Învăţătură pentru măsurarea moşiilor

*

Multe se pot desluşi în primele rescripte şi învăţături (un fel de norme de aplicare) austriece, destinate Bucovinei, despre viaţa oamenilor din acest nord de ţară moldav. Nici un rescript sau învăţătură nu-s scrise în liba ruteană sau polonă, ci numai şi numai în română, acompaniată, doar acolo unde era cazul, de limba imperială germană. Ciudate etimologii ni se dezvăluie. De pildă, un sinonim pentru “moşie” era “fund”, iar măsurarea tuturor fundurilor din ţinut ne lămureşte că Fundu Moldovei, Fundu Sadovei, Fundu Herţei şi aşa mai departe înseamnă Moşia de pe Moldova, Moşia de pe Sadova, Moşia de pe Herţa. Dar şi o interesantă zugrăvire indirectă a societăţii moldoveneşti izbutesc să ne desluşească înscrisurile acelea oficiale, care, din fericire, nu s-au pierdut. Iar dacă tot există, am să le transcriu, unul câte unul, pentru a fi accesate lesne de către toţi cei interesaţi.

*

*

Învățărură

*

Pentru moșinași sau domnii locurilor, pentru ispravnicii și dregătorii lor,

precum și pentru obști, adică sau orășenii, sau târgoveții sau sătenii,

cum ei trebuie să se poarte la lucrul de acum al scrierii (conscripției)

măsurării și mărturisirii fundurilor (moșiilor)

*

Povățuirea lucrului acestuia la cât (obște) se cuvine peste tot stăpânirii locului, însă unde se află mai mulți moșinași, acolo se cuvine acelui pe care toți l-au ales spre aceasta sau s-a întâmplat, dimpotrivă, se cuvine aceluia pe care, după porunca preamilostivului rescript, paragraful 5, comisia cea mai mare (supracomisia) l-a numit și l-a pus comisar: deci, lucrătorii stăpânirii locului, a vechilului lui sau a orânduitului spre aceasta comisar, încât privește această nouă măsurare și mărturisire, se întinde fără de nici o osebire a moșinașului la toate fundurile (moșiile) cele ce se află între hotarul vreunui sat sau acum s-a alcătuit din câte o casă, îndeosebi cu acel scop ca să se poată alege dintrînsul o hotărâtă seamă de oameni. Isprăvire stă, întru povățuire, ca:

*

a) să se scrie toate fundurile de pământ după (situsul) pusătura topograficească a lor, după urmare nimic să nu rămână ascuns; ca

b) să se măsoare după cuprinderea feții, deasupra lor (suprafața), toate fundurile care de hotarul vreunui sat sau oraș (obște) ori acuma se țin, ori, de acum, înainte, se vor apuca către dânsul.

c) ca suma rodirii să se culeagă din mulțimea și felul creșterilor.

*

§ 2. Deci stăpânii locurilor vor numi, spre această treabă, pe unul sau pe mai mulți dintre dregătorii lor și le vor da întreagă și deplină putere, pentru ale căror isprăvi apoi ei vor fi datori a răspunde. Acești vechili ai lor se vor chema de la comisia mai mică (suptcomisia) fieștecărui comitat, se vor învăța cu lucrul (practica) și, spre această treabă, se vor jura, după chipul (formula) sub numărul I arătată.

*

§ 3. Luând această practică învățătură, de la suptcomisie, acești vechili ai stăpânilor locului se vor întoarce la obștile lor, unde ei pe fiștecare obște îndeosebi vor aduna sau, de nu vor fi foarte numeroase, vor aduna mai multe deodată și le vor spune dezvelit scopul Domnului țării lor, cât privește această măsurare și mărturisire de pământuri, la care aceasta să-i facă apreciate, deodată, și trebuința cum că, din pricinile paragrafului I, mai înainte pusul rescript împărătesc, nici unui fund (moșie), ori a cui să fie, să nu se tăinuiască, nici rodirea lui să nu se ascundă sau mai puțin vădită.

