă și aici, în acele țări, era boieresc. Desființându-se acesta și venind încă toate împrejurările îmșirate mai sus, importarea grânelor din țările învecinate deveni o speculație, cu atât mai folositoare, cu cât, scumpindu-se ale noastre, neguțătorul pe acelea le putea vinde cu câștig și mai însemnat. Cine nu ar crede că aceasta singură ar fi ajuns de a sugruma toată economia câmpului, la noi, și a descuraja pe agronomi? Și totuși, după cum arată experiența de toate zilele, o experiență de șase ani, ei au putut susține nu numai acea puternică și nefavorabilă concurență, ci și învinge și celelalte mari greutăți. Acestea le-au fost, dar, numai un îndemn mai mult de a dezveli o mai mare activitate în căutarea și dezvoltarea economiei.

*

Și dacă vom spune acum că și stăpânii de mai înainte, și locuitorii se află mai bine, că toată țara e mai avută, fiindcă, sporind toate valorile, a sporit și avuția națională; că negoțul se ridică, agronomia se dezvelește, că proprietarii și țăranii se nevoiesc a gospodări mai bine, a produce mai mult; că, sub un cuvânt, toată starea economică a țării e cu mult mai bună acum, de cât era înainte de 6 ani numai, nu ne temem că ne va contrazice cineva.

*

Acestea sunt, în general, pe cât se pot desfășura în cadrul mărginit al unui articol de jurnal, fără a cerca prea mult răbdarea cititorilor, rezultatele practice ale eliberării țăranilor, ale desființării boierescului etc.; și, în adevăr, trebuie să recunoaștem că sunt prea favorabile. Cine ne va putea denega, când ele sunt atât de vederate, încât le pot piăi chiar și acei oameni practici, par excellence, care nu voiesc să cadă sub pericolul ideologiei, care nu vor să audă de teorii, nu se pleacă nici celor mai bune argumente ale economiei politice, nici învățăturilor istoriei și poate se îndoiesc și de principiile dreptății.

*

Nu, aici nu poate fi îndoială, că unde vorbesc faptele acestea se-ncheie. Prin asta însă nu vrem să zicem că nu e cuvânt a se mira de ele, privind cu nepărtinire la toate greutățile timpului, la toate întâmplările nefavorabile, la micul șir al anilor în care s-a împlinit o asemenea prefacere; și miraea va scădea, însă, judecând cu luare aminte cum sunt legate între sine acele rezultate, cum au decurs, stând în raport de reciprocitate, unul din altul și toate împreună din o singură cauză, acea străveche, pe care o recunoaștem în oricare din progesele care au prefăcut, în toate timpurile, fața lumii, au îmbunătățit starea materială și a ridicat pe cea morală a omenirii. Atât de binecuvântată, atât de înviitoare e suflarea dreptății, încât în urma ei, ca prin farmecul primăverii, se ivesc floare peste floare, lumea se înveselește, pământul se face mai roditor și viața răsare din stânca amorțită; omul se preface, câștigă conștiința de sine, își cunoaște chemarea, iubește viața, lucrul și activitatea, cu un cuvânt, devine mai bun și mai nobil!

