Nici minunile nu s-au făcut şi se fac pe gratis!

„Lumânările de Paşte, de la Ierusalim, ceara descântată lângă apa Iordanului, săpunul cu care se spălase pe mâini patriarhul la sărbătorile împărăteşti, untdelemnul sfinţit de la candela Sfântului Mormânt, apa care ţâşnise din icoana de minuni făcătoare a cutărei sau cutărei mănăstiri din Sfântul Munte, toate erau atât de căutate de bolnavii din România, încât prea sfinţii călugări, patriarhi şi episcopi, care veneau prin Iaşi şi prin Bucureşti, nu ştiau cum să îndestuleze pe toţi cei ce veneau să ceară aceste doctorii de minuni făcătoare, adică să ceară, nu; mă înşel: să cumpere, căci numai sfinţii Cosma şi Damian fuseseră doctori fără de arginţi.

*

Episcopii şi patriarhii, duhovnicii şi diaconii primeau cu mucenicească umilinţă bani şi moşii, scule şi argintării, ba chiar şi producte, pe care le revindeau totdeauna cu câştig, spre cinstea şi slava Sfântului Eudochie, negustorul cel fără de cusur; da, primeau, primeau întruna pentru dragostea oilor cuvântătoare şi pentru slava sfinţilor mai sus pomeniţilor, Cosma şi Damian, de la Dumnezeu doctori fără de arginţi.

*

 E uimitor de mare cantitatea doftoriilor sfinte, ce s-a consumat în ţările române, în cele două din urmă secole! Ar fi trebuit patriarhului de la Ierusalim să aducă untdelemnul din candela Sfântului Mormânt în chiupuri mari cât balena, pentru a răspunde la toate cererile. Dar nu făcea aşa, căci lucrul ar fi fost nepractic şi, al doilea, ar fi fost în contra principiului care spune că doctoriile hieratice trebuie luate în porţiuni sau doze infinitezimale.

*

Ei aduceau o sticluţă cu untdelemn din candela Sfântului Mormânt sau cu apă de la Iordan ori din fântâna Cedronului. Că untdelemnul sau apa erau de la Ierusalim, eu unul nu aş garanta nici cu partea din Rai a duşmanilor mei. Când se isprăvea la Iaşi sau la Bucureşti apa sau untdelemnul din preţioasa sticluţă, medicul prea sfinţit punea apă din Dâmboviţa sau din Bahlui, căci, conform scripturii, duhul Domnului pluteşte deasupra tuturor apelor. Cererile continuau, ofertele erau gata.

*

Condiţiunea de căpetenie era ca sticluţa să fie mică şi închisă în trei-patru cutii, care se scoteau una dintr-alta. Şi când înaltul prelat mergea acasă la bolnav, şi când acesta venea la înalt prea sfinţia sa, formalităţile erau aceleaşi. Preţul însă desigur diferea, ca şi astăzi, „on opère chez soi et on travaille en ville”.

*

Şi iată cum, după spusa unui bătrân, care de la tată-său o auzise, cutia cea mare se deschidea cu deosebită ceremonie; se rosteau nişte cuvinte pe limbi adânci de către episcop; călugării care îl însoţeau, luând o poziţiune cataleptico-extatică, ca cuprinşi de alte-alea, pironeau ochii în bolnav. Acesta simţea un fior…

*

A doua cutie apărea… Emoţiunea creştea. Dacă putea, bolnavul cădea în genunchi, iar rudele rupeau pământul cu mătăniile…

La apariţiunea celei de-a treia cutie, pe care, încet, oblu şi pe linse, o arăta episcopul, bolnavul tremura ca varga, simţea că, de la creştet, până în tălpi, îl arde şi îl îngheaţă, îl saltă şi-l doboară, îl chinuie şi-l mângâie o căldură ciudata, de el ne mai simţită.

*

Când apărea, în fine, sticluţa, sfinţita sticluţă, învelită în catifea verde sau roşie, călugării, ca zguduiţi de o puternică scânteie electrică, cădeau în genunchi. Bolnavul, rudele, cei de faţă, toţi izbeau cu fruntea pardoseala odăii. Episcopul, cu mişcări automatice, se apropria de bolnav. Respiraţia îi era şuierândă şi gâfâindă… ungea cu untdelemnul sau uda cu apa din sticluţă şi bolnavul se făcea bine în marea majoritate a cazurilor.

