Urmările desfiinţării boierescului în Bucovina (I)

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Chiar dacă mă număr printre cei puţini, care mai ştiu câte ceva despre trecutul Bucovinei, despre perioada 1840-1850 nu ştiam mare lucru, deşi intuisem corect, în cărţile mele, că exista o prăpastie între ţărani şi boieri, care se va solda, după reforma agrară, cu o masivă aducere de lucrători străini şi, implicit, cu rutenizarea Bucovinei. Şi iată că Alecu Hurmuzachi, într-o primă scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri, în intenţia de a-i convinge şi pe moldoveni să renunţe la ultima rămăşiţă a feudalismului şi să păşească în cadenţă cu timpul, îmi aduce şi dovezile pentru adevărurile pe care eu doar le intuisem. Cu un plus, la care nu mă aşteptam şi pe care îl descoperisem în singura carte a lui Ştefan Piersic, tatăl marelui actor, care punea problema constituirii micilor moşioare, în dauna fărâmiţărilor, ca o condiţie a eficientizării economice.

Mărturia lui Alecu Hurmuzachi, incredibil de anticipativă (îi avertiza pe moldoveni că, dacă nu vor rezolva problema agrară, vor avea loc tensiuni sociale – şi au avut loc, între anii 1878-1888 şi în anul 1907, pentru că problema agrară a fost rezolvată de români abia după anul 1926 – iar întârzierea aceasta de aproape 80 de ani, şi în acest domeniu, se simte dureros în prezentul nostru european), reprezintă un crez care ar trebui împărtăşit, ba chiar asumat, de către toată lumea, de la simplul târgău rural, până la ţărănoiul politic dintr-o ţară fără ţel şi, din ce în ce, mai fără de identitate. Iată care este, în prima parte, scrisoarea minunatului boier român, în ciuda sângelui său greco-armean, Alecu Hurmuzachi:

Domnule redactor,

Foaia dumitale[1], pe care am salutat-o ca o manifestare din cele mai frumoase ale redeșteptării vieții naționale și care este una din cele mai bune fapte patriotice ce ai putut întreprinde, a aeverit, chiar de la începutul ei, că ai înțeles pe deplin serioase datorii pe care împrejurările timpului le impune, astăzi, publiciștilor români.

În momentul de față, care este destul de cumpănitor, fiind menit a însemna pentru Principate începutul unei noi epoci mai libere, mai fericite și mai frumoase, după cum credem și dorim, nici un organ de publicitate, nici o foaie, fie ea și literară numai, nu trebuie și nu poate mărgini scopurile sale la tratarea obiectelor indiferente, la petrecerea cititorilor săi prin romane, istorioare, cântece de amor și de primăvară. Acei care își dau dreptul și iau cuvântul de a vorbi către țară trebuie să aibă o inimă pentru suferințele ei, să-i înțeleagă interesele, să se pătrundă de dorințele și de chemarea ei, să aibă voința și curajul de a-i înlesni împlinirea acesteia, având viitorul în privire, să dezbată pe celelalte, să o lumineze despre trebuințele sale și să-i arate mijloacele de mântuire.

Fericiți aceia cărora le-a revenit astă frumoasă chemare, care pretind așa reformele neapărate pentru fericirea nației, care au înlesnit, ferind-o de mișcări zgomotoase, regenerarea ei, care au asigurat împlinirea liniștită a progresului, care au sporit dezvoltarea și întărirea nației și au pus o piatră la edificiul viitorului!

„România literară” pare că și-ar fi impus acea problemă, aducând, până acum, mai multe articole serioase, care se ocupă cu unele din cele mai capitale interese ale țării și, după cum vedem din numerele din urmă, a început a dezbate și interesul cel mai mare și însemnat, acela care domnește peste toate celelalte, care este adevărata cauză a poporului, a țării întregi, adică reforma agrară sau regularea referințelor între proprietari și lucrători. Cum că acestea nu pot rămâne în starea de față, cum că și Principatele trebuie să împliească acest progres economic și social, pe care l-a făcut, până acum, toată lumea civilizată, care de mai mulți ani stă pe marginile lor, e vederat și cred că nu se mai aduce la îndoială de către nimeni. Deprinderea, însă, zice o vorbă, este adeseori atât de tare ca însăși natura; aceasta ne explică de ce oamenii, în general, se sfiesc de orice înnoire, se înduplecă numai cu greu de a primi și acelea al căror folos și bunătate nu le pot tăgădui. Trebuie să așteptăm, dar, ca o înnoire de astfel să întâmpine multe greutăți, poate chiar și din partea acelora care au înțeles, de mult, semnele timpului și sunt încredințați că asta e neapărată și nu se mai poate nici încuviința, nici amâna.

