10 trupe pentru Bucovina Rock Castle 2018

Salutare tuturor!

Continuăm seria confirmărilor la Bucovina Rock Castle și credem că o să vă placă ce avem să vă anunțăm în acest al doilea comunicat… Așadar:

De Staat (NL) – din Olanda, pentru prima dată la Bucovina Rock Castle și a doua oară în România, vine această trupă foarte prolifică, numărând 5 albume de studio în 12 ani de carieră. Grupul a câștigat numeroase premii muzicale și a deschis pentru trupe precum DeUS sau Muse, dar ceea ce îl recomandă sunt mai ales show-urile live, în care atitudinea sarcastică se împletește cu cheful de dans și nebunia instrumentelor. Piesa Witch Doctor a făcut furori în Europa, dar De Staat au arătat că sunt mult mai mult decât un one hit wonder, așa că nu ratați un concert de zile mari!…

Jinjer (Ua) – trupa din Donetsk nu mai are nevoie, deja, de nici o prezentare, fiind binecunoscută publicului românesc. Tatiana & băieții au semnat cu Napalm Records si de atunci sunt într-un turneu continuu care i-a dus din USA până în Rusia… În rest, ce-ar mai fi de zis?… Toată lumea în fața scenei!

DorDeDuh (Ro) – DorDeDuh sunt o prezență mai rară pe scenele patriei, însă, tocmai de aceea, cu atât mai așteptată de public. Proiectul inițiat de Hupogrammos și Sol Faur (membri fondatori Negură Bunget) e o transpunere muzicală a unei întregi filozofii de viață și moarte, a unor trăiri avute de oameni ce privesc existența dincolo de aparențele ei vulgare. Ne bucurăm să ne fie Dor de Duh pentru a doua oară la Bucovina Rock Castle!…

Dirty Shirt (Ro) – Într-o constantă ascensiune, moroșenii de la Dirty Shirt încep, încet încet, să cucerească nu doar publicul românesc, ci și pe cel european. Combinația de hardcore, industrial, metal și folclor e devastatoare pentru oricine se află în fața scenei. Nu mai poți??…No, ia un gât de pălincă și haida iară!…

Luna Amară (Ro) – Trupa va lansa în curând un nou videoclip, pentru piesa Viu, după cele lansate în toamnă la piesele Nu știu, Nu iau, Nu sunt și Om. Aceste piese și altele vor face parte de pe viitorul album de studio pe care băieții vor să-l lanseze în toamnă. Ajunsă într-o zonă de maturitate stilistică, Luna Amară continuă să cânte despre tine și lumea în care trăiești, despre noi și viețile noastre complicate, în concerte care parcă și-au regăsit energia începuturilor…

Pentru toate trupele interesate, nu uitați că începând cu ediția aceasta avem o a doua scenă, dedicată formațiilor la început de drum. Vă puteți înscrie pe pagina de FB Concurs Bucovina Rock Castle 2018 (https://www.facebook.com/bucovinarockcastle2018) iar publicul va fi singurul care va decide, prin vot, prezența voastră la festival. Detalii privind regulamentul găsiți pe aceeași pagină. Succes!