*

§ 4. Judele și jurații trebuie să fie de față așa la măsurare și mărturisirea fundurilor (moșiilor) fiștecărui sat, precum și la măsurarea și mărturisirea fundurilor domnești, iar unde jude și jurați nu se află, să se aleagă de la obștea aceea pe care va cădea al mai multora cuvânt; așijderea, să se numească spre această treabă șase oameni de cinste, care să știe bine economia câmpului și ținutului hotarului, și cărora să se încredințeze și satul. De la această alegere nu trebuie să se închidă afară (oprească) doar supușii locuitori ai vreunui moșinaș (răzeș) mai mic, care se află întru același sat; ci mai vârtos, când să nu fie ales nici unul dintrînșii, din datoria dregătoriei trebuiesc să numească unul sau altul, prin dregătorul domnesc sau vechilul, sau prin comisarul cel de supracomisie hotărât.

*

§ 5. Judele, jurații și oamenii cei aleși de la obște trebuie să pună jurământul dinaintea ispravnicului domnesc și să se îndatoreze cum că ei, la toată mărturisirea, a fieştecărui moşinaş deosebit care va să se facă, or fi cu ceruta luare aminte, or ispiti numărul fundurilor şi mărturisirea făcută şi or vedea toate împotrivirile drept în cunoştinţa sufletului lor.

*

§ 6. Lângă această de obşte luare aminte a fieştecărui jude şi a juraţilor satului, cea deosebită a lor datorie stă întru aceea ca să fie de ajutor moşinaşilor, până ce se va isprăvi de tot acest lucru al măsurării fundurilor şi la toată întâmplătoarea lucrare ce se arată gata spre slujbă.

De cumva s-ar întâmpla ca să se oprească judele sau juraţii de la acest lucru, prin vreo boală, atunci trebuie să se aleagă altul din obşte, în locul lui, care să fie om credincios şi de cinste.

*

§ 7. Cât pentru ca şi luare aminte a acestei alegeri, să se facă mai lucrătoare, cum şi pentru ca osteneala lor să se uşureze, dintre aceşti oameni se vor alege trei, cu soartă (tragere la sorţi – n. n.), care îndeobşte se vor pune la toate trebile; iar ceilalţi trei se vor ţine special întâmplării, ca unde, pentru pricina frăţietăţii sau măcar ce fel de altă amestecătură, ar fi de a se teme să nu facă vreo părtinire unul din cei trei aleşi, să se poată rândui îndată altul în locul acestuia, din cei mai înainte aleşi, sau de cumva, mai apoi, în urmă, s-ar scorni vreo jalbă, atunci să se poată judeca aflarea cea dintâi de oamenii cei aleşi, cu a doua parte de oameni aleşi.

*

§ 8. Mai înainte de a se face început cu întâia măsurare şi mărturisire de funduri (moşii), trebuie să se hotărască marginile ţinutului al fieştecărui sat, cu de-amăruntul, ca să nu se întâmple apoi, la întâia lucrare, vreo sminteală (greşeală) şi ca să ştie tot satul, mai înainte, cât şi până unde poate să măsoare el şi să-şi mărturisească fundurile.

Sătucele cele foarte mici, care locuiesc deolaltă sau casele ce zac împrăştiate, ici şi acolo, trebuie, după povăţuirea suptcomisiei, să se împreuneze şi dintrînsele să se facă o alegere de obşte. Prin această împreunare, nu se întâmplă nici o schimbare judecătoriei (jurisdicţiei) sau stăpâniei fieştecărui împreunatului sat sau însinguratelor case; scopul acestei împreunări priveşte numai acolo ca să se poată cu de-amăruntul hotărî împrejurul vreunui sat şi ca să se poată scrie măsura şi mărturisi toate fundurile care se ţin de acel sat. Când împrejurul satului, într-acest chip, s-au aşezat atunci vecinii hotărâţi, trebuie să aibă trebuincioasa înţelegere unii cu alţii.