Sub asemenea împrejurări, am crezut că ar putea fi de înțeles a arăta, aici, care au fost, până acum, urmările acestei experiențe, petrecute de Bucovina înainte de șase ani, la care timp s-a desființat boierescul, atât aici, cât și în celelalte țări ale Austriei, în care se mai ținuse până atunci.

Observând, cu luare aminte, cum se dezvelea astă prefacere însemnată înaintea ochilor noștri, urmând, de la început, întâurirea ei asupra tuturor referințelor înțelepte ale țării noastre, credem a fi cunoscut îndestul, de a le expune în public. Vom înfățișa, însă, numai rezultatele materiale, pentru că acestea sunt cele care interesează mai mult publicul cel mare și pentru că – fie-ne iertat de a o spune în toată sinceritatea – în ochii multor oameni numai acestea sunt cumpănitoare; căci sunt de acei care judecă un lucru, o măsură, după valoarea ei morală și care nu se uită, mai întâi, la folosul sau scăderea materială, care le pot ieși din acelea.

Să cercetăm, dar, în cât au fost întemeiate îngrijirile acelor care, în anul 1848, înainte și după desființarea boierescului, se întristaseră de tot, se descurajaseră, prezicând, cu autoritate de profeți, surparea totală a averilor particulare, disprețuirea cumplită a moșiilor, demoralizarea generală a țăranilor, prin urmare înapoierea culturii pământului, stârpirea negoțului, sărăcirea țării și sălbăticirea oamenilor.

De la anul 1846, atât de trist și nefericit pentru proprietarii din Galiția, guvernul austriac și toți oamenii serioși se pătrunseră de încredințarea că boierescul (clăcile, robotele sau cum le-au mai fost numele) nu se mai poate ține și că timpul cere, repede și fără cruțare, desființarea acestei rămășițe a feudalismului. Din nefericire, însă, tot lucrul bun merge încet și, din contra, timpul mai iute decât oamenii, și iată că sosi anul 1848, care, nerăbdător de a răsturna multe așezăminte, n-a cruțat nici pe acesta, nici a voit a îngădui măcar termenul trebuitor de a pregăti, cu toată cumpănirea, o măsură atât de însemnată și a deprinde pe oameni cu ideea ei. Bine era aceasta, că atunci poate ar fi fost mai puține îngrijiri; toți s-ar fi supus mai ușor acestei necesități și astă mare propășire s-ar fi s-ar fi împlinit pe nesimțite. Oricum, însă, trebuie să recunoaștem că anume aici, în țară, s-au auzit de puține abuzuri, că unii, și alții, proprietari și locuitori, s-au silit pentru a perece acea criză cât se putu mai bine, în toată liniștea, și a se deprinde iute cu noua poziție. Și de ce nu ar fi făcut așa, dacă se putu cunoaște curând că urmările acestei schimbări nu sunt atât de rele, pe cât îngrijirile de mai înainte, care erau mari?

Se înțelege că, pe la început, sosind anume acea măsură chiar în timpul când e mult lucru la câmp, adică în luna lui iunie, proprietarii, în multe locuri, întâmpinare greutăți în gospodărirea lor și poate că s-au și întâmplat, ici și colea, că avură scădere (pagubă) la strângerea pâinii. Noi însă suntem siliți de adevăr a spune că, după cât am cercetat în toate părțile, nu am aflat că vreun proprietar ar fi fost nevoit să lase, din cauza împotrivirii și nelucrării țăranilor, pâinea sa pe câmp și să piardă, așa, rodurile ostenelilor unui an întreg, cu toate că și alte împrejurări ale acelui memorabil an, precum a fost neliniștea generală a spiritelor, produsă de întâmplările ce se urmau din zi în zi, încetarea cumplită a fiecărui comerț și, mai mult decât toate, holera, care, secerând pe mulți, înspăimânta pe toți, se însoțise de a descuraja pe oameni, a paraliza activitatea lor și, prin urmare, a îngreuna și căutarea economiei.

Numai acest an, însă, fu cel mai greu, că ușor se deprinseră proprietarii a plăti pe lucrători, și aceștia a se mulțumi cu un preț măsurat, care va scădea în proporția cu care crește repede numărul lucrătorilor, fiindcă Bucovina seamănă, și în aceasta, Moldovei, că este puțin împoporată.