*

Asta e atât de adevărat, încât trebuie să se arate și pe la noi, cu toate că timpul de șase ani e, desigur, o epocă prea scurtă ca să fi produs, în privirea morală, schimbări însemnate, fiindcă acestea se ivesc mai târziu decât cele materiale. Ți totuși, uitându-ne la poporul nostru și văzând că el se deprinde, din zi în zi, mai bine cu lucrul, văzând că a început a-și îndrepta economia, văzând că nu mai lasă nici o parte din pământul necăutat și că, prin urmare, produce mai mult, văzând că începe a întrebuința pluguri mai bune și care ferecate, a-și întocmi mai bine locuințele, a dezveli, ici-colea, chiar un fel de lux în port și în împodobirea din lăuntru a caselor cu mobile (mai proaste), văzând acestea și luând în privire anume că, devenind liber și câștigând mai mult, el nu s-a dedat beției, după cum așteptau mulți, trebuie să credem că el a înaintat și în privirea morală; și, apoi, ce s-a făcut încă pentru a-i deștepta inteligența, a-i îmbunătăți inima, a-i îmblânzi insinctele și a-i învinge patimile, a-l face părtaș măcar la unele foloase ale culturii? Unde sunt școlile, institutele agronomice, unde predicile preoților? Acestea vor veni, încet, încet; dar acum, însă, nu le avem și, dacă poporul nu s-a făcut mai rău, dacă el, după cum suntem încredințați noi, s-a făcut mai bun, apoi acest merit – o spunem în toată dreptatea – îi poate revi numai lui însuși. Cine va avea inima de a contrazice aceasta, luând în privire că, pe lângă toate, poporul e mai supus unor înrâuriri fatale, care necontenit îl îndeamnă spre rău. Iată ce vreau să zic: fabricarea rachiului sporește, din zi în zi! Ea este acum o industrie agricolă trebuitoare pentru prefacerea produselor întâi, pentru îngrășarea vitelor, pentru îmunătățirea pământului și, dar, e privită ca o propășire a agriculturii și nedespărțită de o economie ceva mai întinsă. Aceste împrejurări nu iartă pe proprietari de a o părăsi (și ce folos ar fi de ar face-o într-o țară, când ea există în toată lumea?) și, din contra, după starea lucrurilor de față, el trebuie să dorească a fabrica și a trece cât mai mult rachiu, și cine bea rachiu, decât țăranul? Nu se plătește mai bine arenda care are mai mulți mușterii, adică mai mulți bețivi? Acesta e un rău general, una dintre contrazicerile civilizației moderne, fiindcă, de o parte, plecările rele ale omului sunt încurajate și, de altă parte, pedepsite. Fiind, dar, supus și țăranul nostru, ca și cel din statele mai înaintate, acestei fatale înrâuriri, el cu greu i se poate împotrivi. Mai cu greu poate susține lupta plecărilor bune cu cele rele, și dacă, totuși, numai singura sa judecată firească, numai instinctul său mai bun, neajutați de nici un fel de povățuire, îl ferește de ispită, atunci desigur merită să-l lăudăm.

*

Scriind acestea despre Bucovina, nu ne putem opri a zice un cuvânt și despre Moldova, acea țară „scumpă, dar și frumoasă”, cum zice duiosul cântec. Nu e chemarea noastră de a dezbate trebuința neapărate și folosurile unei asemenea reforme pentru Principate, știind bine că în ele se vor afla destule inimi generoase, destule spirite luminate și pene mai iscusite, care vor intreprinde aceasta, și cu mulțumire vedem, din numerele „României literare”, că una dintre cele mai măiestre (trimitere la Vasile Alecsandri – n. n.) a început a trata acea cauză, într-un articol erudit. Am voit, dar, a face aici numai o singură luare-aminte. O luptă măreață s-a încins în lume; puterile civilizate s-au sculat în numele dreptății, ca să înfrângă ambiția și puterea arbitrară, ca să asigure triumful dreptului asupra spiritului cuceritor, ca să apere interesele culturii în contra incurselor unei politici ce se pregătea de a o stânge.

*

Astă luptă se născu din cauza călcării Principatelor, adică mai întâi pentru a le ști Turcia. Poarta (otomană – n. n.) recunoscu degrabă că ea nu poate pretinde a primi ajutorul puterilor civilizate, fără a dovedi că și ea respectă principiile acestora; drept aceea, nu numai a părăsit politica tradițională, îmbunătățind soarta creștinilor, ci a oprit chiar musulmanilor negoțul cu sclavii circazieni. Au, doar, Principatele creștine, care, odinioară, tot în numele acestor principii, combăteau cu succes pe turcii păgâni, o luptă care e toată gloria istoriei noastre!, pot rămâne în urma acestora? Nu ar trebui ele să se grăbească, fără de a mai aștepta îndemnul sau poate și inițiativa străinilor, a arăta lumii civilizate că merită simpatiile ei, simpatii care singure le-au scăpat de pericolul morții naționale și politice, și le-au deschis un viitor frumos și demn? Cine va fi tare îndestul ca să oprească progresul timpului pe marginile lor? Și, pe de altă parte, ce măreață va fi, după împlinirea acestuia, dezvoltarea și înflorirea acelor țări binecuvântate!… Cum vor spori, ca prin farmec, fericirea și prosperitatea lor, mărindu-se numărul românilor!… Și, atunci, vom putea zice, cu poetul antic:

*

His demum exactis –

Devenere devenere locos loetos, et amoena vireta

Fortuna torum nemorum, sedescue beatas;

Largior hic capos Aether, et lumine vestit

Purpureo! (Aeneid., 1, VI)

*

A. Hurmuzaki

*

1855 Hurmuzachi semnatura

   *

 (Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 25, 2 iulie 1855, pp. 293-297)

*


[1] Falcea, la noi, s-a schimbat și e, acum, mult mai mică decât acea din Moldova, fiindcă stânjenul de aici e de 6, iar cel moldovenesc de 7 picioare (Fuss, Schuh.) – notă Alecu Hurmuzachi.

[2] Pe aceste moșii publice, țăranii au, în genere, locuri mai întinse decât acei de pe moșiile particulare (erau călărași, se ocupau de ordinea publică și de siguranța graniței cu Polonia, beneficiind de privilegii de răzeși – n. n.) – notă Alecu Hurmuzachi.


Urmările desfiinţării boierescului în Bucovina (I)

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

*

Chiar dacă mă număr printre cei puţini, care mai ştiu câte ceva despre trecutul Bucovinei, despre perioada 1840-1850 nu ştiam mare lucru, deşi intuisem corect, în cărţile mele, că exista o prăpastie între ţărani şi boieri, care se va solda, după reforma agrară, cu o masivă aducere de lucrători străini şi, implicit, cu rutenizarea Bucovinei. Şi iată că Alecu Hurmuzachi, într-o primă scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri, în intenţia de a-i convinge şi pe moldoveni să renunţe la ultima rămăşiţă a feudalismului şi să păşească în cadenţă cu timpul, îmi aduce şi dovezile pentru adevărurile pe care eu doar le intuisem. Cu un plus, la care nu mă aşteptam şi pe care îl descoperisem în singura carte a lui Ştefan Piersic, tatăl marelui actor, care punea problema constituirii micilor moşioare, în dauna fărâmiţărilor, ca o condiţie a eficientizării economice.

*

Mărturia lui Alecu Hurmuzachi, incredibil de anticipativă (îi avertiza pe moldoveni că, dacă nu vor rezolva problema agrară, vor avea loc tensiuni sociale – şi au avut loc, între anii 1878-1888 şi în anul 1907, pentru că problema agrară a fost rezolvată de români abia după anul 1926 – iar întârzierea aceasta de aproape 80 de ani, şi în acest domeniu, se simte dureros în prezentul nostru european), reprezintă un crez care ar trebui împărtăşit, ba chiar asumat, de către toată lumea, de la simplul târgău rural, până la ţărănoiul politic dintr-o ţară fără ţel şi, din ce în ce, mai fără de identitate. Iată care este, în prima parte, scrisoarea minunatului boier român, în ciuda sângelui său greco-armean, Alecu Hurmuzachi:

*

Hurmuzachi Alecsandru Familia 25 din 1866

Domnule redactor,

*

Foaia dumitale[1], pe care am salutat-o ca o manifestare din cele mai frumoase ale redeșteptării vieții naționale și care este una din cele mai bune fapte patriotice ce ai putut întreprinde, a aeverit, chiar de la începutul ei, că ai înțeles pe deplin serioase datorii pe care împrejurările timpului le impune, astăzi, publiciștilor români.