*

Curentul nervos, hipnotismul, vibraţiunile, emoţiunea, efluviile magnetice şi tot ce spune ilustrul Charcot, astăzi, la Salpétrière, în Paris,erau provocate de sticluţa cu apă de Iordan, de Dâmboviţa sau de Bahlui. Bolnavul se scula om în toată firea, gata a înălţa la ceruri pe episcop, a-i da pungi peste pungi, moşii peste moşii. Medicina doftoricească o fi făcut, n-o fi făcut parale din ţările române, în secolele trecute; medicina călugărească însă, pe lângă averile „naht”, adică pe lângă bani câştigaţi după consultaţiuni ca cea de sus, a mai câştigat şi moşii, care dăduseră Statului român, după secularizare, până mai deunăzi, între 20 şi 25 de milioane pe fiecare an. Cu asemenea foloase, mi se pare că nu s-ar pute zice că medicina călugărescă nu a fost bănoasă în ţările române.

*

Un alt capitol ce va trebui să se consacre medicinii sfinte în istoria ţărilor române va fi şi acela al vindecării prin punerea mâinilor unui înalt prelat pe capul bolnav. Unul din stareţii de la muntele Athos, ieromonahul Gabriel, în biografia patriarhului Nifon, ne spune că Nifon făcea minuni prin apoziţiunea mâinilor. De altminteri, şi după moarte, patriarhul Nifon a vindecat, multă vreme, de muţenie, de friguri şi de durere de cap, întocmai cum moaştele mitropolitului Maxim, omorât de Mihnea Vodă, vindecă de zvântă tot felul de boli.

*

Ca şi în Apus, la catolici, la francezi şi la germani, unde se păstrează şi se adoră moaşte, bunăoră, la Vendôme, „o lacrimă a lui Christos”, la Corbie, „barba lui Noe”, la St. Médard, în Paris, „un dinte al lui Christ” şi, într-alte două oraşe, două… „capete de ale Sfântului Ioan Botezătorul”, precum două sunt şi tunicile Mântuitorului, una la Colognia, alta la Argenteuil, lângă Paris, tot astfel şi în ţările române adoraţiunea moaştelor alcătuia o parte covârşitoare a medicinii hieratice.

*

Priveau, adorau şi se făceau bine, prin minunea dumnezeiască, pe care ştiinţa, în cele mai multe cazuri, o esplică azi foarte omeneşte. De multe ori, bolnavii se făceau bine înainte chiar de a fi văzut moaştele, întocmai cum unii bucureşteni, acum 20 de ani (în 1872 – n. n.), se făceau bine numai văzând pe doctorul Drasch intrând, pe uşă, în odaia lor. Credinţa şi super-excitarea nervoasă a bolnavului facilitau sarcina călugărilor.

*

În Germania, într-o cutie de sticlă, căptuşită cu negru pe trei părţi, era atârnat un fir de păr din capul Prea Curatei Fecioare Maria. Tămăduia de toate bolile. Bolnavii veneau din toate părţile, se târâiau pe genunchi, adorau firul de păr, pe care nici vorbă că nu-l vedeau şi se întorceau sănătoşi.

*

Într-un rând, un bolnav mai curios s-a uitat, cu tot dinadinsul, să vadă firul şi, deşi îşi pironise privirile în cutie ca vulturul în soare, nu văzu nimic. Întrebă, atunci, pe bătrânul călugăr, care sta alături de cutie, rugându-se:

– Părinte, sfinţia ta îl vezi? Eu nu-l zăresc deloc!

Călugărul, cu îngerească sinceritate, răspunse:

– De 25 de ani, taică, îl arăt drept-credincioşilor, în toate zilele, şi nu l-am văzut niciodată, dar trebuie să fie înăuntru; deci, închină-te şi adoră-l, ca să te faci bine.

*

Medicina hieratică, medicina sfântă, nu s-a sfârşit cu secolul XVII; ea a continuat în secolul următor şi continuă şi azi. La St. Pierre du Chaillot, la Paris, în Roma, la Santa Maria in Ara Coeli, unde este icoana Fecioarei, făcută de evanghelistul Luca, la noi, în Bucureşti, la Sf. Mina, la Sf. Elefterie şi îndeosebi la Sf. Vineri, în ajunul hramului, medicina hieratică, nu pentru suflete, ci pentru trupuri, „bat son plein”, este în toiul ei.

*

Nervi şi credinţă, credinţă şi nervi! Numai puterea lui Dumnezeu mai poate, într-acest sfârşit de secol şi într-această năbădăioasă civilizaţie, să mai înfrâneze şi să mai domolească la oameni nervii, care plesnesc ca bicele, la cea mai mică impresiune. Cloratele, bromurile şi toate calmantele medicinii doftoriceşti „y perdent leur latin”, nu mai pot face nimic. Lumea, cu a ei minte, cu a ei închipuire, saltă în văzduh la cea mai mică mişcare şi face ca în vremea basmelor, din purice bivol şi din bivol purice, când nu face din cal măgar” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 44-51).