Relatări despre unirea Principatelor Române (II)

Relatată de către presa vremii, povestea unirii Principatelor pare un roman plin de spectaculos şi de savoare, în care balcanismul tradiţional îmbracă veşmintele glorioase ale patriotismului trâmbiţat („îşi bătea pieptul că iacă, în mijlocul românilor, ca Moise vine ca să-i mântuiască”), iar conspiraţiile, precum cea de la Focşani, pusă la cale împotriva lui Cuza, eşuau lamentabil, „punând la umbră mai mulţi dintre ei”, deci dintre „astfel de păsări răpitoare”, dintre „astfel de vagabonţi turburători”, întotdeauna plătiţi de „partida îndrăcită” şi „armaţi înfricoşat”. În rest, înghesuială pe posturi, umilinţă şi smerenie creştină, inclusiv prin titulatură, din partea „Eminenţei Sale Părintele Mitropolit al Ţării”, defilări, muzici, banchete, luminaţii nocturne, „un entuziasm fără margini”, „fericire pentru toţi şi pentru fiecare”, „aclamaţie generală de bucurie şi de entuziasm naţional”, şi totul, dar absolut totul „conform progresului şi trebuinţei timpului”. Şi un Alexandru Ioan Cuza însingurat şi depărtat, care duce pe umeri o povară grea, de care nu avea nevoie, dovadă fiind faptul că şi-a depus abdicarea în alb, cum se relata în episodul precedent, urmând să intre în exerciţiu această demisie în clipa în care „ţara” va afla un prinţ străin, care să curme, cumva, vânzoleala patriotică a neamurilor noastre princiare. Dar, înainte de toate, să trecem la relatările proaspăt smulse din rugina buchiilor, pentru a fi încredinţate mierii latine a alfabetului nostru naţional – ptiu, drace şi iertaţi Exelenţa Voastră Prea Fericite Părinte, dar se vede că deja m-am molipsit de acele vremuri!

Bucureşti: După alegerea Domnului Alexandru Ioan Cuza, se prefăcu capitala României într-o mare de făclii şi lumini; îndată se improviză o iluminaţie măreaţă şi un conduct impunător cu făclii, precedat de bande muzicale şi de un batalion de miliţie română. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul, care răsuna de urări: „Să trăiască Prinţul României Alexandru Ioan Cuza!”. Într-aceea, telegramele erau în cea mai mare activitate cu răspândirea ştirii acesteia în toate ţările. În Iaşi, se primi această ştire cu un entuziasm fără margini. Prinţul Alexandru Ioan Cuza îndată-şi şi puse un guvern provizoriu în Bucureşti, stătător din domnii Golescu, Dimitrie Ghika şi spătarul (supremul cap al miliţiei) Vlădoianu. Pe joi, se aşteaptă Prinţul ales să vină la Bucureşti şi să-şi depună jurământul constituţional (Gazeta Transilvaniei, nr. 4, 31 ianuarie 1859, p. 19).

Iaşi, 27 ianuarie vechi. Aici compuse Alecu, Domnul, un minister împăcător de toate frângerile. În persoanele domnilor Vasile Sturza, ca ministru preşedinte şi de interne, postelnic Vasile Alecsandri, ca ministru de externe, Lascăr Răducanu-Roseti, ministru de finanţe, Constantin Rola, ministru de cult şi instrucţiune, Dimitrie Miclescu, ministru edil, Manolache C. Iepureanu, ministrul justiţiei, şi poliţia rămase în mâna colonelului Constantin Mano.

