1903: Sinaia, în descrierea lui Nicolae Iorga

Mănăstirea Sinaia

*

Mănăstirea e cea mai veche. Sfinţenia pustie­tăţii, păzită de vulturii stâncilor, de urşii greoi ai peşterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-şi cânta cântecul de libertate şi răzbunare între brazi, când un mare boier muntean, plin de evlavie şi împovărat de prisosul bogăţiei sale, Mihai Spătarul Cantacuzino, nepot şi unchi de Domni, clădi aici o mănăstire, întru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale şi pentru ajutorul drumeţului. Se întorcea de la mănăstirea mun­telui sfânt al Arabiei, unde se dăduse tablele vechii legi, şi el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea ţăranilor din împrejurimi îi zise româneşte Sinaia. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări şi se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor şi turnurile din unghiuri supt căpiţa lor de şindrilă neagră asigurau de duşmanii din pustiul măreţ: dobitoace şi oameni.

*

*

În jurul mănăstirii s-a strâns cu vremea un sat, satul Ţiganilor Sinaii, satul ţăranilor adu­naţi din vecinătate, sau dintre Românii chiar ai Sinaii, dintre sufletele româneşti dăruite odată cu moşiile. Satul acesta e originea aşezării de oameni săraci ce se găseşte mai sus de stra­dele devie şi de parcul şi pădurea regală.

*

La sosirea în ţară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din Bucureşti, o casă boierească prefăcută şi mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arşiţă ale verii din şesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, şi nici n-avea unde să-l primească. Chiliile erau puţine şi dărăpănate. În clădirile, care se cheamă astăzi bibliotecă şi în care harnicul şi inimosul arhimandrit Nifon şi-a strâns frumoasa colecţie de cărţi, monede, odăjdii, icoane, inscripţii, două odăiţe primiră pe principe şi pe princi­pesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schiţe cu creionul ale notabilităţilor timpului, ce se păstrează cu pie­tate. Înăuntru poate să fi fost umezeală şi întunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă privelişte din România şi una din cele mal fru­moase ale lumii.

*

*

Apoi vremile se schimbară. În codrul ce suia muntele, începu să se clădească pe malul spumegătorului Peleş un castel, care pe pământ românesc aminteşte ţara de unde a venit acela care-l stăpâneşte. După câţiva ani se văzu, supt paza codrului păstrat în toate drepturile lui stră­vechi, o clădire de poezie îndrăzneaţă şi capri­cioasă, ascunzându-şi mărimea şi bogăţia supt înfăţişarea unei simple case de vânătoare. Mai târziu, cărări noi se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, şi astăzi în lunile de vară pădurea, care a ocrotit atâtea zile grele din tre­cutul nostru, cuprinde, mulţămită între brazii săi, peste care flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală, care uneşte înţelepciunea se­nină a bătrâneţii, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor şi cu neastâmpărul drăgălaş al copiilor din preajma tronului.

*

*

Regele Carol şi Regina Elisabeta au căutat aici, la Sinaia, măreţia izolată a naturii, care le-ar fi ajuns. Dar Regii nu se pot izola. Stră­lucirea Curţii şi legăturile neapărate ale Curţii au adus în Sinaia vie a lunilor verii miniştri, diplomaţi şi câţi se socot prin numele sau bo­găţia lor a sta în fruntea poporului nostru. Lingă un hotel, care e, desigur, cel mai frumos din ţară, răsăriră, una după alta, vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, care iernează în părăsire, după ce strălucesc de lu­mini şi răsună de zgomot vesel vara (Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, în Luceafărul nr. 2/1903, pp. 66, 67).

*

Regina Elisabeta (Carmen Sylva) – portret de Vasile Simionescu, în Luceafărul din 15 ianuarie 1903