Iubire de polistiren
*
Te iubesc pe apucate,
pe nemâncate,
când se mai sparge câte o secundă
din serviciul de ceai,
când dulceaţa se sinucide
pe fundul paharului cu apă,
de dragul linguriţei,
ce-a emigrat sub masă,
în altă casă,
în altă cumplită amiază
pentru iubire,
căldură mare şi niciun
gând de gheaţă.
Te iubesc peticit,
din alte dorinţe,
ca o frunză de spanac
spânzurată de dinţi,
în poza de maturitate.
Te iubesc falimentar,
buzunare sparte
şi covrigi azvârliţi, a lehamite,
pe cozi de câini sătui,
în amorţeli de străzi.
Basorelief
*
Am cârpe în culori, cu etichete
ce mă sfidează, nici nu le-am purtat,
dar de la Shakespeare nu am, din sonete,
niciun cuvânt pe buze emigrat.
Am mese şi birouri cu sertare,
secrete-nchise-n chei prinse la gât,
dar dintre bolile comunitare
nu am nici milă, nici silă de urât.
Am stări de nervi şi uneori migrene,
fobii de mii de feluri şi spaimă de iubit,
trupul flămând de preamăriri eterne
mi-a pus sare pe suflet şi l-a înghiţit.
poeme de Liliana WIDOCKS
Ţara mea (habar nu) are
*
Când vrei să furi o ţară
le dai turiştilor de neam apă la moară,
că ce sunt ei, de nu bieţi trecători,
cu metastaze de patriotism la subsuori?
Promiţi flămânzilor friptură şi sarmale,
vacanţelor trei puncte cardinale,
pe-al patrulea-l promiţi la tine-acasă,
să doarma liniştiţi cât ţara e frumoasă,
bolnavilor le vinzi speranţă,
şi-i dai lui Dumnezeu mai multă importanţă,
să fie el ministrul din guvern,
ce preamăreşte lingura de lemn,
hoţilor le sugerezi că este de furat,
ce dacă când ajung totu-i deja luat!
Cu cât mai multa zarvă şi chin la frontiere,
cu atât pe limba-ţi fină mai mult lapte şi miere,
iar celor care văd în tine chip de fiară
pune-le eticheta de trădător de ţară,
doar nu le-ai luat tu plugul şi ogorul,
tu ţi-ai băgat în buzunar doar viitorul!
Ce ştiu ei despre ceva ce n-a mai fost,
au televiziuni, gândirea n-are rost,
le dai un os, le-arăţi un pic ce pot,
în timp ce-ţi treci pe nume ţara, cu votul lor cu tot.
De nopţi, de vis, de tine
*
Fugind de tot ce-n mine rănea ruga de seară,
am adormit mimând în braţe-o primăvară,
iar ochii zămisliră din gând, fără să vadă,
un zbor cu vânt prielnic şi aripi de zăpadă,
purtam pe mine norii şi păsări fără nume,
sorii păşeau cu grijă, să nu ard în tăciune,
mă aştepta drum lung şi dinspre nebuloasă
un cântec de sirenă plângea să vin acasă,
şi tremuram din pântec, şi îmi strângeam în dinţi
răcnetul sălbatic ce mă scotea din minţi,
focul cresta în mine scântei, vânzând luceferi
mărilor, ce ţineau pe umeri zeii teferi
ai vremurilor, când sedus de o efigie,
îţi inventam biserici de apă şi-o religie.
Gândul la tine destramă visul în fărâme,
sunt expulzat din zbor, lăsat să cad anume
pe gustul tău de dulce, pândit de-al meu, amar,
din primăvară strigă ‘rămas bun!’ solitar
un ultim, iluzoriu preot, atent să nu dea greş,
când binecuvântează din noi flori de cireş.
Căruţele de miazănoapte
*
Suit pe capră, ţiganul cugeta la viaţă,
învârtind pe deget capete de mustaţă,
trăitul de pe-o zi pe alta e ca mersul cu căruţa,
îţi mai plesneşte câte-o osie, de-atâta huţa-huţa,
ete şi-acum, un popă voia să-i cumpere hangerul,
cu toc făcut de el, dar ţiganca pierduse puradelul
şi se-nvârtea nebuna de juru-i împrejur,
să-l prindă pe-ăla micu’, dar ăla, fără tur,
nici alte cele, doar o cămăşuţă stacojie
şi-o vestă zdrenţuită, mai groasă, de dimie,
alerga, călcând pe frunze verzi, de ştir,
când mă-sa încerca să-l ia sub coviltir.