*
Vă așteptăm cu drag!
Bucovina Rock Castle Crew

alias

Mihnea Blidariu

BUCOVINA ROCK CASTLE 2018 No Comments Apr 18

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor

Fotografie pusă la dispoziţie de László Gergely Pál

I. Exemplul „cerului megieș”

Nu există definire mai inspirată a relaţionării dintre datină şi folclor decât aceasta, formulată de Lucian Blaga şi identificată, discret, dar precis, de Romulus Vulcănescu[1], în ciuda unui exces de dacism, care, ca şi la Cantemir, care numea „eres dacic” tot ceea ce nu era roman, obloneşte un ceva şi mai îndepărtat, o civilizaţie primordială vag şi târziu mărturisită, pe care numai Lucian Blaga a îndrăznit să o desluşească şi să o înţeleagă cu adevărat, din perspectiva „Imanentul care urcă”, în simetrie diametrală cu „Transcendentul care coboară”[2]. Eu numisem, cu ceva vreme în urmă, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”, printr-o formulare mai brutală, folclorul drept „desprinderea vulgară din ceremonial”, deşi ruperea aceasta nu se face atât prin folclor, cât prin etnologie şi folcloristică, domenii în care timpul este tăiat cu foarfeca, pentru reconstrucţii de hârtie, pe un anume suport al vremelniciilor. Intuisem caracterul solstiţial şi echinocţial al horelor şi legătura lor cu suirile pe munte, bazându-mă pe informaţiile din „Geografia” lui Strabon[3] şi din „Istoriile” lui Herodot[4], dar şi din poezia lui Hesiod[5] şi a lui Pindar, care fac trimitere la leagănul poeziei, cântecului, dansului şi religiei iniţiale, reprezentat de Munţii Carpaţi, de „Muntele Lumii”, identificat de Mircea Eliade drept sinonim şi al „Arborelui Lumii”, pentru că „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[6], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[7], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]. Şi mai intuisem că hora este un ceremonial totemic primordial al muntelui, din moment ce, în limbile slavone de prin megieşiile noastre, cuvântul „hora” (scris, uneori, „gora”) înseamnă munte; deci, în limba română, în care există şi verbe derivate din substantiv, hora nu putea însemna decât ceremonialul de pe munte, horirea. Iar cuvântul nu l-am luat, noi, românii, nici de la vechii egipteni, evrei şi greci, care aveau hore (rotiri solare, care delimitează sacralităţi spaţiale şi temporale, de tip Horus), nici de la slavi, ci de la ceremoniile totemice (horiri) din creştetul muntelui (hora), în cadrul „fenomenului kogaionic”, cum numea Romulus Vulcănescu „fenomenul horal”[9], din vremurile în care „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[10]. Pentru fiecare solstiţiu sau echinocțiu exista o altfel de horire ceremonială, funcţie de omagiere, deşi, mai ales la urcările echinocţiale, horele se săvârşeau în cinstea Soarelui şi în cinstea Lunii, numită, în popor, „Cosânzeana, sora Soarelui și stăpâna zilelor”[11].

În cultura română, în care „megieşia Cerului”[12] are trăiri diametrale, deci şi determinanţi ceremoniali opuşi, Datinii primordiale, o adevărată „Biblie” a românilor, i se opune confiscant şi sofianic[13], Datina creştină, care confiscă şi adaptează fără explicaţii, obligându-i pe cărturari la judecăţi banale, inflamate de ieftin naţionalism, de tipul: „Hora: cuvântul amintește vechi elemente grecești din limba romanică a coloniștilor de la Dunăre (eroare: grecii au preluat „horus” de la egipteni, care, la rândul lor le-au dus, prim felahi, din Carpaţi în Egipt: „egiptenii au luat misterele de la pelasgi”[14]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[15]). Ea e jucată cu mult foc în zile de sărbătoare și Dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare și petrecere a satului, cârciumă sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri cari-și caută încă norocul, flăcăi în albe cămăși cusute, cu flori la margenea pălăriei rotunde, și fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori. Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei, oricine poate intra în joc când vrea, și în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari” – eroare: muzica instrumentală se numea, în toată Europa, ca şi acum, la nordici şi baltici, „lätar”), mai mult țigani, se învârtește hora prin ridicarea și puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte și înapoi. Pentru a ținea tactul și cu ritmul poesiei, conducătorul horei, care la serbările de la Curtea Domnească era un mare boier și purta toiag de argint, spune versuri scurte (eroare: practica şamanică a vremilor cărunte menţionează un bard, identic „tracului Pean”, admis în templele lui Apollo „cu ierbile şi cântecele lui vindecătoare”[16], numit „vates”[17]), care sunt improvisate și uitate sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puțin bine izbutite. Așa se naște o mare parte din poesia lirică populară”[18], scria Iorga, contrazicând ceremonialul bucuriei „cosmotice”, pe care o intuise destul de corect, observând că „hora sună voios, vesel, mișcat, chiar bacantic”[19].

Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cuvinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care încântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[20].

O astfel de falsă şi penibilă judecare a folclorului, dar pusă sub aura unui moto fistichiu al autorului şi mai fistichiului concept al „arhetipului”, Carl Gustav Jung („Oare au scăpat vreodată oamenii total de mit?… Numai puţini indivizi reuşesc să se lepede de mitologie în epoca unei anumite aroganţe intelectuale; masa nu se eliberează niciodată), vine din partea Mihaelei Lucia Piţigoi, care sintetizează, practic, incultura de până la domnia sa, susţinând că „folclorul poate fi definit drept „creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic şi dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunoştinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cântece şi dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune”[21]. Deci nu un dat iniţial, ca degenerează, în substanţa lui fundamentală, prin absenţa iniţierilor, înlocuite de dezarmanta regulă a lui „aşa am apucat”.

