Colindele pe care le vor fonoteca „Zicălașii”

*

E ciudat că, într-o cultură plină de mofturi, cum este cea română, filonul definitoriu al Datinii, colindele, a rămas total necercetat și, drept consecință, colindele s-au dărâmat într-o păguboasă confuzie, într-o pâclă cenușie, pe care nimic nu o mai poate spulbera, în ciuda faptului că, recent, cu doar un secol și ceva în urmă, atunci când, de fapt, se contura o cultură română, cărturarii acestui neam descifraseră, în reperele vremii lor, sacralitatea primordială a colindelor, protestând împotriva falsificării lor. Păcat, pentru că în vălmășagul confuz al „colindelor de Crăciun”, dominat de cântările bisericești, derivate din catavasiile Nașterii, și de contrafacerile culte, se pierde o mitologie ancestrală, care aparține tuturor neamurilor europene, dar pe care noi, românii, am păstrat-o intactă, deși subconștient, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când compilațiile biblice, săvârșite de protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici și, mai ales de acesta din urmă, încep să izgonească din memoria subconștientă a neamului „cântările satanice”, supunând anatemei călugărești lungul șir de străbuni și de strămoși ai neamului nostru și, prin ei, însăși identitatea noastră inconfundabilă, până atunci, despre care vorbeau la superlativ, începând din anul 1476, și cronicarii maghiari, și cronicarii poloni, dar pe care am chiar pierdut-o după aceea, pentru că, vorba lui Macarie ieromonah, din 1823, „podoaba şi fericirea unui Neam vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei”[1].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul… Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”, scria Teodor Roșu[2], în 1861, unul dintre primii apărători ai rădăcinilor noastre identitare, dar foarte curând după aceea îmbrâncit în nepăsare și uitare de capricioasa memorie culturală a românilor, care nu vor pricepe niciodată că, fără memorie identitară, nu existăm cu adevărat și nici nu ne putem bucura, din postura de moștenitori, de prestigiul uriaș al strămoșilor primordiali.

*

Dar încă din anul 1827, când protopopul Caransebeșului și asesorul consistorial Ioan Thomici publica un adevărat scenariu al contrafacerii[3], rescriind două catavasii drept scenariu pentru ritual popular al „Irozilor”, cu un „cântec de stea” drept preambul și cu intercalări de cântări despre povestea magilor și despre nașterea din „Vifleem”, colindele primordiale au primit o lovitură devastatoare, deși ritualurile primăverii, numită „zeița Maia”, în ancestralul european, după luna în care se desfășurau, au supraviețuit, mai ales în Bucovina, unde „malăncile”, fără mai nimic inițiatic în ele, încă mai supraviețuiesc, într-o stupidă coviețuire cu degenerescențele catavasiilor, cântecele de stea și vifleimurile. Și se întâmplă, în Bucovina, de multă vreme conviețuirea aceasta stranie a ritualurile solare primordiale, specifice lunii mai, cu cântările bisericești de Crăciun, care contracarau în Europa vestică, nu și în cea răsăriteană, cultul lui Mithra (legământ, în sanscrită), mutând aniversarea nașterii lui Iisus în decembrie, la presiunea intransigentului Chiril (ucigașul Ipaziei și ai ucenicilor școlii neoplatoniciene din Alexandria), în ciuda faptului că se știa că nașterea Mântuitorului s-a petrecut la începutul lunii aprilie.

*

Sub coordonarea Bisericii, cântările bisericești de Crăciun cunosc o rapidă și spectaculoasă evoluție și se substituie, curând, colindelor ancestrale. Partituri vechi ale cântecelor de stea și ale vifleimurile nu prea există, iar eu nu am găsit altele, cu excepția celor 40, amestecate cu colinde, din manuscrisele lui Voievidca, păstrate la Biblioteca Academiei Române. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde creștine sunt creații culte, publicate și impuse de Biserică, prin răspândirea lor, prin intermediul tipăriturilor Bibliotecii Religioasă-Morală și Muzicală din București, în rândurile enoriașilor tuturor bisericilor artodoxe din România. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde de Crăciun înseamnă creații culte, semnate de A. Rische (1880), Tiberiu Brediceanu, Al. Podoleanu, I. C. Brătian, D. G. Chiriac, George Cucu, V. Popovici, Achim Stoia, Timotei Popovici etc. Nimeni nu neagă frumusețea acestui patrimoniu cult, care, prin uzanță, a devenit popular. Și mai există, în cadrul acestor creații culte, și „colindele” sociale, săvârșite de la Ciprian Porumbescu încoace.

*

Texte străvechi, care deslușesc viziunile alegorice ale cultului solar ancestral, inclusiv cu parcursul Soarelui prin constelații zodiacale, s-au păstrat, încărcate, la întâmplare, în căruța cu vechituri a culegătorilor de folclor, dar melodiile nu le mai putem identifica. În afară de reperul Voievidca, nu prea avem cum încerca deslușirea sau măcar întrezărirea contururilor melodice străvechi și, tocmai de aceea, fonotecările pe care le vor face „Zicălașii”, spre sfârșitul lunii, se vor face printr-un concert filmat, dar fără prezența publicului. Întâi vrem să auzim, să înțelegem și abia apoi să propunem dezbaterii nedumeririle noastre.