Cea dintâi urmare a desființării boierescului trebuia să fie, dar, suirea prețului produselor agriculturii, pentru că proprietarul își scotea, acum, și plata lucrătorilor; acea scumpire a produselor era mai mare îndă decât astă cheltuială, încât proprietarul își găsea încă și destul folos, că, altminteri, s-ar fi lăsat de gospodărire. Aceasta am putut-o adeveri foarte bine cu cifre, aducând aminte că simbria (salariul) de o zi a unui lucrător cu mâna rar s-a suit mai sus de 20-24 creițari argint (2 lei și jumătate – 3 lei, în Moldova, fiind 8 creițari 1 leu), și acum, în general, poate fi socotită și ceva mai ușor decât cel dintâi dim ambele prețuri, de vreme că acel al pâinii s-a ridicat în proporție mult mai însemnată, precum, de pildă: 1 coreț de popușoi, care, înainte de 1848, niciodată nu ajungea prețul de 1 florin și 36[2] creițari argint (12 lei în Moldova), de atunci, încoace, numai rar, de vreo două ori, și anume în anii dintâi, s-au coborât mai jos de 3 florini argint[3] (22 lei și 25 de bani, în Moldova). Asemănând ambele prețuri, vedem o deosebire cam de jumătate, și totuși, încă acest din urmă preț trebuie privit numai ca un minim, fiindcă, în curgere de 6 ani, el totdeauna a fost mai mare, și atunci diferența devine încă mai favorabilă.

Astă sporire însemnată a prețului grânelor n-a fost numai momentană, ci, din contra, ea s-a arătat statornică, crescând treptat, din an în an, de unde se poate judeca, cu siguranță, că ele (deși prețuile nemăsurate de astăzi, pricinuite prin trebuințele armiei adunate, îngreunarea transporturilor, nu se vor ținea) niciodată nu vor cădea atât de jos, cum erau pe la anul 1848, ci se vor ține mult mai sus, fiindcă însăși scumpirea lor a sporit și valoarea pământului.

Dacă eu, astăzi, pot vinde produsele de pe o falce mai scump decât altădată, atunci falcea are pentru mine mai mare valoare și eu o pot plăti mai scump, dacă vreau să o cumpăr, și voi vinde-o altuia tot cu acest mai mare preț. Iată, dar, întâia cauză a suirii prețului de pământ.

A doua cauză a ei a fost, clar, însăși desărcinarea pământurilor țărănești, pe care, mai înainte, când țăranul era supus stăpânului, zăcea îndatorirea la boieresc. E lesne de înțeles că un pământ, o moșie, o proprietate, într-un cuvânt, are mai mare preț dacă ea este liberă de orice sarcini, decât dacă zace asupra ei vreo servitute, vreo datorie. Țăranul, devenind proprietar liber, învăță lesne a cunoaște și el mai bine prețul pământului său, a nu-l lăsa nelucrat ca mai înainte (după tentativa de reformă agrară din 1785 – n. n.), de a nu-l împosesui[4] (închiria – n. n.) altuia, cu un preț de nimic. Pe de altă parte, împlinindu-se încă un progres neapărat: facultatea de a dobândi proprietate de pământ încetă de a fi numai un privilegiu al nobililor și deveni un drept al fiecărui cetățean[5], care împrejurare, deschizând mare concurență între cumpărători, ridică încă mai mult prețul pământului. Mulți capitaliști mai mici, care aveau plecare spre economia rurală, au cumpărat, așa, locuri țărănești, anume în anii dintâi, când țăranii se îndupleau mai lesne de a le vinde, și, adunându-le, în urmă, după cum puteau, prin schimb, își făcură moșioare micuțe, lucru care nicicum nu e nefavorabil pentru dezvoltarea agriculturii. Proprietăți de acelea s-au suit, de atunci, întreit și împătrit în preț, lucru prea recunoscut aici pentru ca să mai fim nevoiți a mai aduce alte adeveriri; totuși, cităm măcar o pildă: mai deunăzi, se vându, pe moșia mai delăturată P., o proprietate de 36 fălci, care, înainte de vreo 5 ani, se cumpărase cu 620 galbeni, care face peste 7 galbeni de falce (Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 24, 25 iunie 1855, pp. 281-284).