Poliţia guvernului nou a şi început a strânge frânele menţinerii ordinii, cu energie de ostaşi. După cum ni se împărtăşeşte şi după cum citim şi din „B.” şi „Kr. Z.”, apoi oamenii blăstămaţi nu lăsară ca bucuria generală, cu alegerea Domnului, să nu fie turburată şi ameninţată. O seamă de emigranţi, mai vârtos poloni, se puseră tiptil la rând prin Galaţi, Focşani şi Botoşani, ca, cu ocaziunea alegerilor, să se alăture către o partidă şi să încingă o revoluţiune, pe care apoi să o lăţească în Polonia, apoi noul guvern iute puse mâna pe revoluţionari, punând la umbră mai mulţi dintre ei. „B. Z.” Scrie că Prinţul Grigorie Sturza, general turcesc, a fost în comunicaţiune cu turburătorii aceştia şi avea de cuget, cu ajutorul lor, a se sui, prin revoltă, pe Scaunul Domniei, dacă nu i-ar succede alegerea. Mai întâi, se închiseră, în Iaşi, în urma unei încăierături, 22 de poloni, care primiră bani de la partida îndrăcită ca să pornească la Focşani, unde se mai aflau vreo 400 feciori din legiunea polono-turcă şi din cea maghiară, ca să-i stea la dispoziţie.

Beizadea Grigorie Sturza (fiul) chemase pe Domnul Cuza la Focşani, cu cuvânt că acolo se va proclama, deodată, regent al ambelor Principate, supt nume de România, vrând însă a-l pierde şi, cu ajutorul revoltei, a se proclama Domn şi a se arunca pe sine pe tron. Unii dintre prinşi declarară public că beizadea Sturza a avut planul acesta diavolesc.

Fostul adjutant al lui Grigorie Sturza, Murat Bey (Verbinski), fu arestat, pe drumul spre Focşani, cu alţi consorţi disperaţi, care erau armaţi înfricoşat. La astfel de păsări răpitoare le ştie Domnul Cuza pune cursa, căci în ambele ţări a emis strâns ordine ca, aflându-se astfel de vagabonţi turburători, îndată să se aresteze. Adeverirea faptelor acestora o aşteptăm din fântâni oficioase. Astfel, nu lipsi, nici aici, un Iuda, care mai ieri îşi bătea pieptul că iacă, în mijlocul românilor, ca Moise vine ca să-i mântuiască (Gazeta Transilvaniei, nr. 4, 31 ianuarie 1859, p. 19).

România. Bucureşti, în 28 ianuarie. Nimic mai plăcut decât forma ce a luat Camera noastră astăzi. După celebra zi de 24 Ianuarie, zi solemnă şi care s-a otărât de Adunare a fi o eternă sărbătoare naţională, nu mai este dreaptă, nu mai este stingheră în Adunare; în alte cuvinte, nu mai este partidă, căci toţi sunt partida naţiunii. Acest rezultat nu este mult mai frumos decât acela ce-l prezenta Camera, în celelalte două zile, când fiecare parte din Cameră se privea ca inamică? Ce efect ar fi avut această inamiciţie? Mizeria şi nenorocirea ţării.

Astăzi, că toţi deputaţii formează un singur corp, rezultatul va fi binele pentru toţi şi pentru fiecare, fericirea pentru toţi şi pentru fiecare. Dar pentru ca aceasta să se realizeze, este de dorit ca acest acord să nu piară, să urmeze şi în viitor, când va veni rândul chestiunilor de reforme. Aceste chestiuni pot fi importante; însă să ne aducem aminte că mersul lor depinde mult de la Domn; căci, după cum ştim, dreptul de iniţiativă al legilor de interes special este dat, de Convenţie, numai Domnului. Prin urmare, dacă Domnul va prezenta un proiect bine cugetat şi conform progresului şi trebuinţei timpului, anevoie va fi Camerei a-l răsturna; căci un asemenea proiect va avea în favoarea sa opiniunea publică, care a început a fi de oarecare importanţă şi la noi.

Dar, aşteptând aste chestiuni, misiunea Camerei s-a uşurat deocamdată. Deputaţii ce o compun se ţin, acum, de bancheturi. Li se permite astă distracţiune, după luptele grele ce au avut a susţine în cele trei zile. Dar, când va veni ora de lucru, voim a-i vedea luptând cu bărbăţie.

