Colbul ignoranţei, la Saczova, în Buckowine

Nu am bănuit că Bucovina istorică beneficiază de o puzderie de informaţii, risipite prin presa europeană, deşi aflasem de la Eroul ei, Ion Grămadă, că ţările europene aveau, şi în 1774, o presă activă şi bine informată, din care el preluase informaţii pentru a scrie „Jurământul Ţării, la 1777”. Ce-i drept, spre deosebire de Eroul Bucovinei, căzut, la Cireşoaia, pentru Neam şi Ţară, în 27 august 1917, eu nu ştiu nici germana, aşa că nu aveam cum bănui grafiile vechi, preluate de întreaga Europă. Nu-mi puteam închipui că în presa continentală de dinainte de 1800 Bucovina se scria Buckowine, iar Suceava – Saczova, dar sunt pe cale să aflu toate grafiile toponimelor noastre şi să recuperez, după aceea, informaţiile care ne lipsesc, deşi ele există, pentru premeditata carte „Bucovina, în mărturiile vremilor”, la care lucrez de câţiva ani buni. O mostră de informaţii de care nici istoricii nu au ştiinţă o reprezintă cele de mai jos: unele, doar spectaculoase, precum jaful săvârşit de tâlhari, la Cernăuţi, în 1781, după ce au dat foc oraşului în patru colţuri, altele lămuritoare în privinţa istoriei reale, cum ar fi, de pildă, anevoioasa retragere a trupelor ruseşti, ale mareşalului Rumeanţev, din Bucovina, pe cale de a se încheia abia prin anul 1788. Ca să nu mai vorbesc de năvălirile ordiilor tătare şi turceşti prin Moldova, cu „rătăciri” şi prin Bucovina, dar rapid respinse şi definitiv descurajate, atunci când ostaşii austrieci probat cu armele cum că „această ţară aparţine Maiestăţii Sale Imperiale”. Dar, înainte de a izbuti eu să adun ce este de adunat şi de cunoscut, puteţi încerca o discretă dumirire asupra diferenţei dintre realitate şi istorie. Pe baza informaţiilor, desigur.

*

1781, 27 iulie: „Oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei, a înfruntat cele mai mari pericole din pricina atacurilor îngrozitoare pe care le fac briganzii: ei au pus foc în patru colţuri ale târgului şi, profitând de confuzia pe care crima lor au produs-o, au prădat şi jefuit peste tot unde lăcomia i-a îndemnat să o facă. Din fericire, această crimă a fost descoperită şi deja cinci monştri au fost arestaţi şi vor suferi pedeapsa datorată unor fapte atât de revoltătoare (Gazette de France, 27 iulie 1781, p. 274).

*

1785, iulie 1: „Lemberg, 31 mai 1785. Pentru a facilita corespondenţa generală cu Moldova, Crimeea şi toată Rusia, s-a stabilit un nou Curier, care va pleca în zilele de 10, 20 şi 30 ale fiecărei luni, din Cernăuţi, în Bucovina, spre Iaşi. Se dau asigurări, de către Ducele de Teschen, că Bucovina va fi încorporată la Galiţia. Astfel, se vor număra, în aceasta din urmă, 2.442 de domenii, 7.417 oraşe, târguri şi sate, şi 343.101 locuitori, din care 44.000 de evrei” (Gazette de France, 1 iulie 1785, p. 220).

*

1787, octombrie 16: „Frontierele turceşti, 8 septembrie 1787. Domnul de Mezbourg, consul imperial la Iaşi, a părăsit acest oraş, cu toată suita sa, şi s-a retras la Cernăuţi, unde a sosit în prima zi a acestei luni (1 septembrie 1787 – n. n.). Se spune că otomanii au început diverse violenţe, în Moldova, împotriva creştinilor, care se retrag, prin cordoane, în ţările Imperiului. 300 de turci făcuseră, în apropierea Sucevei, o invazie în Bucovina, dar cum această ţară aparţine Maiestăţii Sale Imperiale, ei au fost nevoiţi să se retragă imediat” (Gazette de France, 6 octombrie 1787, p. 405).

*

1788, ianuarie 1: „Snyatin, 20 noiembrie 1787. În 17 al lunii acesteia (noiembrie – n. n.), o divizie a Regimentului de Levenohr (ulani? – n. n.) a plecat de aici, în zorii zilei, pentru a se întoarce la Okopi, lângă Choczim (Hotin – n. n.). Al treilea batalion al lui Wenceslas Collorédo, sosit aici în 18 noiembrie, a continuat, a doua zi, marşul său în Bucovina.