*

§ 9. Trebuincioasele spre această treabă unelte de scris şi tipăritele tabele trebuie să şi le câştige domnul locului şi satul, fieştecare pentru sine. Iar dregătoria ţării va purta de grijă ca să se tipărească în număr îndeajuns tabele de mărturisire, pentru probă şi ca să se vândă cu cel mai ieftin preţ, care preţ de obşte (public) se va vesti.

*

§ 10. După aceste de înainte gătiri, trebuie a păşi la întâia lucrare, care, încât priveşte scrierea măsurării fundurilor şi mărturisirii rodirii, cu totul se isprăveşte, afară, la câmp, şi trebuie acolo să fie de faţă:

a) judele şi juraţii satului;

b) cei aleşi, oamenii care, prin soarte (sorţi – n. n.), s-au hotărât din vreme;

c) moşinaşul sau domnul locului, în persoana sa (cu capul său) sau printr-un vechil cu deplină putere (plenipotenţiar), însă pentru care el trebuie să răspundă.

Trimiterea vreunui vechil, cu deplină putere, este îngăduită numai domnilor străini, adică care sunt afară de ţară (în Moldova – n. n.), sau persoanelor de mai înălţat rang, care, între hotarul vreunui sat, au funduri; iar ceilalţi moşinaşi nu se vor ierta de venire, înşişi, cu capul lor, fără numai pentru mari şi grele pricini.

*

§ 11. Fundurile (moşiile) care sunt date în arendă vremelnică

a) trebuie să se mărturisească de către moşinaş (proprietar);

b) iar fundurile date în arendă la moşteni trebuie să se mărturisească de la însuşi arendaşul, care, la o întâmplare ca aceasta, se socoteşte ca şi un proprietar (stăpân);

c) la fundurile ce sunt ale vreunei obşti (sat), ale vreunei Biserici sau fundaţii, să se facă mărturisire de către acela care acum le chiverniseşte;

d) fundurile parohiei să se mărturisească de la însuşi preotul paroh.

*

§ 12. Când proprietatea vreunui fund să fie de price sau măcar numai hotarele lui, iar proprietarul de acum să fie ştiut, atunci trebuie să se poftească la mărturiseală acela care, pe vremea mărturisirii, se află în stăpânie, fără de a socoti că doară prin aceasta s-ar hotărî cumva ceva asupra dreptului proprietăţii însăşi şi asupra acelora care de acolo urmează.

Iar când să fie însă stăpânitori (possessorium) prinşi în pâră şi pentru aceasta să zacă locul nelucrat, atunci de cumva nu s-ar putea să se facă, pe loc, vreo asemănare între părţi, trebuie să se dea mărturisire din judecata suptcomisiei uneia dintrînsele, întreg păzindu-se dreptul (jus-ul) părţilor ce se pârăsc.

 *

§ 13. La întâia lucrare trebuie să se ia anume rânduită aşa-numita tabelă de scriere (conscripţie) de măsurare şi mărturisire de pământ, după chipul nr. 3, şi să se poarte cu dânsa, afară, la câmp, întru scrierea de locuri, după următoarea dezvăluire. Tabela aceasta de scrierea măsurării şi mărturisirii pământurilor osebeşte tot lucrul acesta, spre două împărţituri:

a) spre scrierea şi măsurătoarea fundurilor, şi

b) spre hotărârea rodirii, după deosebita lor rodnicie.

*

Pravila lui Iosif II pentru ţăranii Bucovinei

*

Imediat după ocuparea Bucovinei, Austria, prin Împăratul Iosif al II-lea, emite o serie de pravile şi „învăţări” (cumva legi, cumva norme de aplicare), care să grăbească recuperarea întârzierii istorice de către populaţia băştinaşă a vremii. De regulă, pravilele şi „învăţările” erau tipărite doar în limba română, cu grafie chrilică, iar uneori şi în germană (textul legislaţiei, pe care, la Lemberg, Ion Budai-Deleanu îl traducea, cu multe, multe adaptări, în limba română).