Ministerul (în sensul de guvern – n. n.) nostru provizoriu se compuse de către Maiestatea Sa Alexandru Ioan Cuza, după cum l-am publicat într-un supliment al nostru. Mai repetăm, şi aici, numele domnilor miniştri Ioan Filipescu, prezident al Consiliului şi ministrul justiţiei; general V. Vlădoianu, ministru al războiului; Nicu Golescu, ministru din lăuntru; Ioan Cantacuzino, ministrul cultului şi al instrucţiunii; Dimitrie Brătianu, ministru din afară; Barbu Catargi, ministrul finanţelor; Grigore Filipescu, ministru de control. Guvernul, până la venirea Domnului, se află încredinţat domnului Ioan A. Filipescu şi domnului Nicu Golescu. Acest minister îl aflăm compus din oameni onorabili şi stimaţi, şi aşa cum se mulţumesc mai multe partide. Observăm că oficiul (înscrisul oficial – n. n.) prin care Maiestatea Sa întăreşte acest minister zice că directorii, administratorii şi ceilalţi funcţionari vor rămâne toţi pe la locurile lor, până la venirea Măriei Sale, când se vor face schimbările ce se vor afla de cuviinţă. Sosirea Maiestăţii Sale, în capitala noastră, asemenea nu se ştie pozitiv pe când va fi; unii cred că va fi după 4 februarie, adică după ce, mai întâi, se va face, în Iaşi, ceremonia încoronării.

Camera s-a mai adunat şi în zilele de 25 şi 26 ianuarie, pentru nişte lucruri preliminarii. Fiindcă, în numărul trecut, nu am arătat numele tuturor persoanelor ce compun biroul, le arătăm astăzi. Vice-prezidenţi sunt: domnii C. Cantacuzino şi Barbu Catargi; secretari sunt: domnii Ioan Cantacuzino, A. Arsache, C. Fălcoianu, D. Brătianu; secretari supleanţi sunt: domnii C. Turnivitu şi Apostolescu; chestori sunt: domnii G. Băleanu, I. Filipescu şi A. Florescu.

S-a trimis către Domn, în Moldova, o deputaţie, compusă din Sfinţia Sa Părintele episcop de Argeş, domnii Scarlat Creţulescu, A. Florescu, G. Opranu, Barbu Slătineanu şi, ca ataşat, C. Roseti.

Pe lângă aceasta, s-a format o comisie spre facerea regulamentului Camerei. Membrii acestei comisii sunt: domnii Bozianu, B. Boerescu, Barbu Catargi, Ioan Florescu, Constantin Brăiloiu. Această comisie mai este însărcinată a face un proiect de listă civilă a Domnului. S-a mai ales o altă comisie, de trei membri, Prinţul Dimitrie Ghika, D. Brătianu şi B. Boerescu, spre a redacta, din partea Camerei către Domn, un memoriu despre motivele şi natura alegerii ce a făcut Camera, pentru ca, apoi, acestea să se expună puterilor garante, de o deputaţie ce Domnul o va trimite pe lângă aceste puteri. După aceea, Camera şi-a luat două zile de vacanţă. Lucrările ei reîncepură la 29 ale acestei luni.

La 27 ale acesteia, oştirea română şi-a făcut jurământul de credinţă către Domn şi ţară. Spectacolul era grandios şi orice român simţea inima sa bătând de bucurie, la vederea acestei oştiri, ce jura a apăra unirea. Tot la 27, s-a primit o ştire telegrafică în Bucureşti, prin care se anunţa că, în cuvântul ce a ţinut Împăratul Napoleon (al III-lea – n. n.), la deschiderea Camerei din Paris, a vorbit despre România într-un chip foarte favorabil. Ceea ce dovedeşte că Franţa s-a pronunţat, chiar de acum, în favoarea alegerii noastre.

În fine, armia României primi, la 26 ianuarie, Ordinul de Zi al Măriei Sale Domnului Alexandru Ioan I, ce s-a publicat îndată, după care, luându-se dispoziţiile necesare, astăzi, marţi, în 27 ianuarie, la 11 ore de dimineaţă, s-a concentrat toată oştirea din garnizoana Bucureşti în cazarma Alexandria, unde s-a săvârşit solemnitatea depunerii jurământului de credinţă către Maiestatea Sa Domnitorul şi către patrie. Oştirea concentrată s-a compus din Regimentul Nr. 1, 5 companii din regiment, Regimentul Nr. 3 de Pedestrime, escadronul al 3-lea din Regimentul de Cavalerie, din bateria de artilerie, din comanda de pompieri, elevii Şcolii Militare şi ai Şcolii de Chirurgie, şi de către toate gradele ofiţereşti din Statul Major al ministerului ostăşesc şi adjutanţii domneşti, cu toţi cei ataşaţi la dânsele, şi 3 bande de muzicanţi.