*
Îl prinse strâns de mijloc şi-l puse între cârpe,
s-adoarmă, cât îl legăna pe pulpe,
dar năzdrăvanul îi sări din braţe
şi se luă după un stol gălăgios de raţe,
ţiganul îşi aprinse molcom o ţigară,
mai era vreme până să dea lumina-n seară,
creştea inima-n el, să îşi vadă băiatul
cum o stârnea pe mă-sa, să-nceapă cu rugatul,
când lângă şanţ, când pus sub coviltir,
râdea ţiganul, cu mâna la chimir.
Până ţiganca, sătulă de-atâta tevatură,
îl prinse între coapse şi-i puse ţâţa-n gură,
ţiganul dădu bice calului, care de-atâta aşteptat
trase de frâie şi se-ntinse la drum, ca un turbat,
copilul adormi cu mă-sa, printre şoapte,
pe buze-i se prelinse un fir blajin, de lapte.
poeme de Liliana WIDOCKS
Păreri de marmeladă,
fără pâine cu unt
*
Bărbaţii stau într-un picior, pe cioburi mici
din laşitatea stelelor fundamentale,
nu au nici foc în vatră, nici prichici
pe care inima să-şi lase durerea grea, de şale.
Creierul se sinucide, în griuri, pe bărbii,
sătul să plimbe ţanţoş, fără de oglindă,
credinţe moarte şi aparenţe vii,
o lume-n care doar orgoliul se perindă.
Bărbaţii stau într-un picior pe stâlpii muţi
ai cimitirelor ce fac trafic de cuvinte,
ca nişte cocostârci luaţi la bani mărunţi
de-o primăvară, care s-a-nvăţat minte.
Lipsă de mânie
*
Mă chinuie o despărţire, de aseară,
ca o durere de măsea cu epoleţi,
un colonel fără birou venit să ceară
s-aduc, pentru război, cinci nătăfleţi.
Mă chinuie gastrita libertăţii,
dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou,
capcane sapă inima împrejurul cetăţii,
mintea doar ce şi-a lustruit medalii de erou.
Am şase primăveri, dormind în cuib cuminţi,
nu-s viermi pe frunze, îndată îşi iau zborul,
am să arunc pe fruntea zilelor fierbinţi
găleţi de apă, să nu-mi ducă dorul.
Aleg din rafturi o toamnă cu coperţi,
din cele cu nori mânioşi şi ploaie rece,
poate-am să chem, spre seară, îngerii incerţi
ai închisorilor prin care durerea se petrece.
Nimfa apelor
*
Mă chinuiau zile de vară,
cu arşiţă şi-nsingurare
şi mă căinau abia spre seară
brize de sori denigratoare.
Plecam din lumea mea urbană,
fără regret, doar c-un rucsac,
în munţi-nălţasem o cabană,
s-o văd pe ea dansând în lac.
Venea în voaluri de tăcere,
goală sub zvon de borangic,
din nori îşi trimitea himere
luna, s-o-mbrăţişeze-un pic.
*
M-ascunde-ursuzul stufăriş,
ce lasă braţele să-i cadă
pe ochii-mi, când privesc furiş
la pielea-i umilind zăpadă.
Nu ştiu nici azi şi nici nu voi
să ştiu de-i zână sau femeie,
cât suntem lângă cer doar noi,
sunt gol de teamă şi idee.
Se-afundă-n negura de ape,
apoi se-avântă către cer,
mă trec fiori, mă prind în şoapte
gândaci şi-un liliac stingher.
*
I-aş săruta călcâiul fin
şi sânii-obrăzniciţi de vânt,
de e femeie sau delfin
sunt lavă, febră din pământ.
Cu degete de noapte pline
să-i mângâi trupul şi să mor,
să curgă inima din mine
şiroaie, s-o înec, s-o dor.
Dar mai presus de Afrodită
din unde dulci şi diafane,
tremură timpul, în clipită
şi luna obosită-adoarme.
*
Alerg să-i fur măcar sărutul,
o prind de mână şi din zori
în stropi o iroseşte gândul
c-o pierd, din palmă îmi cresc flori.
Şi-n blândul vis al dimineţii,
căutători de-odoare-n soare
murind rămânem datori vieţii
cu-a inimii înstrăinare,
căci arsă e în nemurire,
sufletul doarme în cenuşă,
sărutul ei este iubire
şi-nchide după noi o uşă.