*

În momentul de față, care este destul de cumpănitor, fiind menit a însemna pentru Principate începutul unei noi epoci mai libere, mai fericite și mai frumoase, după cum credem și dorim, nici un organ de publicitate, nici o foaie, fie ea și literară numai, nu trebuie și nu poate mărgini scopurile sale la tratarea obiectelor indiferente, la petrecerea cititorilor săi prin romane, istorioare, cântece de amor și de primăvară. Acei care își dau dreptul și iau cuvântul de a vorbi către țară trebuie să aibă o inimă pentru suferințele ei, să-i înțeleagă interesele, să se pătrundă de dorințele și de chemarea ei, să aibă voința și curajul de a-i înlesni împlinirea acesteia, având viitorul în privire, să dezbată pe celelalte, să o lumineze despre trebuințele sale și să-i arate mijloacele de mântuire.

*

Fericiți aceia cărora le-a revenit astă frumoasă chemare, care pretind așa reformele neapărate pentru fericirea nației, care au înlesnit, ferind-o de mișcări zgomotoase, regenerarea ei, care au asigurat împlinirea liniștită a progresului, care au sporit dezvoltarea și întărirea nației și au pus o piatră la edificiul viitorului!

*

„România literară” pare că și-ar fi impus acea problemă, aducând, până acum, mai multe articole serioase, care se ocupă cu unele din cele mai capitale interese ale țării și, după cum vedem din numerele din urmă, a început a dezbate și interesul cel mai mare și însemnat, acela care domnește peste toate celelalte, care este adevărata cauză a poporului, a țării întregi, adică reforma agrară sau regularea referințelor între proprietari și lucrători. Cum că acestea nu pot rămâne în starea de față, cum că și Principatele trebuie să împliească acest progres economic și social, pe care l-a făcut, până acum, toată lumea civilizată, care de mai mulți ani stă pe marginile lor, e vederat și cred că nu se mai aduce la îndoială de către nimeni. Deprinderea, însă, zice o vorbă, este adeseori atât de tare ca însăși natura; aceasta ne explică de ce oamenii, în general, se sfiesc de orice înnoire, se înduplecă numai cu greu de a primi și acelea al căror folos și bunătate nu le pot tăgădui. Trebuie să așteptăm, dar, ca o înnoire de astfel să întâmpine multe greutăți, poate chiar și din partea acelora care au înțeles, de mult, semnele timpului și sunt încredințați că asta e neapărată și nu se mai poate nici încuviința, nici amâna.

*

Sub asemenea împrejurări, am crezut că ar putea fi de înțeles a arăta, aici, care au fost, până acum, urmările acestei experiențe, petrecute de Bucovina înainte de șase ani, la care timp s-a desființat boierescul, atât aici, cât și în celelalte țări ale Austriei, în care se mai ținuse până atunci.

*

Observând, cu luare aminte, cum se dezvelea astă prefacere însemnată înaintea ochilor noștri, urmând, de la început, întâurirea ei asupra tuturor referințelor înțelepte ale țării noastre, credem a fi cunoscut îndestul, de a le expune în public. Vom înfățișa, însă, numai rezultatele materiale, pentru că acestea sunt cele care interesează mai mult publicul cel mare și pentru că – fie-ne iertat de a o spune în toată sinceritatea – în ochii multor oameni numai acestea sunt cumpănitoare; căci sunt de acei care judecă un lucru, o măsură, după valoarea ei morală și care nu se uită, mai întâi, la folosul sau scăderea materială, care le pot ieși din acelea.

*

Să cercetăm, dar, în cât au fost întemeiate îngrijirile acelor care, în anul 1848, înainte și după desființarea boierescului, se întristaseră de tot, se descurajaseră, prezicând, cu autoritate de profeți, surparea totală a averilor particulare, disprețuirea cumplită a moșiilor, demoralizarea generală a țăranilor, prin urmare înapoierea culturii pământului, stârpirea negoțului, sărăcirea țării și sălbăticirea oamenilor.