Ceremonia s-a deschis, faţă cu onoraţii domni miniştri, deputaţi ai Camerei legislative, funcţionarii guvernului şi o mulţime de cetăţeni, printr-un discurs, ţinut către ostaşi de către dumnealui domnul general al oştirii române din Valahia, ce s-a primit cu aclamaţie generală de toată oştirea şi de către toate persoanele aflate de faţă; după aceasta, a citit Ordinul de Zi al Măriei Sale Domnului, dat către armia României, care a fost întreruptă de aclamaţii de bucurie şi de entuziasm naţional; iar după finirea acestui ordin, s-a săvârşit, prin Eminenţa Sa Părintele Mitropolit al Ţării româneşti, jurământul de credinţă, depus sub steagul oştirii de către toate gradele ostăşeşti, care au sărutat, pe rând, Crucea şi Sfânta Evanghelie.

Solemnitatea s-a încheiat prin defilarea trupelor, în prezenţa Eminenţei Sale Mitropolitul Ţării, a domnului prezident şi a domnilor membri ai consiliului administrativ, precum şi a domnilor deputaţi. Eminenţa Sa Mitropolitul Ţării, în tot cursul defilării, a binecuvântat trupele şi, după finirea ceremoniei, le-a ţinut un mic discurs spiritual, privitor la solemnitatea acestui act. Această solemnitate se va urma în toată ţara, unde se află oştire, atât de linie, de graniţă, cât şi jandarmerie, ordonându-se a se serba cu „Te Deum” şi mese pentru toate gradele, fără osebire, spre a lua toţi, deopotrivă, parte la publica bucurie (Gazeta Transilvaniei, nr. 5, 5 februarie 1859, pp. 23, 24).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Mar 21

Cămășile de apoi ale cântecului

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

Pe când eram tânăr poet, într-o lume flămândă de semnificațiile și disimulările libertății, acolo, la intersecția năzuințelor noastre comune, își găsea utilitatea discursul liric, spre împăcarea poetului cu sine. În același fruct, în aceeași spumegare a sufletelor, poezia contura identități sau măcar rosturi acceptate, uneori cu resemnare, ale veșnicului conflict existențial pământesc.

Dar acum? Acum, când omul poate înjura direct și în exces de slobozenie; acum, când sufletele s-au desacralizat, iar creierele s-au netezit în răsfățul unui materialism primitiv; acum, când trufia și intoleranța spulberă valorile cu năvalnicul cataclism al prostiei, acum care mai pot fi rostul rostul și necesitatea poeziei?

Întrebarea este, bineînțeles, retorică. Și-atunci, de ce mai scriu poezie? Pentru că am nevoie să mă închin, îmi răspund, fără a ști dacă mă mint singur sau îmi definesc propriile adevăruri.

printr-un statornic dor de țară

destinul meu a fost să-mi fie

crucificat de primăvară

pe sfânta ei vremelnicie,

aici e locul de-ntâlnire

în care picurii de sânge

din coastă prind să se înșire

în primăvara ce deplânge

înstrăinări tot mai buimace

de firul ierbii dimprejur,

când primăvara se desface

fără prihană în contur

de loc natal, de țară sfântă

scoborâtoare din străbuni:

îi vezi cum stau în cer și cântă

și cum descântă în tăciuni

scânteia cosmică s-o rupă

și s-o împartă între noi,

cei cu cămășile de după

același cântec de apoi?

Poezie de ion dragusanul No Comments Mar 21

Cumsecădenia securităţii ceauşiste (I)

În 1979 şi 1980, concursurile de debut ale Editurii „Albatros” nu s-au mai soldat cu apariţia unor plachete de autor, ci cu o antologie, în care apăreau, masiv cenzurate, grupaje cu versuri semnate de Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Ion Drăguşanul şi, dacă nu mă înşeală memoria, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Gelu Dorian şi aşa mai departe (nu mai am antologia, ca să o consult), dar şi cu promisiunea, prevăzută în contractul colectiv al drepturilor de autor, de a ni se publica, în anii următori, câte o carte de poezie. Eu concurasem cu o plachetă, „Cornul de vânătoare”, în care îndemnam discret generaţiile la „Vânare de urşi” – titlu de poem, care avea să dea numele plachetei.