*

Legislaţia iniţială austriacă pentru Bucovina probează şi o bună cunoaştere anterioară a realităţilor provinciei, dar şi existenţa unui plan reformator, care urma strategia lui Iosif al II-lea, cel care postulase că „un stat va deveni cu adevărat bogat şi puternic doar atunci când toţi locuitorii săi vor fi puternici şi bogaţi”. Numai că într-un ţinut moldovenesc cu tradiţii ale dreptului valah încă în funcţiune, reformele legislative aveau nevoie de o anumită lentoare, care să nu stârnească trufiile ipocrite ale românilor din clasele de frunte, iar chestia asta se simte mai ales în pravila din 1786, prin care ţăranii erau scoşi doar parţial de sub jurisdicţia proprietarilor de moşii şi a vătafilor lor, ba se conturau responsabilităţi, dezvăluite cu precauţie, şi pentru aceştia.

*

Nu intenţionez să comentez, până ce nu voi transcrie şi prezenta toate pravilele şi normele de aplicare, pe care le-am găsit. Ba poate că ar fi bine să nu exprim nici o opinie (o voi face în cartea cu mărturii neştiute despre Bucovina, pe care o am în lucru, alături de alte cinci, de la începutul acestui an), lăsându-vă dreptul de a opta pentru formula găunoasă a “cumplitului rapt” şi realitatea care a determinat, în 1914-1918, ca mii şi mii de bucovineni să plece entuziaşti pe fronturile austriece, pentru a apăra un model de viaţă şi de civilizaţie european, cu care se obişnuiseră.

*

*

Noi, Iosif al II-lea, din mila lui Dumnezeu ales Împăratul Romanilor ș. a. m. d.,

Pentru ca să apărăm și pe podanii (țărani birnicii – n. n.) noștri din Bucovina de toată reaua volnicie a tăriei stăpânilor de moșii, dăm și punem stăpânilor moșinași și dregătorilor lor, cum și podanilor, pravila următoare:

*

Întâi: Tot podanul este dator a fi cu ascultare și supunere nu numai prea înaltelor înseși ale noastre porunci, judecăților și rânduielilor împărăteștilor noastre județe, ci și poruncilor stăpânului său de moșie și ale dregătorilor lui trebuie să fie supus și ascultător.

*

Al doilea: Chiar când i se pare țăranului porunca stăpânească nedreaptă și, prin aceasta, să se socotească pe sine a fi asuprit: totuși, nu este el volnic a se face însuși pe sine judecătorul său, ci el are numai, după căzuta rânduială, a face și a da jalobă asupra unei porunci ca acelea; iar în vremea aceasta, până se va urma hotărârea pe jaloba sa, el este dator să împlinească porunca stăpânului său, cu atât mai mult, cu cât lui i se va împlini o deplină întoarcere de pagubă și satisfacție, de către stăpânul moșinaș sau diregătorul lui, când jaloba lui avea să se afle dreaptă și cu temei.

*

Al treilea: Fiștecare țăran, care nu va urma o supunere ca aceasta, la porunca stăpânului său, este vrednic de pedeapsă și noi lăsăm hotărârea pedepsei la stăpânul său; însă când pedeapsa unui podan ca acesta neascultător să se hotărască de către noi înșine sau de către un împărătesc al nostru județ, atunci nu poate mai mult stăpânul să pedepsească pe țăran pentru aceeași greșeală cu vreo deosebită pedeapsă.

*

Al patrulea: Așijderi, acei țărani răzvrătitori și care pe mai mulți țărani sau sate intrigă, smomesc și întărâtă spre neascultare asupra stăpânului lor; asemenea, pe unii ca aceia, a căror neascultare este întovărășită cu împotrivire de tărie, cu turburarea liniștii și păcii de obște sau cu o obraznică semeție de a se atinge cu mâna de stăpânii lor sau vătafii stăpânilor lor; unii ca aceștia, prinzându-se îndată, să se dea judecătoriei ce-i mai de aproape, care judecă pricini de osândire spre moarte, dându-se, împreună, în scris, și fapta vinovăției lor, spre judecată osânditoare.