1855 Despre urmarile desfiintarii boierescului in Bucovina 1

[1] Redactorul și fondatorul „României literare” din 1855 era Vasile Alecsandri.

[2] Afară, poate, de cazul extraordinar, întâmplat înainte de vreo 20 de ani, când se făcu de aici exportare la Basarabia, unde o secetă generală produsese mare lipsă – notă Alecu Hurmuzachi.

[3] Corețul are 6 dimirlii; merța, din Moldova, 10; prin urmare, în cazul întâi, fiind corețul 1 florin și 36 creițari, iar 12 lei merța, vine la 21 de lei de Moldova; în cazul al doilea, corețul fiind 3 florini, adică 22 lei și 50 de bani, merța este 37 lei – notă Alecu Hurmuzachi.

[4] Acest cuvânt îl întrebuințăm, aici și mai încolo, în înțelesul obișnuit până acum, simțind bine cât e de greșit acesta și cât ar fi de dorit de a-i da înțelesul său adevărat – notă Alecu Hurmuzachi.

[5] Seștie că, în urmă, Israilitenilor iarăși le luă acest drept, lăsându-li-se, însă, acela de a ține cu anul asemenea proprietăți – notă Alecu Hurmuzachi.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 28

Un mesaj din 1855 către politicienii de astăzi

„Acei care își dau dreptul și iau cuvântul de a vorbi către țară trebuie să aibă o inimă pentru suferințele ei, să-i înțeleagă interesele, să se pătrundă de dorințele și de chemarea ei, să aibă voința și curajul de a-i înlesni împlinirea acesteia, având viitorul în privire, să dezbată pe celelalte, să o lumineze despre trebuințele sale și să-i arate mijloacele de mântuire.

(Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 24, 25 iunie 1855, p. 281)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 28

Adio, Suceavă, îi vei auzi iar peste 150 de ani!

După 150 de ani de nefirească tăcere, cântecele legendarului lăutar sucevean Niculai Picu s-au auzit în incinta Muzeului Bucovinei şi am văzut lacrimi în ochii muzicienilor Emil Havriliuc şi Marin Constantin Gheorghe. Dănuţ Lungu a tras sunetul prin mixer, Nicolae Gabriel Sandu a filmat, Corina Scântei a împărţit celor prezenţi albume cu opera lui Radu Bercea, Radu Bercea şi Tiberiu Cosovan au fotografiat, iar Gheorghe Senciuc a trudit cu inepuizabilă tinereţe.

Zicălaşii Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic au tras veşnicia pe muchia unei clipite, descântându-i de dragoste. Şi gata. Probabil că, peste un alt secol şi jumătate, vom reînvia – dacă nu cumva prin noi a reînviat Niculai Picu, şi se vor auzi iar cântecele acelea minunate. Discret. Ca să nu te trezească din somn, Suceavă. Noapte bună! Îi vei auzi iar peste alţi 150 de ani!

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Feb 27

Premieră mondială, cu intrare liberă!

Astăzi, luni, 27 februarie 2017, începând cu ora 16, timp de 80 de minute, vor răsuna, în sala de la parter a Muzeului Bucovinei, după 150 de ani de uitare, pentru prima dată la Suceava, cântecele lăutarului sucevean Niculai Picu şi ale celui cernăuţean Alecu Lupaşco, într-un concert al “Zicălaşilor” care valorifică piesele din cele 4 caiete de Airs Nationaux Roumains, aranjate pentru pian de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, angajat în acest scop, din 1849, până în 1854, de fraţii Eufrosina, Elise şi Constantin Hurmuzachi. Concertul se va încheia cu “Hora bătrânească” a lui Grigori Vindereu, secundul lui Niculai Picu şi, după moartea acestuia, starostele aceluiaşi taraf.

Întreg repertoriul lui Grigori Vindereu îmi va sosi joi, 2 martie, partitură cu partitură, dar şi cu un “inventar” al repertoriului lui Niculai Picu, dar şi cu cântecele altor lăutari din anii 1880-1890.

Concertul de astăzi este expresia măiestriei şi a inteligenţei unor mari muzicieni suceveni: prof. Petru Oloieru – Şcoala de Arte Ion Irimescu, dirijorul orchestrei Ansamblului “Bucovina”; Răzvan Mitoceanu – dirijorul orchestrei Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, şi, de la acelaşi prestigios Ansamblu, violoniştii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru şi contrabasistul Ionuţ Chitic.