Mă obişnuisem: scriam ce aveam de scris, iar cenzura ziarelor, revistelor şi editurilor modifica titluri, ca să poată publica poemele; foarte puţine texte erau distruse, ca să nu încapă „pe mâna cui nu trebuie”, deşi securitatea avea grijă să le ia, din vreme, să le fotocopieze şi, apoi, să ni le înapoieze la fel de discret. Mormanele mele cu poezii dispăruseră din sertarul cu… pâine, slănină şi ceapă al prietenului meu de la „Zori noi” Gheorghe Parascan, pe când băteam la maşina de scris a redacţiei, din folosinţa lui, ceea ce urma să fie cartea mea de debut, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. După vreo săptămână, manuscrisele au reapărut în sertarul cu delicatese parascaniene, în schimb cartea a rămas, bine încuiată, în sertarul redactorului de carte Rusalim Mureşan, de la „Albatros”, până în 24 ianuarie 1990, când, mergând după aprobare pentru un ziar particular la Ministerul Culturii, am trecut şi pe la editură, despovărându-l pe bietul Rusalim de temeri, mai ales că lovitura de stat bolşevică din Rusia se apropia cu paşi repezi şi vremurile erau încă nesigure.

Dar nu asta vreau să povestesc, pentru că nu însemna mare vitejie să-ţi disimulezi gândurile şi năzuinţele în texte lirice, care, de cele mai multe ori, se publicau, dar cu titlul modificat. De pildă, un poem cu titlul premeditat cacofonic (va va), „Cineva va răspunde odată”, a apărut în „Flacăra” (alături de „Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul” şi alte şapte poeme la fel de dibaci protestatare), dar cu titlul „Cât un pumn de cireşe”, mutând accentul de pe premoniţia revoltei tinerelor generaţii asupra vârstei în sine, pe atunci şi a mea:

1978, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

Un alt poem, „Presimt sosirea inorogului”, devenea „Purtătorul de feştilă” şi vedea lumina tiparului, deşi mie mi se părea periculos chiar şi titlul atribuit de cenzură. În anii aceia, nu mai existau securişti proşti, ascunşi după clăi de păpuşoi şi după stâlpi de telegraf, ca să urmărească ţăranii – cum falsifică realitatea filmele româneşti actuale, pentru recompense internaţionale, dar securitatea ceauşistă accepta poemele noastre, deşi cunoştea foarte bine că ele vor fecunda într-un public cititor şi el pricepător şi fecund în imaginaţie, pe atunci. Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu chemat la securitate (la partid nu aveam ce căuta, pentru că nu eram membru), ca să explic ce-am vrut să spun, atunci când „nu m-am confesat decât maşinii de scris”, pentru că securiştii înţelegeau perfect că eu aveam, în 1982, premoniţia revoluţiei din 1989, după ce „am umplut buncărele oraşului cu litere”, deci cu semnificaţii care „şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire”, înainte de a exploda:

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

după anume semne presimt sosirea inorogului,

deja am pus lacăt pe uşă aşteptând între somn şi trezire,

ieri noapte am umplut buncărele oraşului cu litere,

şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire;

sunt singurul care presimte sosirea inorogului,

deşi o recunosc numai în faţa maşinii de scris,

nu m-am confesat nici măcar purtătorului de feştilă,

i-am cântărit numai gesturile şi-am rămas într-o carte închis;

mi se pare ciudat că oraşul nu înţelege nimic

şi doar cuprinde pădurile şi le strânge în gheare,

stejarii calcefiaţi i-au sărutat tălpile cu un fel de evlavie

şi-a pierit în văzduh pasărea lui călătoare,

şapte ani o să-şi poarte cerul gol înspre păsări

într-un dans uriaş de făclii, într-o rugă,

va sosi inorogul, azi se-ncheagă cenuşile

şi oraşul începe dintr-odată să fugă!