*

De la anul 1846, atât de trist și nefericit pentru proprietarii din Galiția, guvernul austriac și toți oamenii serioși se pătrunseră de încredințarea că boierescul (clăcile, robotele sau cum le-au mai fost numele) nu se mai poate ține și că timpul cere, repede și fără cruțare, desființarea acestei rămășițe a feudalismului. Din nefericire, însă, tot lucrul bun merge încet și, din contra, timpul mai iute decât oamenii, și iată că sosi anul 1848, care, nerăbdător de a răsturna multe așezăminte, n-a cruțat nici pe acesta, nici a voit a îngădui măcar termenul trebuitor de a pregăti, cu toată cumpănirea, o măsură atât de însemnată și a deprinde pe oameni cu ideea ei. Bine era aceasta, că atunci poate ar fi fost mai puține îngrijiri; toți s-ar fi supus mai ușor acestei necesități și astă mare propășire s-ar fi s-ar fi împlinit pe nesimțite. Oricum, însă, trebuie să recunoaștem că anume aici, în țară, s-au auzit de puține abuzuri, că unii, și alții, proprietari și locuitori, s-au silit pentru a perece acea criză cât se putu mai bine, în toată liniștea, și a se deprinde iute cu noua poziție. Și de ce nu ar fi făcut așa, dacă se putu cunoaște curând că urmările acestei schimbări nu sunt atât de rele, pe cât îngrijirile de mai înainte, care erau mari?

*

Se înțelege că, pe la început, sosind anume acea măsură chiar în timpul când e mult lucru la câmp, adică în luna lui iunie, proprietarii, în multe locuri, întâmpinare greutăți în gospodărirea lor și poate că s-au și întâmplat, ici și colea, că avură scădere (pagubă) la strângerea pâinii. Noi însă suntem siliți de adevăr a spune că, după cât am cercetat în toate părțile, nu am aflat că vreun proprietar ar fi fost nevoit să lase, din cauza împotrivirii și nelucrării țăranilor, pâinea sa pe câmp și să piardă, așa, rodurile ostenelilor unui an întreg, cu toate că și alte împrejurări ale acelui memorabil an, precum a fost neliniștea generală a spiritelor, produsă de întâmplările ce se urmau din zi în zi, încetarea cumplită a fiecărui comerț și, mai mult decât toate, holera, care, secerând pe mulți, înspăimânta pe toți, se însoțise de a descuraja pe oameni, a paraliza activitatea lor și, prin urmare, a îngreuna și căutarea economiei.

*

Numai acest an, însă, fu cel mai greu, că ușor se deprinseră proprietarii a plăti pe lucrători, și aceștia a se mulțumi cu un preț măsurat, care va scădea în proporția cu care crește repede numărul lucrătorilor, fiindcă Bucovina seamănă, și în aceasta, Moldovei, că este puțin împoporată.

*

Cea dintâi urmare a desființării boierescului trebuia să fie, dar, suirea prețului produselor agriculturii, pentru că proprietarul își scotea, acum, și plata lucrătorilor; acea scumpire a produselor era mai mare îndă decât astă cheltuială, încât proprietarul își găsea încă și destul folos, că, altminteri, s-ar fi lăsat de gospodărire. Aceasta am putut-o adeveri foarte bine cu cifre, aducând aminte că simbria (salariul) de o zi a unui lucrător cu mâna rar s-a suit mai sus de 20-24 creițari argint (2 lei și jumătate – 3 lei, în Moldova, fiind 8 creițari 1 leu), și acum, în general, poate fi socotită și ceva mai ușor decât cel dintâi dim ambele prețuri, de vreme că acel al pâinii s-a ridicat în proporție mult mai însemnată, precum, de pildă: 1 coreț de popușoi, care, înainte de 1848, niciodată nu ajungea prețul de 1 florin și 36[2] creițari argint (12 lei în Moldova), de atunci, încoace, numai rar, de vreo două ori, și anume în anii dintâi, s-au coborât mai jos de 3 florini argint[3] (22 lei și 25 de bani, în Moldova). Asemănând ambele prețuri, vedem o deosebire cam de jumătate, și totuși, încă acest din urmă preț trebuie privit numai ca un minim, fiindcă, în curgere de 6 ani, el totdeauna a fost mai mare, și atunci diferența devine încă mai favorabilă.