*

Al cincilea: Mai înainte de ce moșinașul stăpân sau dregătorul lui hotărăște vreun fel de pedeapsă asupra vreunui podan, trebuie, mai înainte, să i se arate podanului vina, la județul stăpânesc, înaintea vornicului sau a doi detreabă și fără de prihană vecini, și să asculte cu blândețe dezvinovățirile lui, de cumva el are să arate vreo îndreptare, dar află stăpânul moșinaș sau dregătorul lui cum că țăranul nu se poate îndrepta, precum se cade, de fapta ce i se impută sau de neascultare, sau că, cu toată tăgăduirea ce el face, totuși s-ar dovedi, prin însuși lucrul sau prin mărturii ale oamenilor de credință, atuncea are stăpânul a hotărî și a numi o pedeapsă potrivită greșelii sau vinei lui.

*

Al șaselea: Însă, de acum, înainte, este dator tot stăpânul a face și a ține, în dregătoreasca cancelarie a sa, pentru acest fel de pricini, un protocol anume, de toată curgerea judecății, cu spusurile, arătările și mărturiile ce s-au întâmplat și de pedepsele ce s-au hotărât și s-au urmat cu vinovatul. Într-acest protocol, trebuie, totdeauna, îndată și înaintat vornicilor și vecinilor ce se află de față la cercetarea țăranului, să se scrie îndată și cu credință la protocol anume greșeala sau vina țăranului, cu însemnare de a mărturisit el singur sau de s-a dovedit el prin mărturii, scriindu-se împreună la protocol și pedeapsa ce i s-a hotărât, dimpreună cu ziua în care s-a făcut judecata, și așa să se citească și să se iscălească de megieșii care s-au chemat și au fost de față la ascultare sau luare de scris, și la curgerea judecății.

*

Al șaptelea: Când i se pare țăranului cum că pedeapsa care i s-a hotărât este nedreaptă și peste măsură, și pentru aceasta să voiască a se jelui, atunci el este volnic a cere, de la stăpânie, o credincioasă copie de toată curgerea judecății din protocolul de judecată și pedeapsă ce i s-a rânduit, care copie trebui să i se dea lui de către stăpânie neapărat și fără nici un ban; cu toate acestea, stăpânia poate îndată să împlinească asupra lui pedeapsa hotărâtă și rânduită.

*

A optelea: Între pedepsele care sunt lăsate hotărârii judecătorești a stăpânului satului sau dregătorilor așezați de dânsul voi noi a înțelege:

a) o cuviincioasă închisoare și nicidecum vătămătoare pentru sănătate, cu pâine și apă;

b) punere la lucru spre pedeapsă;

c) îngreunarea închisorii și punere la lucru, spre pedeapsa cu punerea fiarelor în picioare, peste acestea;

d) scoaterea din casă și ogradă, însă la hotărâre de pedepsiri ca acestea trebuie să se caute cu dreaptă luare aminte atât la vârsta cea mare și cea mai mică, precum și la alcătuirea trupului și așezământul podanului vinovat; așijderi, pedepsele cele mai de ocară și mai grele trebuie numai acelor din podani să se dea, la care trecuta domoală pedeapsă sau certare nimica n-a folosit; drept aceasta, și numai în protocolul unde se scriu pedepsele, totdeauna să se pomenească, pe scurt, certările trecute. Lângă aceasta, poruncim noi și aceasta anume: ca împlinirea pedepsei cu închisoare și punere la lucru să nu se facă în vremea agricolului lucru de câmp, ci să aștepte și să se facă împlinirea acestor pedepse după ce se va săvârși vremea lucrului.

*

A nouălea: Iar când să voiască vreun stăpân a pedepsi pe țăranul său cu închisoare sau punere la lucru, care trece peste opt zile sau cu scoaterea din casă și moșie: atunci este dator stăpânul asupra unei pedepse ca aceasta mai întâi a cere aprobarea sau întăritura dregătoriei ținutului.