Multă vreme, după revoluţie, iar revoluţie adevărată a însemnat moartea miilor de tineri români, care s-au jertfit pentru libertatea noastră, inclusiv a mea (ce a urmat e altceva, e „mare trădare de ţară”, cum, corect informat, a zis Ceauşescu, iar noi am râs de ne-am prăpădit… odată cu ţara), m-am întrebat ce ascundea această cumsecădenie a securităţii, în afară de educaţie şi de simţ estetic, şi nu am putut obţine decât un singur răspuns: probabil că şi securiştii îşi doreau vremurile prorocite de poemele noastre, dar nu şi de realitatea care a urmat.

vremea cu oameni No Comments Mar 21

1829: „Făcători de bine Patriei şi supuşilor săi”

Cu un moto amuzant, acum („Este albinelor şi lege / Din flori miere a culege”), publicaţia „Albina românească” este una dintre primele gazate moldoveneşti importante, „proprietate privilegiată şi dregere a lui A. G. Asachi, judecător la departamentul pricinilor străine, referendar învăţăturilor naţionale a Moldovei şi mădular Academiei de Roma” (a deţinut, practic, toate funcţiile importante în statul moldav) şi care apărea, după cum scrie în „Înainte cuvântare”, ca o obligaţie faţă de epocă, pentru că „epoca în care trăim poartă semne însuşite şi vrednice de mirare”, pentru că „dorul învăţăturilor nu numai că înfrăţeşte pe locuitorii unei ţări întru câştigarea acestei morale avuţii, prin care o naţie se face puternică şi fericită”, iar omul capătă, stfel identitate religioasă, lingvistică şi naţională.

În general, gazeta, care apărea din trei în trei zile, vehicula ştiri, sintetizate de prin presa străină, inclusiv din cea bucureşteană – cu întârierile de rigoare, dar lua în discuţie şi noutăţi care ţin de civilizaţie: explicaţii despre folosirea gazolinei pentru iluminat, în condiţiile în care ceara şi seul se scumpiseră; amănute despre cum se organizează o menajerie, deci o mică grădină zoologică; argumente în favoarea dezvoltării unei vieţi literare, domeniu în care, în Moldova anului 1829, trebuia început de la zero, adică de la surprinzătoarea definiţie: „Productul minţii şi al învăţăturilor unei naţii se numeşte Literatură, şi părţile ei sunt: poezia, filosofia, istoria şi retorica; aceste învăţături se numesc, cu drept, încă şi umanitare, căci prin ele omul câştigă cugetări de moral, simţiri delicate” (9 iunie 1829).

Dincolo de naivitatea expunerilor, în lămuririle lui Asachi se pot desluşi adevăruri eterne, chiar dacă, astăzi, în cadrul unei totale goliri de metafizic a fiinţei omeneşti, aceste orizonturi ale libertăţii reale pot părea doar mofturi.

George Asaky

În chestiunile legate de „istoria Moldovei” (începând cu numărul din 16 iunie 1829), Asachi porneşte de la ideea că avem şi noi, românii, obligaţii faţă de memorie, din moment ce „toate naţiile păstrează în istoria lor oarecare însemnate ale Prinţilor şi ale altor vrednici bărbaţi, din care unii, prin eroismul lor, s-au făcut Patriei mântuitori, alţii, prin hărăzirea avuţiilor, au zidit şi au înzestrat Sfintele Mănăstiri şi alte lăcaşuri plăcute lui Dumnezeu”. Cam simplistă această concepţie despre istorie, dacă nu cumva, în absenţa unei istorii reale şi dinamice a unui popor, se poate opina astfel, în condiţiile în care, după cum scrie în „Biblie”, Dumnezeu nu-şi dorea un templu în care să fie închis. Dar în bezna veacurilor moldave, Dumnezeu urcase în scaunul mitropolitan şi, ademenit de putere şi de trufie pământeşti, reformulase toate vechile lui concepţii.