Cei interesaţi de muzica stră-stră-străbunicilor noştri, vor primi, la intrarea în sală, caietul program, ca să poată urmări, în cunoştinţă de cauză, succesiunea cântecelor:

Concertul se desfăşoară întru cinstirea pictorului-martir Radu Bercea, căruia Consiliul Judeţean Suceava, prin instituţia Centrului Cultural “Bucovina”, îi certifică blazonul artistic, prin lansarea şi distribuirea gratuită a albumului “Confesiuni cromatice”.

Astăzi, la Suceava, pictura şi cântecul îşi vor arăta aura dumnezeiască, într-un eveniment cultural de excepţie, datorat lui Radu Bercea şi “Zicălaşilor” şi nicidecum mie. Un eveniment merituos pentru Consiliul Judeţean Suceava, căruia mă închin cu plecăciune. “Zicălaşii” vor purta vechiul port de târgoveţi suceveni, aidoma breslelor lăutăreşti de odinioară.

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Feb 27

„Lăutari ce i-am adus din toate părţile”

Nu aş fi vrut să ajung la concertele „Zicălaşilor”, de la Suceava (luni, 27 februarie 2017, ora 17, la Muzeul Bucovinei) şi de la Vatra Dornei (miercuri, 1 martie 2017, ora 16, la Casa de cultură), cu „Airs Nationaux Roumains”, girate profesional de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, fără să ştiu povestea acelui prim demers de tezaurizare a muzicii Bucovinei anilor 1848, caz în care, nu le-aş mai putea spune sucevenilor şi dornenilor, precum odinioară Constantin Hurmuzachi, că reînvierea melosului vechi românesc din Bucovina a fost săvârşită de „Zicălaşii” s-a făcut „după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile” şi vremurile vechi ale Bucovinei. Pentru că „toate părţile”, din scrisoarea trimisă de Constantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, se referă doar la „părţile” Bucovinei, nu la cele locuite de români în cuprinsul a trei imperii, pentru că fraţii Constantin, Eufrosina şi Elisa Hurmuzachi („Hormuzachi” se folosea în documentele nemţeşti) valorificau cântecul bucovinean pentru că „şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi”.

„Din scrisoarea sa, de la 5 octombrie 1851, se vede că ambele sale surori, Eufrosina şi Elisa, continuau colecţiunea cântecelor româneşti şi punerea lor pe note, începută din anul 1849, luând, spre acest scop, artişti aleşi, pe care îi plăteau în mod splendid.

„Până acum, acest rar talent (artistul Mikuli) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorilor mele, Săftica (Elisa, Elisabeta), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 cântece naţionale, din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca.

Iată, dar, că, înainte cu 30 de ani, încă şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi. Bani costau încercările acelea şi îi numărau mai ales genialele surori” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 30).

Despre meritele surorilor Hurmuzachi, Eufrosina – mama poetului Dimitrie Petrino – şi Elisa – pe care o aflăm, indirect, în genealogia pictorului George Löwendal – voi lăsa să vă povestească Bariţiu, martir al românismului, salvat de la moarte în Bucovina, de intervenţia fraţilor Hurmuzachi, dar, înainte de toate, vă sunt dator cu câteva sumare date.

Eufrosina Hurmuzachi s-a născut în 4 februarie 1820 şi a murit în 1891, ca soţie a baronul Petru de Petrino-Armis şi ca mamă a tragicului poetul bucovinean Dimitrie Petrino.

Elisa Hurmuzachi s-a născut un an mai târziu, în 1821 şi a murit în 25 aprilie 1895, ca văduvă fără copii a logofătului Gheorghe Sturdza (mort în 1860), proprietarul moşiei din Dulceşti, din părţile Romanului şi a unor case în Iaşi.

George Bariţiu (ar trebui scris şi pronunţat „Bariţ”, pentru că în „Baritiu”, cum se scria în perioada etimologistă, „u” era mut, iar „ti” se ciţea „ţ”), beneficiar merituos al prieteniei fraţilor Hurmuzachi, le aduce un călduros şi neprefăcut omagiu celor două surori, pe care îl voi reproduce şi în fotocopii, dar şi în transcriere, ca să nu vă chinuiţi prea mult cu rudimentele forţate ale limbii române „lătiniste” de atunci.

