Eu am fost şi am rămas prietenul operei lui Roman Istrati. Nu al lui, ci al operei lui; au fost decenii în care nu ne-am văzut şi ani în care nu ne-am vorbit. Nu-i datorez nimic, iar tentativele de a-i spori măcar zilele, în ultimii ani, vizau reîntoarcerea lui la poezie. I-am fost alături în suferinţă doar ca să-l readuc în înnăscut. Şi eram foarte aproape de a reuşi, pentru că, de prin iunie 2017, Roman Istrati a reînceput să scrie şi poezie, exerciţiile lirice recente mulţumindu-l, din moment ce mi-a şi spus-o, pe când premeditam noi lansarea celei mai recente cărţi a lui. I-am arătat programul cultural pe 2018, în care figurează cu o carte de poezie, de circa 300 de pagini, intitulată, în mod provizoriu “Decalogul”, şi a surâs cu tristeţe. Rar i se întâmpla să surâdă, pentru că refuza tristeţea.
*
Când am reluat subiectul cărţii lui de poezie, în secţia de oncologie a Spitalului Judeţean, în care nu mai intrasem de când trecuse pe acolo tata, înainte de a mă lăsa singur în bătălia cu viaţa, Roman Istrati mi-a zis că asta va fi sarcina mea şi că va trebui să-l port şi pe el în suflet. Ceea ce nu va fi greu, pentru că el izbutise să-şi afle un sălaş durabil şi acolo. Şi i-am răspuns că, dacă m-aş fi ocupat de recuperarea operei pierdute a unui singur scriitor bucovinean, în care aş fi devenit specialistul lui peşte, m-aş fi simţit un ipocrit; şi, tot aşa, dacă m-aş îngriji doar de memorie, ignorând suferinţele contemporanilor, nu m-aş mai putea privi în oglindă. Şi a înţeles, pentru că ştia, pentru că există acest adevăr şi în el.
*
Nu am obligaţii faţă de plănuirile culturale obşteşti ale posterităţii lui Roman Istrati. El a decis ca tot ce are să se transforme într-un fond, din care să se acorde premii anuale pentru literatură şi arte plastice, să se retipărească o parte dintre cărţile lui şi să fie finanţate anumite programe culturale de anvergură. Nu intru în detalii. Dar premeditările acestea nu pot deveni realitate, pentru că este nevoie de un fond, cu care să se plătească impozite, cheltuielile care au mai rămas, datoriile vechi şi Dumnezeu mai ştie ce, iar tânărul împuternicit de Roman Istrati să-i înfăptuiască vrerea s-a cam împotmolit şi nu mai ştie pe ce cale s-o apuce. Cum nu-i treaba mea, ar trebui să nu-mi pese. Dar nu pot, nu pot trece indiferent pe lângă spulberări, aşa cum nu au făcut-o nici Florin “Maghi” Pascal şi Doamna lui, Alexandra (portretul ataşat din colecţia lor provine). Nu pot lăsa lucrurile neduse până la capăt, chiar dacă aş avea împăcarea de sine a celui care şi-a făcut omeneasca lui datorie. Raţia lui de datorie.
*
Ideea disperată de a-i scoate tablourile la vânzare, premeditată de Roman Istrati prin testament, mi-a venit din pricina urgenţei; dacă ar fi timp, aş găsi eu banii necesari pentru menţinerea spiritului lui Roman Istrati în veşnică prezenţă. Nu credeam în izbândă, dar acum, când văd câţi oameni vor să-i fie alături, simt că mi se deschid ochii şi asupra unei lumi minunate, care şi există. Nu băgasem de seamă, pentru că eu ştiam individualităţi, dar iată că există şi o comunitate. Acestei comunităţi am să-i dedic, având împuternicire, poemul “Până la rouă”, de Roman Istrati, mai adineauri cules:
*
Curată este astăzi casa noastră
şi varul poară gust de senectute;
doar galben luminând ca o părere
singurătatea are ochi de taur;
frigul ne prinde-n gheara lui albastră
şi-n palma nopţii iarăşi îşi ascute
buza în care vinul pare miere
şi liniştea un ţipăt lung de graur
*
Ziua ridică-n noi o lumânare
şi fumul vezi cum chiuie prin casă,
până la rouă gândul se desface
amestecat cu pulberea măruntă;
în piept războiul e o sărbătoare,
tăcuţi noi bem rachiu de biruinţe
şi îmbrăcaţi cu nesfârşită pace
frigul ne pare aşchie căruntă
*
Cu pumn de mucegai acum bătrânii
frământă miezul morţii, fără grabă
în grădină noaptea o păpuşă pare
cu ochii speriaţi de umilinţă;
când ziua prinde muced gustul lânii
nimeni din cei ce ard nu se întreabă
de ce există pentru toţi o floare
şi dincolo de ea o Nefiinţă