*

Al zecelea: Stăpânia trebuie să trimită protocolul cu pedepsele rânduite la dregătoria ținutului și trebuie să însemneze cu o scurtă arătare; în ce chip stăpânia cere hotărârea pedepsei, iar diregătoria ținutului are atunci a citi protocolul de pedepse și, aflând într-însul cum că starea greșelii care țăranului i se impută este de ajuns bine cercetată, atunci are fără zăbavă, cel mult în opt zile, să facă de știre pedeapsa ce trebuie să se dea țăranului, iar când să nu afle dregătoria ținutului, în protocolul de pedepse al stăpâniei, îndestulat lămurit cercetarea greșelii, atunci trebuie să facă, mai cu deamănuntul, căzute și, după rânduiala cercetare, și după această cercetare, cât se poate mai degrabă să hotărască pedeapsa cea potrivită greșelii și vinei țăranului.

*

Al unsprezecelea: Țăranul n-are să plătească nimic pentru închisoare și nu poate, nici într-un chip, să se ceară de la dânsul gloabă de bani sau ceva în prețul banilor; iar la întâmplări unde trebuie să se întoarcă vreo pagubă, făcută stăpâniei sau altcuiva, trebuie totdeauna să aibă loc datornica și dreapta întoarcere de pagubă; totuși nu are loc mai înainte această întoarcere, fără numai după ce, mai întâi, paguba făcută sau ispășită și s-a prețuit precum se cade, trăgându-se la ispășire sau la prețuit, ispășitori sau prețuitori nepărtinitori și cu știință, și după ce s-a scris hotărârea unei întoarceri de pagubă ca aceasta, la dregătoria stăpânească, în protocolul de cercetare judecătorească și de pedepse, cu toate peristasurile ei, într-acelaşi chip s-a rânduit mai sus, în punctul al cincilea, unde s-a grăit de pedepse.

*

A douăsprezecelea: Cu cât de tare şi neschimbat noi suntem hotărâţi a ocroti, cu tot dinadinsul, după chipul încă poruncit şi a face de a se ţine şi a se păzi de către ţăran ascultătoare supunere, ce neapărat trebuincioasă spre buna rânduială şi spre binele şi folosul de obşte, cu atât mai cu tărie poruncim, aşijderea, şi stăpânilor de moşii şi dregătorilor lor ca să nu cuteze a face ţăranilor vreun neajuns, ci mai vârtos să-i apere şi să-i păzească cu toată puterea, şi să-i ocrotească la dreptăţile şi sloboziile lor. Pentru aceasta, acei stăpâni, care, împotriva a toată buna aşteptare, vor porunci ţăranilor lor să facă ceva care ei nu sunt datori a face, acei stăpâni nu numai că trebuie, din poruncă şi din tărie, să întoarcă ascultătorului ţăran toată paguba deplin şi să-i dea toată îndestularea, ci, după cum a fi pricina, trebuie să se tragă la greu cuvânt de răspundere şi pedeapsă, drept aceasta, deci, trebuie şi de către dregătorii ţinutului nu numai să se oprească îndată toată rea volnicia, dând pentru această căzută (caz, cauză – n. n.) certare şi pedeapsă; ci trebuie să se facă arătare de aceasta şi la împărăteştile noastre judeţe (instituţii judecătoreşti – n. n.), după toate, a treia lună, prin trimiterea protocoalelor obişnuite, întru care sunt de a se însemna, pe scurt, pricinile pedepselor şi pedepsele rânduite, pentru ca să se poată vedea şi şti, dintru aceasta, toate urmările.

*

După care aceasta, fieştecare are să se poarte şi să se ferească de pedeapsă, iar aşezatele ale noastre dregătorii de ţinut şi judeţe (judecătorii – n. n.) de ţară au să se ţină de poruncă şi să urmeze probele acestea ca unui îndreptar de la care nicidecum să nu se abată, şi a fi cu cea mai de-amăruntul purtare de grijă şi priveghere ca să se urmeze de către toţi.

*

S-a dat în imperiul nostru şi a scaunului nostru de frunte, oraşul Viena, în întâia zi din noiembrie, anul o mie şapte sute optzeci şi şase, iar a împărăţiei noastre râmleneşti, într-al douăzeci şi doilea an, şi a împărăţiei noastre peste ţările moştenitoare, într-al şaselea an.

*

Joseph.

*