„La începutul acestei conversaţii, pornisem de la premisa că părinţii familiei Hurmuzachi au dat tuturor pruncilor lor, de ambele sexe, educaţie model. Dacă nu m-aş teme că voi trece peste legile stricte ale modestiei, aş spune aici că ambele dulci surori cunoşteau câte cinci limbi străine, iar limba maternă o cultivau din mică pruncie, au urmărit, regulat, dezvoltarea ei şi s-au aflat, întotdeauna, în curentul literaturii noastre. Acel stil ce curge lin ca şi o vâlcea din frumoasele câmpii ale patriei, acele fraze elegante, acele idei sâmburoase şi, totuşi, pline de spirit, martore ale unor inteligenţe superioare, ar putea convinge pe oricine despre adevărul ziselor mele, dacă nu ar fi aşa de puţine acelea fiinţe fericite, care să fia avut ocazia de a cunoaşte modul scrierii dumnealor.

În epoca pe care o am eu înaintea ochilor, subiectele de predilecţie ale doamnelor Eufrosina P. Petrino şi Elise G. Sturdza erau: educaţia, literatura, muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulţi colecţiunile cântecelor naţionale din ţările locuite de români, a le clasifica şi a face cheltuieli considerabile, ca, la cele ce se aflau calificate, melodia să fie pusă pe note.

Tot aci mai denunţ cu mare plăcere că, în familia Petrino, prima educaţie şi instrucţie a fiicelor a trebuit să se facă în urmarea voinţei determinate a mamei lor, imediat, sub ochii dumneaei, aşa că, din câteva obiecte, da însăşi mama lecţii. Tot asemenea, aş mai şopti amicilor culturii noastre că doamna Elisa G. Sturdza, în lipsă de prunci proprii, împarte cu profunzime ajutoare altor familii, ai căror prunci au lipsă de bună educaţie. Dar, fiindcă fiicele lui Hurmuzache, ca şi, odinioară, neuitat lor mamă, nu suferă ca să ştie stânga ceea ce face dreapta, voi pune frâu voinţei mele, cu atât mai vârtos că figura, cu cap şi ochi de Minervă de la Rujniţa, ca şi acel ideal de Vestală de la Dulceşti, impune tăcere, una prin căutătura sa maiestoasă, alta prin acel aer de bunătate şi blândeţe cuceritoare. Cu toate acestea, însă, eu cer indulgenţa dumnealor pentru această lipsă de discreţie, şi o cer pe temeiul că parte considerabilă din virtuţile atinse de mine numai cum ai atinge floricica Mimozei, a ajuns demult, chiar fără ştirea şi voia dumnealor, în domeniul istoriei naţionale; căci a nu este permis bărbaţilor naţiunii a desconsidera devotamentul acelor femei care au conlucrat şi conlucrează la realizarea salvatoarei noastre civilizaţii.

Mulţămită Ceriului, noi ne putem lăuda cu mulţime de femei, ale căror frumseţe fermecătoare consistă în virtutea lor creştină, în virtuţile familiale şi naţionale. Dacă dânsele, ca şi fetele cele înţelepte din Evanghelie, îşi mărginesc activitatea lor în cercul familiei şi răspund în ascuns, ca dinaintea altarului din casă, la vocaţia destinată lor de către Dumnezeu şi natură, datoria bărbaţilor, faţă cu acele virtuţi, este a Ie tace cunoscute familiei celei mari şi a le distinge pe fiecare, după meritul lor.

Femei române, care, în mijlocul unei reacţiuni generale din toată Europa, în vederea baionetelor ruseşti şi turceşti, într-o epocă a pesimismului universal, veţi avea tăria de suflet şi veţi cuteza a zice, divină presimţire şi prevedere, că se poate scrie: „Daţi-mi voie să vă spun intima mea convingere că cauza naţională va reuşi, fără îndoială, în câtă vreme va avea aşa demni şi curajoşi apărători” (Elisa G. Sturdza, Iaşi, 26 ianuarie 1850), femei, am zis, de această mărime sufletească nu se poate să mai rămână retrase şi ascunse dinaintea ochilor naţiunii. Nu, domnilor, acesta nu se mai poate. Eu am comis indiscreţia pe care o văzurăţi; comiteţi şi dumneavoastră asemenea, în cazuri în care veţi descoperi virtuţi ca ale surorilor Hurmuzachi, căci, pentru mustrarea ce vom suferi, vom avea satisfacţia, înălţătoare de inimi, de a fi prezentat generaţiilor tinere tot atâtea modele de adevărate mame, nu numai ale familiilor proprii, ci şi ale familiei celei mari” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 39).

2 ANI CU ZICĂLAŞII No Comments Feb 26