Locuind într-o nemărginire în care „răsar din ziduri îngeri foarte înalți” (Lumina trece în afară), iar „sfera roșie are în mijloc un vultur cu aripile țintuite” (O carte deschisă lângă o cobră regală), Viorica Petrovici se întoarce „într-o geometrie sacră”, în „punctul zero” (Plan cauzal) al transcendenței, pentru a încredința „straturi de lumină / … / în cuvânt în trupul meu albastru de vânt” (Partea întunecată a unei oglinzi) și prin această a treisprezecea carte, „Roata de circ”, scoasă în lumina memoriei de Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, carte în care cântecul, „bântuit de nesomn de nelumi / crucificat pe axul imuabil cânt/ orb de întuneric și lumină” (Crucificat pe axul imuabil) caută și află „tărâmul apei în tărâmul luminii”, tărâmul în care „focul e un joc inițiatic fără întreruperi / cercuri ritmice / evadare / un portal diapazon prin care / sufletul întinde aripi de mărgăritare” (Oglinda cu imagini suprapuse). Iar aceste descifrări „în oglindă”, aproape obsesiv „în oglindă”, și nu în preajmă sau în lăuntru, săvârșite prin „vibrațiile unei muzici de trăsnet / … / un dezmăț total de sunete” caută „o singură realitate Misterul”, printr-o ciudată suprapunere a elementelor propriului corp peste cele ale universului, pentru că „întâii născuți receptează lumile suprapuse” (Pleoapa nu este nici închisă nici deschisă), în ciuda faptului că tocmai această „vie temelie / de împărăție piatră ceasornic solar / piatră altar” doar te face să crezi că „izvorăște din tine o căldură albă”, pentru că întrebările lirice sfârșesc în răspunsuri lirice, în care „nu li se mai deosebește sufletul de trup” (Piatră ceasornic solar).
*
Astfel, deci prin corelația și nicidecum prin interdependența lirică întrebare-răspuns, trupul-suflet copleșește universul, substituindu-se sinelui universal, „și rădăcinile glisează încâlcindu-se / printre stele fără a prelua praful lor / nici o undă nici o vibrație doar plutirea” (Într-o sferă neagră o plutire), plutirea vedică, formulă inițiatică de detașare și, fără îndoială, de acces în armonia universală, ceea ce și este, în fond, prin inefabil, transa poetică și, mai rar, poezia. Dar transa poetică este o trăsătură a post-modernismului, decadență a lirismului spre un haos deloc întâmplător, în care cuvântul nu mai durează, ci, desprins din temeliile sale, deduce și induce o ciudată levitație, o ademenire în aburii nourilor, care nu sunt, dacă ne așezăm și pentru a chibzui, starea Ira a Mariei, cum se zice într-o parabolă a Sfântului Ioan Damaschin, în care concretețea veșnicului, apa din fântână (Maria), descinde din Ira (văzduhul apos, respirat până mai adineauri). Iar starea aceasta de levitație a cuvintelor, deși se soldează cu imagini insolite (precum cioburile unei oglinzi), exclude starea, statutul de închinăciune, pe care l-a avut, până de curând, poezia. Tot mai des și tot mai intens, poetul se substituie Atoateziditorului, revendicându-și statutul de demiurg peste propriul lui univers, și-atunci se aude „din adânc un cântec ca de sirene / sau un muget de valuri răzvrătite / sunetul a două planete când aurele lor se ating / trâmbița unui oracol orb într-o peșteră” (Frânturi dintr-un dodecaedru rubik), oracol orb dintr-o peșteră fiind, precum miticilor Rhadamanthys, Minos, Anacharsis sau Zalmoxis, poetul sau, cum îl numea Strabon (Geografia, II, III, 5, p. 166), noul „înțelept al voinței cerului”. Ceea ce nu-i rău, atunci când „lumile visate visele din vis și ideile pure / pânză de păianjen cu țesătorul la mijloc / roata de circ în care urci pentru joc / și timpul se dilată altfel pe fiecare spiță roata / are aripi albastre” (Roata de circ), atunci când albastrul inițiatic nu doar că revine cu disponibilități de locuire, ci și definește „urmele trecerii prin râul negru” (Într-o sferă neagră o pădure) al existenței umane.
*
Viorica Petrovici, prin noua ei carte de poezie, „Roata de circ”, își reconfirmă vocația de poet, punându-și și fremătându-și, cu fiecare vers încredințat paginilor, „aripile negre și albe ale unui timp de poveste” (Râul imparțial cerne albastrul), timpul de poveste fiind cel al creației, al spovedaniei încredințate unei ciudate, dar expresive levitații (I. D.).