În contrapondere, un cărturar deplin precum Mircea Vulcănescu, descoperă „o ipoteză nouă asupra studiului spiritualității române, axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei. Ipoteza noastră am denumit-o atunci[22] lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone. În sprijinul ipotezei noastre, două exemple concludente: sacrificiul uman spre cer și incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostași de mâini și de picioare și azvârlit în sus, spre cer, și împiedicat în cădere să mai atingă pământul, fiind prins în lăncii”[23]. Cum v-am mai avertizat, Vulcănescu, deşi discipol al lui Blaga, nu a avut curajul de a se aventura dincolo de dacism, iar despre incintele circulare şi pătrate din munţi, care favorizau dialogul cu divinitatea (ziguratele de timp templul de la Densuş), nu avea ştiinţă – şi nici nu are nimeni încă acest necesar de luciditate, care condiţionează cunoaşterea, dar observa corect, în spiritul teoriei blagiene a Imanentului care urcă, „în legătură cu incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, (că) ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[24], şi că „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[25].

Care sunt locurile sacre ale ceremoniilor totemice şi cum se făceau horirile, adică ceremoniile munţilor, numiţi, iniţial Hora, precum şi astăzi în limbile slavone, vom înţelege din sărbătorile ancestrale, încă păstrate de creştinism, dar prin totală golire de conţinut şi transformare într-un „fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri ”[26], pe care îl numim, tradiţie, obicei, folclor.

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987

[2] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[3] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[4] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[5] Hesiod, Teogonia, p. 5

[6] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[7] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Vulcănescu p. 357

[10] Vulcănescu p. 358

[11] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[12] Blaga apud Vulcănescu p. 363: „Exemplul „cerului megieș” convine mai ales imanentului biospiritual care urcă spre cerul care s-a înălțat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepția mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmărește cerul la care mereu râvnește. E vorba deci de un cer care se înalță spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a românului”

[13] „Sofianicul, în esența lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie inișiativă și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creație spirituală” – n Blaga apud Vulcănescu p. 362)

[14] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[15] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[16] Orfeu, Către Apollon, în Antologia poeziei greceşti, p. 205

[17] Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, p. 127

[18] Iorga pp. 305-306

[19] Iorga p. 306

[20] Vulcănescu p. 357

[21] Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017, p. 178

[22] În Fenomenul horal, o lucrare de sociologie a culturii, care îi aparţine

[23] Vulcănescu p. 357

[24] Ibidem

[25] Vulcănescu p. 358

[26] Vulcănescu p. 359

DATINA, Horele românilor No Comments Apr 18

Nici minunile nu s-au făcut şi se fac pe gratis!

„Lumânările de Paşte, de la Ierusalim, ceara descântată lângă apa Iordanului, săpunul cu care se spălase pe mâini patriarhul la sărbătorile împărăteşti, untdelemnul sfinţit de la candela Sfântului Mormânt, apa care ţâşnise din icoana de minuni făcătoare a cutărei sau cutărei mănăstiri din Sfântul Munte, toate erau atât de căutate de bolnavii din România, încât prea sfinţii călugări, patriarhi şi episcopi, care veneau prin Iaşi şi prin Bucureşti, nu ştiau cum să îndestuleze pe toţi cei ce veneau să ceară aceste doctorii de minuni făcătoare, adică să ceară, nu; mă înşel: să cumpere, căci numai sfinţii Cosma şi Damian fuseseră doctori fără de arginţi.

Episcopii şi patriarhii, duhovnicii şi diaconii primeau cu mucenicească umilinţă bani şi moşii, scule şi argintării, ba chiar şi producte, pe care le revindeau totdeauna cu câştig, spre cinstea şi slava Sfântului Eudochie, negustorul cel fără de cusur; da, primeau, primeau întruna pentru dragostea oilor cuvântătoare şi pentru slava sfinţilor mai sus pomeniţilor, Cosma şi Damian, de la Dumnezeu doctori fără de arginţi.

E uimitor de mare cantitatea doftoriilor sfinte, ce s-a consumat în ţările române, în cele două din urmă secole! Ar fi trebuit patriarhului de la Ierusalim să aducă untdelemnul din candela Sfântului Mormânt în chiupuri mari cât balena, pentru a răspunde la toate cererile. Dar nu făcea aşa, căci lucrul ar fi fost nepractic şi, al doilea, ar fi fost în contra principiului care spune că doctoriile hieratice trebuie luate în porţiuni sau doze infinitezimale.