*

Astă sporire însemnată a prețului grânelor n-a fost numai momentană, ci, din contra, ea s-a arătat statornică, crescând treptat, din an în an, de unde se poate judeca, cu siguranță, că ele (deși prețuile nemăsurate de astăzi, pricinuite prin trebuințele armiei adunate, îngreunarea transporturilor, nu se vor ținea) niciodată nu vor cădea atât de jos, cum erau pe la anul 1848, ci se vor ține mult mai sus, fiindcă însăși scumpirea lor a sporit și valoarea pământului.

*

Dacă eu, astăzi, pot vinde produsele de pe o falce mai scump decât altădată, atunci falcea are pentru mine mai mare valoare și eu o pot plăti mai scump, dacă vreau să o cumpăr, și voi vinde-o altuia tot cu acest mai mare preț. Iată, dar, întâia cauză a suirii prețului de pământ.

*

A doua cauză a ei a fost, clar, însăși desărcinarea pământurilor țărănești, pe care, mai înainte, când țăranul era supus stăpânului, zăcea îndatorirea la boieresc. E lesne de înțeles că un pământ, o moșie, o proprietate, într-un cuvânt, are mai mare preț dacă ea este liberă de orice sarcini, decât dacă zace asupra ei vreo servitute, vreo datorie. Țăranul, devenind proprietar liber, învăță lesne a cunoaște și el mai bine prețul pământului său, a nu-l lăsa nelucrat ca mai înainte (după tentativa de reformă agrară din 1785 – n. n.), de a nu-l împosesui[4] (închiria – n. n.) altuia, cu un preț de nimic. Pe de altă parte, împlinindu-se încă un progres neapărat: facultatea de a dobândi proprietate de pământ încetă de a fi numai un privilegiu al nobililor și deveni un drept al fiecărui cetățean[5], care împrejurare, deschizând mare concurență între cumpărători, ridică încă mai mult prețul pământului. Mulți capitaliști mai mici, care aveau plecare spre economia rurală, au cumpărat, așa, locuri țărănești, anume în anii dintâi, când țăranii se îndupleau mai lesne de a le vinde, și, adunându-le, în urmă, după cum puteau, prin schimb, își făcură moșioare micuțe, lucru care nicicum nu e nefavorabil pentru dezvoltarea agriculturii. Proprietăți de acelea s-au suit, de atunci, întreit și împătrit în preț, lucru prea recunoscut aici pentru ca să mai fim nevoiți a mai aduce alte adeveriri; totuși, cităm măcar o pildă: mai deunăzi, se vându, pe moșia mai delăturată P., o proprietate de 36 fălci, care, înainte de vreo 5 ani, se cumpărase cu 620 galbeni, care face peste 7 galbeni de falce (Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 24, 25 iunie 1855, pp. 281-284).

*
1855 Despre urmarile desfiintarii boierescului in Bucovina 1
*


[1] Redactorul și fondatorul  „României literare” din 1855 era Vasile Alecsandri.

[2] Afară, poate, de cazul extraordinar, întâmplat înainte de vreo 20 de ani, când se făcu de aici exportare la Basarabia, unde o secetă generală produsese mare lipsă – notă Alecu Hurmuzachi.

[3] Corețul are 6 dimirlii; merța, din Moldova, 10; prin urmare, în cazul întâi, fiind corețul 1 florin și 36 creițari, iar 12 lei merța, vine la 21 de lei de Moldova; în cazul al doilea, corețul fiind 3 florini, adică 22 lei și 50 de bani, merța este 37 lei – notă Alecu Hurmuzachi.

[4] Acest cuvânt îl întrebuințăm, aici și mai încolo, în înțelesul obișnuit până acum, simțind bine cât e de greșit acesta și cât ar fi de dorit de a-i da înțelesul său adevărat – notă Alecu Hurmuzachi.

[5] Seștie că, în urmă, Israilitenilor iarăși le luă acest drept, lăsându-li-se, însă, acela de a ține cu anul asemenea proprietăți – notă Alecu Hurmuzachi.


Pagina 34 din 94« Prima...1020...3233343536...405060...Ultima »