Lemberg, 24 noiembrie 1787. Treizeci de căruţe, încărcate cu praf de puşcă, au plecat de aici, în 18 ale lunii, cu o puternică escortă, spre Bucovina. Prinţul de Cobourg a mers la Snyatin, unde se va stabili cartierul general al armatei cantonată în Bucovina” (Gazette de France, 1 ianuarie 1788, pp. 1 şi 2).

*

1788, februarie 8: „Frontierele Turciei, la 28 decembrie 1787. Trupele ruseşti sunt în mişcare. 500 de căruţe şi. 1.800 de cai, care se găsesc la Grzymallow, vor fi folosite pentru transport. Se dau asigurări că cea mai mare parte a armatelor mareşalului Romanţov (Rumeanţev – n. n.) se retrag din Bucovina, de unde se vor muta în Moldova.

Polonia, 2 ianuarie 1788. Se dau asigurări că trupele ruse, care sunt în mişcare, trebuie să se alăture, în data de 8 a acestei luni (februarie 1788 – n. n.), grosului trupelor ruseşti care părăsesc Bucovina” (Gazette de France, 8 februarie 1788, p. 51).

*

1788, aprilie 11: „Generalul comandant al Galiţiei a scris la Cernăuţi, în 13 martie, că Baronul de Schmerzing, general-maior, a trecut, cu un detaşament de infanterie şi de cavalerie, frontierele Bucovinei; că el a ocupat cinci sate inamice şi s-a asigurat de siguranţa drumului care duce la Hotin; el a instalat o baterie de tunuri pe malul stâng al Nistrului.

Ungaria, 20 martie 1788. În legătură cu scrisorile care vin din Bucovina, febra fetei („putrides”) a început să facă ravagii printre trupe; batalionul Schroeder a pierdut 80 de oameni” (Gazette de France, 11 aprilie 1788, p. 123).

*

1791, iulie 1: „În 1786, împăratul Iosif II a vrut să asocieze Bucovina la Galiţia; guvernămintele acestor două provincii s-au unit, şi dintr-un stat, şi din celălalt, pentru a dezbate împreună; această asociere sau, mai curând, această încorporare a fost distrusă de un decret imperial din 29 septembrie anul trecut (1790 – n. n.), care a fost publicat. Din el rezultă că Bucovina vor forma o singură provincie, în care vor avea conduceri separate, cum le-au avut în 1786, şi că, în ce priveşte administraţia politică şi judiciară, se va rămâne provizoriu pe aceleaşi fundamente, pentru a se preveni nemulţumirile care s-ar naşte din această pricină” (Gazette de France, 1 iulie 1791, p. 226).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Aug 14

CORINA

E greu să încerci o definiţie, fie ea şi figurativă, atunci când e vorba de Corina. Pentru că ea, prin felul de a fi şi de a făptui, e mai presus de cuvinte şi, tocmai de asta, de câte ori o întâlnesc, folosesc apelativul “Domnişoară Doamnă” (domnişoară, pentru cum arată; Doamnă, pentru cum se comportă).

În instituţia de cultură a Consiliului Judeţean Suceava, numită Centrul Cultural “Bucovina”, Corina Scîntei este deja o legendă, cu reverberaţii adânci în toate comunităţile satelor bucovinene. Oamenii o iubesc şi o respectă din exact aceleaşi motive din care şi noi, colegii ei, o iubim şi respectăm. În fond, Corina este o expresie a umanului netrucat, care află zilnic resurse de reîmprospătare. Corina este o stare de generozitate, un nestins surâs, care îi urcă sufletul în lumină. Corina este trăirea culturii, care ne dă şi nouă putere de a face, de a fi, de a năzui.

La mulţi ani, Corina, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Iar urarea împlinită să fie!

Cronici sentimentale No Comments Aug 14

Cuza, cu sabia ţării, nu cu a sultanului Abdul-Aziz

Comparată cu Frumoasa din Pădurea Adormită, tânăra Moldo-Vlahia, trezită din somnul multisecular, în care zăcuse, câştigase simpatia francezilor, mai ales că fruntaşii românilor din cele două provincii dunărene unite studiaseră la Paris şi îmbrăţişaseră mai toate ideile revoluţionare, de sorginte masonică – desigur, pe care la promova Franţa. Informaţiile pe care le vehicula presa franceză, imediat după unirea din 1859, provin, în general, de la poetul Dimitrie Bolintineanu, care era liderul ambasadorilor români, din postura de reprezentant al lui Alexandru Ioan Cuza pe lângă Înalta Poartă. Ziariştii francezi, aidoma ziariştilor din toate timpurile şi din toată lumea, spun adevăruri pe jumătate, iar trimiterile la studiile lui Cuza la Paris, unde viitorul principe studiase, cam superficial şi fără continuitate, Dreptul, pun accentul pe ceea ce şi contează: deschiderea lui Cuza spre novator şi spre umanism.