Ei aduceau o sticluţă cu untdelemn din candela Sfântului Mormânt sau cu apă de la Iordan ori din fântâna Cedronului. Că untdelemnul sau apa erau de la Ierusalim, eu unul nu aş garanta nici cu partea din Rai a duşmanilor mei. Când se isprăvea la Iaşi sau la Bucureşti apa sau untdelemnul din preţioasa sticluţă, medicul prea sfinţit punea apă din Dâmboviţa sau din Bahlui, căci, conform scripturii, duhul Domnului pluteşte deasupra tuturor apelor. Cererile continuau, ofertele erau gata.

Condiţiunea de căpetenie era ca sticluţa să fie mică şi închisă în trei-patru cutii, care se scoteau una dintr-alta. Şi când înaltul prelat mergea acasă la bolnav, şi când acesta venea la înalt prea sfinţia sa, formalităţile erau aceleaşi. Preţul însă desigur diferea, ca şi astăzi, „on opère chez soi et on travaille en ville”.

Şi iată cum, după spusa unui bătrân, care de la tată-său o auzise, cutia cea mare se deschidea cu deosebită ceremonie; se rosteau nişte cuvinte pe limbi adânci de către episcop; călugării care îl însoţeau, luând o poziţiune cataleptico-extatică, ca cuprinşi de alte-alea, pironeau ochii în bolnav. Acesta simţea un fior…

A doua cutie apărea… Emoţiunea creştea. Dacă putea, bolnavul cădea în genunchi, iar rudele rupeau pământul cu mătăniile…

La apariţiunea celei de-a treia cutie, pe care, încet, oblu şi pe linse, o arăta episcopul, bolnavul tremura ca varga, simţea că, de la creştet, până în tălpi, îl arde şi îl îngheaţă, îl saltă şi-l doboară, îl chinuie şi-l mângâie o căldură ciudata, de el ne mai simţită.

Când apărea, în fine, sticluţa, sfinţita sticluţă, învelită în catifea verde sau roşie, călugării, ca zguduiţi de o puternică scânteie electrică, cădeau în genunchi. Bolnavul, rudele, cei de faţă, toţi izbeau cu fruntea pardoseala odăii. Episcopul, cu mişcări automatice, se apropria de bolnav. Respiraţia îi era şuierândă şi gâfâindă… ungea cu untdelemnul sau uda cu apa din sticluţă şi bolnavul se făcea bine în marea majoritate a cazurilor.

Curentul nervos, hipnotismul, vibraţiunile, emoţiunea, efluviile magnetice şi tot ce spune ilustrul Charcot, astăzi, la Salpétrière, în Paris,erau provocate de sticluţa cu apă de Iordan, de Dâmboviţa sau de Bahlui. Bolnavul se scula om în toată firea, gata a înălţa la ceruri pe episcop, a-i da pungi peste pungi, moşii peste moşii. Medicina doftoricească o fi făcut, n-o fi făcut parale din ţările române, în secolele trecute; medicina călugărească însă, pe lângă averile „naht”, adică pe lângă bani câştigaţi după consultaţiuni ca cea de sus, a mai câştigat şi moşii, care dăduseră Statului român, după secularizare, până mai deunăzi, între 20 şi 25 de milioane pe fiecare an. Cu asemenea foloase, mi se pare că nu s-ar pute zice că medicina călugărescă nu a fost bănoasă în ţările române.

Un alt capitol ce va trebui să se consacre medicinii sfinte în istoria ţărilor române va fi şi acela al vindecării prin punerea mâinilor unui înalt prelat pe capul bolnav. Unul din stareţii de la muntele Athos, ieromonahul Gabriel, în biografia patriarhului Nifon, ne spune că Nifon făcea minuni prin apoziţiunea mâinilor. De altminteri, şi după moarte, patriarhul Nifon a vindecat, multă vreme, de muţenie, de friguri şi de durere de cap, întocmai cum moaştele mitropolitului Maxim, omorât de Mihnea Vodă, vindecă de zvântă tot felul de boli.

Ca şi în Apus, la catolici, la francezi şi la germani, unde se păstrează şi se adoră moaşte, bunăoră, la Vendôme, „o lacrimă a lui Christos”, la Corbie, „barba lui Noe”, la St. Médard, în Paris, „un dinte al lui Christ” şi, într-alte două oraşe, două… „capete de ale Sfântului Ioan Botezătorul”, precum două sunt şi tunicile Mântuitorului, una la Colognia, alta la Argenteuil, lângă Paris, tot astfel şi în ţările române adoraţiunea moaştelor alcătuia o parte covârşitoare a medicinii hieratice.

