„Lucrat după dorinţa şi cu cheltuiala M. S. Regelui Carol I”, dorinţă formulată în 1884, şi publicat, începând cu anul 1887, în „Stabilimentul grafic Socec & Teclu” din Bucureşti (Strada Berzei, 96), „Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor”, de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, înseamnă şi o incredibilă mărturie despre horele tradiţionale ale românilor. Marele cărturar basarabean, primind provocarea regală, a răspândit, în întreaga ţară, prin intermediul „revizorilor şcolari şi al protopopilor”, un chestionar cu 206 întrebări, toate rezultate din nedumeririle pe care i le provocaseră folcloriştii şi celelalte categorii de „ştiinţifici”, cu rare excepţii, de până la el.
*
Mare mi-a fost surpriza să constat că în marele dicţionar al lui Hasdeu sunt descrise horele tradiţionale româneşti, şi cele solstiţiale, şi cele echinocţiale, dar şi cele în lumeşti decadenţe, descrierile fiind însoţite şi de partiturile muzicale care au respectat, prin notaţii, spiritul şi acurateţea acestora. Încă nu se ştia, pe vremea lui Hasdeu, despre ceremoniile totemice din care au descins horele (muzele) ca invocaţii binecuvântate ale timpului, dar o inteligenţă sclipitoare, precum cea a continuatorului de cărturari Hasdeu, din Hotin, nu avea cum să nu intuiască un inefabil ancestral, spre care să nu scânteieze iluminări.
*
În descrierile horelor româneşti Hasdeu se foloseşte şi de mărturii ale lui Franz Joseph Sulzer („Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen“, adică Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei şi Basarabiei”, vol. I-III, Editura Gräffer, Wien, 1781), dar şi de mărturii moldoveneşti, datorate lui Theodor T. Burada sau Gheorghe Asachi, recursul la culegerile lui Dimitrie Vulpian însemnând, din punct de vedere al localizărilor geografice, nişte erori nepremeditate, pentru că Vulpian aduna, după cum recunoştea în prefaţa la „500 de hore româneşti”, sub nume de genul „Moş Puiu”, „Moş Stan”, „Moş Panait din Bârlad” etc., nu culegeri proprii de cântece, ci partituri preluate din caietele lui Wachmann, Mikuli, Rouschitzki, Erlich şi ale altor tezaurizatori de melos românesc vechi, dar care, la rândul lor, nu au precizat nici numele lăutarilor de la care au adunat melodii, nici provenienţa acestora.
*
Hasdeu, însă, ca şi Jean Henri Abdolonyme Ubicini („Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea”, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285), pe la anii 1800, sesizează unitatea melosului şi a horelor româneşti în toate provincii locuite de români din cele trei imperii („imediat ce se naşte un cântec nou într-o provincie românească dintr-un imperiu, acesta se răspândeşte, cu viteza fulgerului, în toate provinciile locuite de români şi din celelalte provincii”, scria Ubicini), hore precum „Ardeleneasca” sau „Arcanul” jucându-se în întreg spaţiul românesc, iar altele, considerate zonale, precum „Ariciul” de pe ambele maluri ale Oltului, existând şi în toată Moldova, sub denumirea de „Ştubet”, dar cu aceeaşi „arie” (melodie) şi cu coregrafie aproape identică.
*
Ceea ce nu se ştia, în secolul XIX şi cu atât mai puţin în cel anterior, este provenienţa horelor din ceremoniile totemice ancestrale ale spaţiului european, în care horele lunare, dansate în sinusoidă (atât cele solstiţiale de iarnă, majoritatea cu măşti, cât şi cele echinocţiale de primăvară, ale fertilităţii, numite brâie, cu confuzia târzie a sârbelor, care brâie sunt), şi horele solare, dansate în cerc (atât cele solstiţiale de vară, care descind din ceremonialul Nedeilor, cât şi cele echinocţiale de toamnă, numite bătute, cu confuzia ruseştilor, care bătute moldoveneşti sunt la origine), şi-au pierdut sensurile iniţiatice, amestecându-se şi jucându-se la întâmplare, după cheful petrecăreţ al generaţiilor.
*
O să reproduc descrierea horelor româneşti din secolul XIX, preluând textele din dicţionarul lui Hasdeu, iar dacă mi se vor ivi în cale, şi din alte mărturii de atunci, atenţionând că după moscovizarea „ştiinţifică” a coregrafiei româneşti, horele au cam dispărut, fiind înlocuite de ţopăieli în linie, ca la „Balşoi Teatrî”, cu adânci dezrădăcinări. Doar pe la Corlata şi pe la Bilca, în Bucovina, doar pe Târnave, în Transilvania, unde nu şi-au băgat picioarele „ştiinţificii” coregrafi, relicve iniţiatice ale horelor ancestrale încă mai supravieţuiesc, deşi mimetic, după regula lui „aşa am apucat”, şi nicidecum iniţiatic şi ceremonial.