„Prinţul Cuza a venit, în 1834, pentru a face studii în Franţa; a petrecut mai mulţi ani aici, apoi a avut diverse funcţii în ţara sa. În 1848, Ion Alexandru Cuza făcea parte din acea mână de bărbaţi tineri, care s-au întâlnit la unul dintre ei pentru a examina care pot fi înlesnirile pe care să le ceară Porţii, dar au fost arestaţi şi trimişi în Turcia pentru a răspunde în faţa justiţiei otomane pentru acuzaţiile de complot, care li s-au pus în vedere. Câţiva dintre ei au încercat o rezistenţă în faţa soldaţilor trimişi să-i aresteze; mai mulţi fuseseră răniţi. Cuza făcea parte din convoiul îndreptat spre Dunăre; prizonierii fură îmbarcaţi într-o şalupă turcească, care, fiind condusă prost, eşuă la Brăila, port românesc. Era vremea nenorocirilor. Era nevoie, în mijlocul oboselii şi a sălbăticiei, să prindă puteri pentru a se apuca de lucru. Câteva sticle cu vin de Franţa s-au găsit, nu se ştie cum, în bagajele prizonierilor. Escorta a acceptată să împartă conţinutul, dar împărţirea a fost inegală. Faptul că prizonierii care erau uşor răniţi au profitat de euforia gărzilor pentru a se salva”, Cuza numărându-se printre fugiţii de sub escortă (Le Monde illustré, 12 martie 1859, p. 170).

Revenit în ţară după o amnistie pronunţată de prinţul Ghika, Cuza a fost numit pârcălab de Galaţi, „adică administrator al oraşului Galaţi”. Povestea, interesantă şi plină de exotic pentru cititorii francezi, continuă cu interesul lui Cuza pentru problemele concetăţenilor săi, de altfel reală, cu prietenia care-l lega de Vasile Alecsandri, „moldovean prin naştere, francez prin educaţie”, care şi-a „consacrat toate forţele, în prima sa tinereţe, propăşirii literaturii ţării sale, căreia i-a dat un nou impuls”, Alecsandri fiind şi iniţiatorul primului teatru naţional românesc, şi prin scrieri, şi prin organizarea unei astfel de instituţii de spectacol. Apoi jurnalistul, doamna Emeline Raynaud, povesteşte despre dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, intuind eforturile pe care va trebui să le facă pentru recunoaşterea unirii nu atât de către Turcia, cât de către Anglia. Numai că simpatia faţă de insula de latinitate din marea slavă din Răsărit însemna nu doar o forţă în Franţa, ci şi în întreaga Europă. Simpatia este, în fond, şi temelia, dar şi învrednicirea întru noroc.

Povestea întâlnirii lui Alexandru Ioan Cuza cu sultanul Abdul-Aziz este cunoscută din amintirile lui Bolintineanu, dar „Le Monde illustré” o relua, în 23 iulie 1864, pentru că demnitatea ostăşească avea mare trecere, atunci, şi printre francezi. După uzanţă, fiecare domnitor român primea de la sultan câte o sabie de ofiţer de ieniceri (un domnitor român era egal în grad cu un colonel turc), cu care să depună jurământul de credinţă faţă de Înalta Poartă, dar Cuza a refuzat sabia lui Abdul-Aziz, spunând că lui îi este suficientă sabia pe care i-a încredinţat-o ţara şi că nu se va atinge niciodată de o alta. Sultanului i-a plăcut răspunsul, a apreciat şi dârzenia oşteanului ajuns prinţ din voia ţării şi nu s-a supărat; dimpotrivă, l-a invitat pe Cuza Vodă în biroul său, din Palatul Imperial Dolma-Baqtché, unde au convorbit îndelung. Crochiul cu „Întrevederea cu Sultanul” a fost realizat de Carol Popp de Szathmary, dar nu l-am întâlnit prin presa românească şi nici în cadrul colecţiei impresionante cu desene de Szathmary a Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Aug 13

Gabriela Teişanu, o poveste a biruinţelor

E un fel de Vitoria Lipan a vremii noastre, care îşi apără, cu neostenit curaj, adevărurile în care crede şi pe care le durează. Cântă frumos, slobozindu-şi aleanurile şi nostalgiile mai ales în doine şi în romanţe populare, înfruntând potrivniciile arendaşilor culturali ai timpului nostru. Scrie o proză suculentă, plină de scapăr şi de lirism ponderat, întru reînvierea vremurilor şi a frumuseţii. O suspectez că, în secret, cochetează şi cu poezia, pentru că, altfel, nu se explică de ce doar în vâlvătaia trăirilor culturale se simte cu adevărat fericită.