Priveau, adorau şi se făceau bine, prin minunea dumnezeiască, pe care ştiinţa, în cele mai multe cazuri, o esplică azi foarte omeneşte. De multe ori, bolnavii se făceau bine înainte chiar de a fi văzut moaştele, întocmai cum unii bucureşteni, acum 20 de ani (în 1872 – n. n.), se făceau bine numai văzând pe doctorul Drasch intrând, pe uşă, în odaia lor. Credinţa şi super-excitarea nervoasă a bolnavului facilitau sarcina călugărilor.

În Germania, într-o cutie de sticlă, căptuşită cu negru pe trei părţi, era atârnat un fir de păr din capul Prea Curatei Fecioare Maria. Tămăduia de toate bolile. Bolnavii veneau din toate părţile, se târâiau pe genunchi, adorau firul de păr, pe care nici vorbă că nu-l vedeau şi se întorceau sănătoşi.

Într-un rând, un bolnav mai curios s-a uitat, cu tot dinadinsul, să vadă firul şi, deşi îşi pironise privirile în cutie ca vulturul în soare, nu văzu nimic. Întrebă, atunci, pe bătrânul călugăr, care sta alături de cutie, rugându-se:

– Părinte, sfinţia ta îl vezi? Eu nu-l zăresc deloc!

Călugărul, cu îngerească sinceritate, răspunse:

– De 25 de ani, taică, îl arăt drept-credincioşilor, în toate zilele, şi nu l-am văzut niciodată, dar trebuie să fie înăuntru; deci, închină-te şi adoră-l, ca să te faci bine.

Medicina hieratică, medicina sfântă, nu s-a sfârşit cu secolul XVII; ea a continuat în secolul următor şi continuă şi azi. La St. Pierre du Chaillot, la Paris, în Roma, la Santa Maria in Ara Coeli, unde este icoana Fecioarei, făcută de evanghelistul Luca, la noi, în Bucureşti, la Sf. Mina, la Sf. Elefterie şi îndeosebi la Sf. Vineri, în ajunul hramului, medicina hieratică, nu pentru suflete, ci pentru trupuri, „bat son plein”, este în toiul ei.

Nervi şi credinţă, credinţă şi nervi! Numai puterea lui Dumnezeu mai poate, într-acest sfârşit de secol şi într-această năbădăioasă civilizaţie, să mai înfrâneze şi să mai domolească la oameni nervii, care plesnesc ca bicele, la cea mai mică impresiune. Cloratele, bromurile şi toate calmantele medicinii doftoriceşti „y perdent leur latin”, nu mai pot face nimic. Lumea, cu a ei minte, cu a ei închipuire, saltă în văzduh la cea mai mică mişcare şi face ca în vremea basmelor, din purice bivol şi din bivol purice, când nu face din cal măgar” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 44-51).

Aşa vă place Istoria? No Comments Apr 17

Petru Rareş, „un învăţat filosof şi doctor”

Petru Rareş

Petru Rareş, adevăratul moştenitor al tuturor marilor calităţi ale lui Ştefan cel Sfânt, Petru Rareş, românul cel mai învăţat din secolul XVI, a fost şi doctor.

Datoresc această preţioasă ştire vastelor cunoştinţe şi prietenoasei amabilităţi a domnului B. P. Hasdeu, care mi-a arătat şi lămurit, din ediţia rusească a Istoriei Rusiei, de Karamzin (Tom. IX) nota 849, în care se vorbeşte de o epistolă a unul Ivaşco Peresvetov.

Într-această bucată literară, adresată Ţarului Ivan cel Groaznic, Peresvetov zice că a slujit pe Zapolia al Ungariei, pe Ferdinand al Bohemiei şi pe Petru Rareş al Moldovei, despre care, citez textual, spune: „Voevoda Petru ucionăi filosof i dohtor”, adică: „Petru Vodă este un învăţat filosof şi doctor”.

(Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21).

Aşa vă place Istoria? No Comments Apr 17

1462-1504: Martiriul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

„Ştefan, eroul cel mare şi sfânt al românilor, nu avea doctori, până la 1475. Şi, cu toate acestea, la asediul Chiliei, la 1462, Ştefan căpătase o rană adâncă la încheietura piciorului, care încheietură nu ştiu. Documentele veneţiene, citite de un om de ştiinţă, îi vor spune poate care din încheieturi fusese rănită. Se făcuse o fistulă, pe care Ştefan o răbda, ajutându-se cu faimoasa lui icoană de minuni făcătoare, cu icoana Sfântului Gheorghe, pe care, mai târziu, o dărui bisericii Zografos din muntele Athos. Se vede, însă, că, la 1475, durerile deveniseră atât de groaznice, încât sănătatea de fier a marelui Domn fu zdruncinată. Se hotărî să ceară Senatului Veneţiei un medic, care îi fu trimis. Cum îl cheamă, ce i-a făcut, nu ştim.

