Mărturii despre portul “zicălaşilor”

Taraful lui Ionică Ochialbi – Szathmari, 1860

*

Mărturii iconografice despre portul breslelor de lăutari târgoveţi, în ţările româneşti, există berechet, întregind descrierile frazate din relatările călătorilor străini.

*

De regulă, tarafurile cu zicălaşi fac parte din tablouri de ansamblu, iar prin decupaj se pierd detalii sau ies imaginile foarte mici. Oricum, pentru a vă face o imagine despre portul real al lăutarilor de odinioară, care erau târgoveţi şi nicidecum ţărani (un sat, până pe la 1800, avea 10-15 bordeie cu oameni vlăguiţi – de unde să mai apară şi tarafuri cu lăutari?), sunt bune şi aceste decupaje.

*

Portul lăutarilor târgoveţi erau identice cu porturile celorlalte bresle meşteşugăreşti, dar şi pentru “târgoveţii români de viţă veche”, cum îi numea preotul Mihuţă, într-o monografie despre Suceava sfârşitului secolului al XIX-lea. Ca origine, portul era armenesc, armenii fiind, fie că ne place, fie că nu, întemeietorii târgurilor în Moldova şi chiar şi în Valahia (dornicilor de controverse le recomand calea spre Nicolae Iorga). Iată încă vreo câteva mărturii iconografice cu lăutari din secolul XIX:

*

Taraful de pe coperta cărţilor lui Wachmann

Taraful de pe coperta cărţilor lui Berdescu

Taraful din cartea lui Vulpian

Taraful lui Neculai Picu, în 1850 – Franz Xaver Knapp

“Brâul popilor”, şlagărul secolelor XVIII şi XIX

*

Nici un alt cântec al românilor nu s-a bucurat, în spaţiu şi timp, de o popularitate precum cea a sârbei “Brâul popilor”, notată şi încredinţată memoriei vremurilor de Calistrat Şotropa, Gavriil Muzicescu (sub titlul “Numai popă să tot fii”), Sigismund Paulmann (sub titlul “Popa zice că nu bea”), Dimitrie Vulpian, Alexandru Berdescu şi, nu în ultimul rând, germanul Carol Deker, care l-a publicat şi în limba germană, sârba aceasta fiind pe gustul tuturor.

*

*

Ca melodie, variantele sârbei “Brâul popilor” nu diferă, melodia fiind frumoasă şi lesne de învăţat. Diferă, în părţi neesenţiale, doar versurile, lăutarii improvizând şi alte glumiţe, la cele aflate de la alţii. Numai că “Brâul popilor” înseamnă un dans mult mai vechi, un “dance of soldier”, din aceeaşi structură mitică străveche ca şi “Haiducii”, brâul în şase părţi, cântat de lăutarii soliei lui Ştefan cel Mare, la Krakowia, în 1502, cu prilejul întronării regelui Alexandru, şi notat de călugărul Jan z Lublina în „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”.

*

Călătorii străini şi toţi istoricii începuturilor istoriei muzicale europene vorbesc, cu referire la melosul românesc, despre două tipuri de hore: cele lente, închinate Soarelui (în cerc) şi Lunii (în sinusoidă), deci horele solstiţiale, şi cele mai repezi şi mai vioaie, numite “brâie” sau “de-a brâu”, închinate Mamei Pământ, care sunt echinocţiale, brâul în sine semnificând şi fecunditatea, şi rodirea, încă din vremuri imemoriale.

*

*

Prin secolul al XVII-lea, când boierimea noastră vorbea mai mult turceşte, şi pentru denumirea “brâului” s-a folosit cuvântul turcesc “syrba”, inclusiv în notaţiile lui Dimitrie Cantemir (era firesc să o facă, dacă publica “brâie” moldoveneşti într-o carte de muzică turcească). Lăutarii noştri, dar şi poporul de rând, repede au făcut confuzia între “syrba” şi sârbi, în ciuda faptului că “sârbele” româneşti nu au nimic sârbesc în ele şi în ciuda realităţii că, odinioară, românii exportau melodii de dans, şi mai ales “brâie”, în Polonia, în Ungaria, în Franţa, în Grecia şi în toată peninsula grecească. Edward Jones vorbea, în 1805, preluând partituri publicate de Owen, tot la Londra, în 1714, despre un exod al “horelor valahe”, exemplificând cu “Matraki or Wallachian Dance”.

*

 Datorită confuziei dintre numele turcesc al “brâului” (“syrba”) cu naţiunea sârbă, avea să se producă şi confuzia în privinţa sacralităţii horelor, cele închinate Mamei Terra bagatelizându-se, prin ceea ce Renée Guénon numea degenerescenţă, adică falsificarea, în absenţa iniţierilor, după regula depreciativă a lui “aşa am apucat”. Ritmul viu, milităresc aminteşte de cadenţele notate, prin Moldova, prin 1830, de contele Anatole de Demidoff („Voyage dans la Russie”, Paris, 1837), sub numele de cântece soldăţeşti sau cătăneşti, ceea ce, de fapt, făcuse şi Fraz Josef Sulzer, care notase câteva “tabule” cu cântece româneşti, de prin 1740-178o, publicându-le în finalul volumului III al cărţii „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens”, Viena, 1781.

*

*

Despre tradiţia “brâului”, la toate neamurile pelasge, inclusiv la felahii egipteni (ca şi valah, felah înseamnă descendent din pelasgi), vorbesc, de parcă ar descrie “brâiele” din secolul al XIX-lea, şi Herodot, şi Homer, şi Strabon, dar, despre asta, am să vă povestesc altădată, când va trebui să vă spun ce ştiu despre horele echinocţiale.