Dar, mai presus de tot şi de toate, este mama tinerei actriţe Maria Teişanu şi a tânărului muzician Alexandru “Teiu” Teişanu, adică are ursirea descifrată de Anton Achiţei, într-un insolit poem: de a scrie în cartea timpului şi cu mâinile copiilor ei. Este un om împlinit, în ciuda faptului că încă mai freamătă de căutări. Se numeşte Gabriela Teişanu, fiind, în fapt, o poveste a biruinţelor.

La mulţi ani, Gabriela Teişanu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Iar urarea împlinită să fie!

Cronici sentimentale No Comments Aug 13

1903: Sinaia, în descrierea lui Nicolae Iorga

Mănăstirea Sinaia

Mănăstirea e cea mai veche. Sfinţenia pustietăţii, păzită de vulturii stâncilor, de urşii greoi ai peşterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-şi cânta cântecul de libertate şi răzbunare între brazi, când un mare boier muntean, plin de evlavie şi împovărat de prisosul bogăţiei sale, Mihai Spătarul Cantacuzino, nepot şi unchi de Domni, clădi aici o mănăstire, întru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale şi pentru ajutorul drumeţului. Se întorcea de la mănăstirea muntelui sfânt al Arabiei, unde se dăduse tablele vechii legi, şi el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea ţăranilor din împrejurimi îi zise româneşte Sinaia. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări şi se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor şi turnurile din unghiuri supt căpiţa lor de şindrilă neagră asigurau de duşmanii din pustiul măreţ: dobitoace şi oameni.

În jurul mănăstirii s-a strâns cu vremea un sat, satul Ţiganilor Sinaii, satul ţăranilor adunaţi din vecinătate, sau dintre Românii chiar ai Sinaii, dintre sufletele româneşti dăruite odată cu moşiile. Satul acesta e originea aşezării de oameni săraci ce se găseşte mai sus de stradele devie şi de parcul şi pădurea regală.

La sosirea în ţară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din Bucureşti, o casă boierească prefăcută şi mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arşiţă ale verii din şesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, şi nici n-avea unde să-l primească. Chiliile erau puţine şi dărăpănate. În clădirile, care se cheamă astăzi bibliotecă şi în care harnicul şi inimosul arhimandrit Nifon şi-a strâns frumoasa colecţie de cărţi, monede, odăjdii, icoane, inscripţii, două odăiţe primiră pe principe şi pe principesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schiţe cu creionul ale notabilităţilor timpului, ce se păstrează cu pietate. Înăuntru poate să fi fost umezeală şi întunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă privelişte din România şi una din cele mal frumoase ale lumii.

Apoi vremile se schimbară. În codrul ce suia muntele, începu să se clădească pe malul spumegătorului Peleş un castel, care pe pământ românesc aminteşte ţara de unde a venit acela care-l stăpâneşte. După câţiva ani se văzu, supt paza codrului păstrat în toate drepturile lui străvechi, o clădire de poezie îndrăzneaţă şi capricioasă, ascunzându-şi mărimea şi bogăţia supt înfăţişarea unei simple case de vânătoare. Mai târziu, cărări noi se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, şi astăzi în lunile de vară pădurea, care a ocrotit atâtea zile grele din trecutul nostru, cuprinde, mulţămită între brazii săi, peste care flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală, care uneşte înţelepciunea senină a bătrâneţii, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor şi cu neastâmpărul drăgălaş al copiilor din preajma tronului.

Regele Carol şi Regina Elisabeta au căutat aici, la Sinaia, măreţia izolată a naturii, care le-ar fi ajuns. Dar Regii nu se pot izola. Strălucirea Curţii şi legăturile neapărate ale Curţii au adus în Sinaia vie a lunilor verii miniştri, diplomaţi şi câţi se socot prin numele sau bogăţia lor a sta în fruntea poporului nostru. Lingă un hotel, care e, desigur, cel mai frumos din ţară, răsăriră, una după alta, vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, care iernează în părăsire, după ce strălucesc de lumini şi răsună de zgomot vesel vara (Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, în Luceafărul nr. 2/1903, pp. 66, 67).

Regina Elisabeta (Carmen Sylva) – portret de Vasile Simionescu, în Luceafărul din 15 ianuarie 1903

ANECDOTE ISTORICE No Comments Aug 13