Un alt document, din 1502, ne vorbeşte de un nou doctor la curtea lui Ştefan, anume Mateo Muriano, care este de mai înainte decât 1502 la Suceava. Rana mergea înrăindu-se; vârsta şi sănătatea Domnului nu puteau să mai reziste. La 9 decembre 1502 (amănuntul e interesant), Ştefan, după îndemnul doctorului Muriano, trimite la Veneţia pe Demetriu Purceviu, să-i cumpere doctorii. De farmacii, în ţară, nici pomeneală. Doctorul pregătea singur doctoriile şi, acum lipsindu-i ingredientele trebuincioase, trimitea la Veneţia. Până să se întoarcă trimisul, Muriano moare la Suceava, iar Ştefan se îndreaptă, iarăşi, cu stăruitoare rugăciune la Senatul Veneţiei, ca să-i trimită doctor bun, pe care, zicea el, îl va plăti bine.

Plata ce se lega Ştefan a o da doctorului era de 500 de galbeni pe an. Fără îndoială că, pe lângă această sumă însemnată foarte pe timpurile acelea, doctorul Domnului avea să mai câştige cine ştie cât încă. Lucrul acesta era cunoscut la Veneţia şi, îndată ce Senatul porunci să se vestească dorinţa şi oferta Domnului Moldovei, doctori mulţi se prezentară: Giorgio di Piemonte, Girolamo da Cesena şi Alessandro Veronese. Alegerea Senatului se opri asupra lui Girolamo da Cesena, care şi plecă la Suceava.

Boala Domnului, rana, starea generală, totul în fine părea a fi de o gravitate excepţională, încât doctorul nu voi să ia singur asupră-şi răspunderea urmărilor, mai cu seamă când se uita în juru-i şi vedea pe fiul Domnului, pe Bogdan cel groaznic la mânie, precum şi pe acei soţi de lupte şi victorii ai lui Ştefan, pe uriaşii de la Rahova şi Valea Albă, care, încărunţiţi ca şi marele Domn pe câmpurile de bătaie, stăteau acum mâhniţi împrejurul bolnavului şi sorbeau din ochi pe doctor, năzuind să ghicească, pe fruntea lui, dacă Ştefan avea să mai scape ori nu. Măreţ cadru pentru pictorii noştri care nu fac numai portrete!

Girolamo da Cesena se înfricoşă şi ceru consult… ca şi azi. Era pe vară, în 1504. Se mai chemă, deci, Leonardo Massari, doctor vestit de la Buda, şi un doctor evreu, de la Curtea Hanului tătăresc. Se consultară şi hotărâră să ardă rana, care se lăţise şi, probabil, începuse să gangreneze. Nu garantau nimic. Bogdan primi. Doctorii arseră cu fier roşu. Era la sfârşitul lui iunie 1504; la 2 iulie, Ştefan muri. Spaima doctorilor fu, la început, mare. Bogdan însă recunoscu că nu puteau face altminteri şi lăsă pe cei doi aduşi să plece. Pe Girolamo da Cesena voia să-l reţină pentru curtea lui. Se vede însă că Bogdan, dându-şi, în dese rânduri, drum slobod mâniei lui celei viforoase, italianul o sfecli şi ceru să plece cu orice preţ. Prin stăruinţele Regelui Ungariei, la care Cesena apelase, Domnul Moldovei îi dete drumul. Italianul plecă fără să se mai uite îndărăt.

Curtea rămase iarăşi fără doctor. Lucrul acesta se ştia în Polonia şi de aceea, când Bogdan trimise, după 1504, ne spun documentele slavone ale Academiei Române, pe Tăut logofătul, deşteptul şi şăgalnicul diplomat al Moldovei, împreună cu Isac cămăraşul şi Ivanciu logofătul, la Alexandru, Regele Poloniei, ca să ceară pe sora acestuia, Elisaveta, de soţie, Regele ceru, şi trimişii Moldovei primiră, ca principesa să aducă la Suceava pe doctorii săi, pe care Bogdan se îndatora a-i plăti şi întreţine” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21)