Ce-i drept, „Moldova încă n-a fost lipsită de epoci strălucite, în care au stătut prinţi eroi în războaie, iar în timpuri de pace, făcători de bine Patriei şi supuşilor săi”. Desigur că şi pentru Asachi prinţii aceştia făcători de bine şi capabili de eroism se reduc la persoana „Marelui Ştefan, aşa că, în lipsă de altceva, cărturarul moldav împestriţă pagini de istorie răsăriteană (cucerirea „împărăţiei Romei de la Răsărit” de către turcii lui Baiazid Fulgerul), înainte de a se învolbura în misticismul latinismului desăvârşit al strămoşilor noştri.

O ştire, la zi, pentru ieşeni, îndemna la procurarea de ape minerale de Borsec, prin intermediul lui „dumnealui Rujiţka” din Piatra Neamţ, care se obliga să trimită „şipuri cu această apă, ce va avea păstrat gazul (sau aerul apei) cel vindecător. Preţul unui şip de una ocă este: la Piatra – 1 leu şi 8 parale, la Iaşi – 1 leu şi 20 parale, la Bacău, Roman, Fălticeni – 1 leu şi 14 parale, la Botoşani – 1 leu şi 22 parale, la Galaţi – 1 leu şi 20 parale”, dar „expediţia acestor ape se va putea face şi pe la alte locuri”, dar cu comenzi minime de „100 de şipuri”, făcute la Piatra, importatorului „dumnealui Rujiţka”, dar şi la Iaşi, „dumnealui Cihak, doctorul medicinei şi al chirurgiei”, care intrase firesc în afacerea cu ape minerale de Borsec (20 iunie 1829).

Un „Sonet despre pace”, bine scris pentru ziua de 23 iunie 1829, mă determină să-l transcriu din chirilice în litere latine, pentru a-l încredinţa tainiţelor infinitului virtual:

Creşte-n sân pe Prut, pace mult bogată,

Ramuri de măslin ce-s veselitoare,

Şarpe la picioare ai, nevinovată,

De-orice măiestrie zboară iubitoare!

Corn îmbelşugării adu-ne îndată,

Dărmături de pavezi, vino, arzătoare,

Grasul, roditorul, albul piept ne-arată,

Puie caduceul ci iar negoţ în floare.

Scump însărcinată de flori, spice, floare,

Dăruieşte nouă faceri mii de bine!

Izgoneşte rele, boale, ciumă, foame!

Prea întemeiate fă s-avem cu tine

Sfintele de neamuri pravili econoame,

Fericirea noastră nesmintită ţine!

(Albina românească / Gazeta politico-literară

Partea I / De la 1 iunie până la 31 decembrie 1829, Iaşi).

ALBINA despre BUCOVINA No Comments Mar 20

Cunoscuţii… eroi necunoscuţi (II)

Rândurile care urmează pot fi ignorate. Sunt doar nişte înşiruiri de nume ale unor eroi cunoscuţi, îngropaţi definitiv, de ignoranţă, de uitare şi de nerecunoştinţă în beznele indiferenţei. Erau băieţi tineri, revoltător de tineri, care au ales să moară pentru Neam şi Ţară. Fără să ştie că, dacă nu i-ar fi ucis turcii, la asaltul redutelor balcanice, i-ar fi ucis jandarmii români, fie în timpul răscoalelor din 1878-1888, fie în timpul celei din 1907. Neamul şi Ţara au numai îndreptăţiri, nu şi obligaţii, nu şi asumări de responsabilităţi. Dar cine-s ăia, Neamul şi Ţara?

Compania 3.

1. Bobocea Gheorghe, soldat, comuna Perceşti, plasa Bârlad, district Tecuci, de 24 ani.

2. Ojaru Andrei, soldat, comuna Oţeleni, plasa Berheci, district Tecuci, de 24 ani.

3. Morariu Neculai, soldat, comuna Tigheci, plasa Tigheci, district Cahul, de 24 ani.

4. Vatavu Constantin, soldat, comuna Negrileşti, plasa Tigheci district Cahul, de 24 ani.

5. Stan Radu, soldat, comuna Diteşti, plasa Filipeşti, district Rahova, de 27 ani.

6. Marchidan Dumitru, soldat, comuna Salcieni, plasa Corod, district Tutova, de 23 ani.

7. Caradana Dumitru, soldat, comuna Tâmboeşti, plasa R. Sărat, district R. Sărat, de 23 ani.

8. Barbu Oprea, soldat, comuna Tâmboeşti, plasa R. Sărat, district R. Sărat, de 23 ani.

9. Anton Manole, soldat, comuna Certeşti, plasa Corod, district Tutova, de 23 ani.

10. Polişoreanu Ioan, sergent, comuna Bucureşti, plasa Dâmboviţa, district Ilfov.

11. Croitoriu Gheorghe, soldat rezervist.

12. Sarcaţă Ioan, soldat rezervist.

13. Paşcanu Părou, soldat rezervist.

Compania 4.

1. Croitoriu Gheorghe, soldat, comuna Stelineşti, plasa Prut, district Fălciu, de 25 ani.

2. Mozoranu Ioan, soldat, comuna Coroeşti, plasa Pereschiv, district Tutova, de 25 ani.

3. Lungu Ioan, soldat, comuna Baideşti, plasa Stevnic, district Vaslui, de 26 ani.

4. Petrache Enache, soldat, comuna Popeni, plasa Târgu, district Tutova, de 23 ani.

5. Zmău Petrachi, soldat, comuna Popeni, plasa Târgu, district Tutova, de 23 ani

6. Ungureanu Ioan, soldat, comuna Popeni, plasa Târgu, district Tutova, de 24 ani.

7. Miron Vasile, soldat, comuna Dragoşeni, plasa Funduri, district Vaslui, de 25 ani.

8. Preotu Constantin, soldat, comuna G. Aninos, plasa Părscov, district Buzău, de 23 ani.

9. Ion Ioan, caporal, comuna Pătârlage, plasa Buzău, district Buzău, de 23 ani.

Compania 5.

1. Balţatu Ioan, caporal, comuna Huşi, plasa Prut, district Fălciu, de 25 ani.

2. Maftei Grigore, caporal, comuna Cabeşti, plasa Pereschiv, district Tutova, de 24 ani.

3. Munteanu Dimitru, soldat, comuna Gahor, plasa Zeletin, district Tecuci, de 23 ani.

4. Tătărăşanu Dimitrache, soldat, comuna Lozinca, plasa Berheci, district Tecuci, de 23 ani.

5. Onofrei Costache, soldat, comuna Plopana, plasa Simila, district Tutova, de 23 ani.

6. Tatu Gheorghe, soldat, comuna. Gura Tegi, plasa Buzău, district Buzău, de 23 ani.

7. Dinu Vasile, soldat, comuna Valea Boului, plasa Cricov, district Prahova, de 23 ani.

8. Negoescu Stoica, soldat, comuna Berta, plasa Teleagiu, district Prahova, de 23 ani.

9. Cuitac Ioan, soldat, comuna Izvoarele, plasa Şerbăneşti, district Olt, de 23 ani.

10. Miţă Ioan, soldat, comuna P. de Munte, plasa Dâmboviţa, district Dămboviţa, de 21 ani.

11. Dolhescu Ioan, soldat, comuna Vascani, plasa Şomuz, districz Suceava, de 21 ani.

12. Boca Vasile, soldat, comuna Filipeni, plasa Bistriţa, district Bacău, de 21 ani.

13. Popa Dumitru, soldat, comuna Tupilaţi, plasa Moldova, district Roman, de 21 ani.

14. Costan Ioan, soldat, comuna Preuteşti, plasa Şomuz, district Suceava, de 21 ani.

15. Danilă Gheorghe, soldat, comuna Lespezi, plasa Şomuz, district Suceava, de 21 ani.

16. Gheorghe Vani, soldat rezervist.

17. Buca Scarlat, soldat rezervist.

18. Coman Matei, soldat rezervist.

19. Chirciu Marin, soldat rezervist.

(Uricarul / sau colecţiune de diferite acte/ care pot servi / la Istoria Românilor /volum IX / de Theodor Codrescu, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1887, pp. 248-250)

EROII NEAMULUI NOSTRU No Comments Mar 20