Sorin OLARIU, Detroit, SUA: Crist îmbătrânit

ningea cu nepăsare peste lume

o nepăsare de sfârşit

de veac

din primăvară am ieşit anume

zăpada dulce-a morţii

s-o îmbrac

*

ningea cu nepăsare peste lume

văzduhul s-a crăpat

a pântec

iar ceru-a avortat în spume

o lebădă cu tot

cu cântec

*

ningea cu nepăsare peste lume

peste păduri

şi toate cele

pământul semăna a crist albit

eu semănam

ogorul

morţii mele.

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004)

Lucian HETCO: Diaspora română

Suntem noi, românii, migranţii secolului XXI? Putem vorbi despre o diaspora română veritabilă? Vor avea oare românii o evoluţie asemănătoare poporului evreu? Chiar termenul grecesc „diaspora” corespunde mai degrabă cuvântului „dispersie” – o dispersie care avea la bază o cauză, o „pedeapsă”, ca urmare a „vinei” comune. Avem şi noi, românii, o „vină” comună? Care să fi fost ea, în afară de aceea de a nu putea fi fericiţi cu adevărat în propriul nostru spaţiu etnic, indiferent că suntem în graniţele României istorice sau că suntem „rămaşi” pe dinafară, în ţările limitrofe României sau în imigraţie spre exemplu?

*

Sunt oare versurile „Deşteaptă-te române” valabile doar pentru spaţiul carpatic? Nu ar fi oare cazul să le extindem efectul binefăcător asupra naţiei române implicând şi cele 9-12 milioane de români care trăiesc actualmente în afara graniţelor ţării?

Câţi români suntem cu sufletul încă români?

*

Scurt istoric

*

Diaspora era, în antichitate, în primul rând numele general acordat tuturor ţărilor (în afară de Palestina) prin care evreii fuseseră dispersaţi şi, în al doilea rând, un nume dat evreilor care trăiau în aceste ţări.

Diaspora presupune, însă, păstrarea vieţii naţionale şi a obiceiurilor populare în spirit tradiţional, în principal însă prin conservarea unor elite intelectuale autentice, cu forţă mobilizatoare şi o comunitate reală, în primul rând funcţionabilă, în virtutea propriei organizări, a unei religii comune şi a unei administrări în interiorul comunitar. Ca exemplu viu şi funcţionabil aş oferi aici exemplul evreiesc, care funcţionează încă după mai bine de două milenii.

*

Putem vorbi despre o temă atât de sensibilă, despre diaspora română? Sunt oare destule argumente convingătoare în favoarea acestei teze atât de des şi cu plăcere vehiculată în presa românească, de parcă ar fi un fapt firesc să vorbim despre o calitate a unui popor românesc în marş forţat spre o bunăstare relativă, ca şi cum diaspora românească ar fi deja existentă, eficientă şi puternică?

Voi trata această temă în funcţie de localizarea geografică actuală a românilor (oricum ne-ar denumi străinii: români, moldoveni, vlahi, valahi, olahi, blahi, aromâni, tsintari etc.) în spaţiul geografic european.

*

1. Românii emigraţi din graniţele actualei Românii, aflaţi actualmente în străinătate

*

Să trecem, deci, sumar prin cei 14 ani de la desăvârşirea „revoluţiei române” şi să facem un scurt bilanţ. Ce a adus românilor aflaţi în graniţele României noua libertate? Cu siguranţă, în primul rând o imigraţie masivă, căci, din 1990 încoace, peste 1,5-2 milioane de români şi-au părăsit patria, fie doar şi temporar. Implicit aceasta a dus, economic, la scăderea şomajului în ţară, un singur fapt pozitiv, dar a condus şi la pierderea, în favoarea altor naţiuni, a potenţialului constructiv a aproape 2 milioane de persoane care ar fi putut contribui la progresul economic şi social în ţară, în condiţiile în care ar fi existat suficiente locuri de muncă şi perspective reale de viitor. Conform unor cifre mai mult sau mai puţin discutate, ne regăsim în Europa Occidentală şi pe continentul nord-american la aproape fiecare colţ de stradă, fiind, de fapt, deja un popor în migraţie.

*

În Germania, de exemplu, trăiesc peste 500.000 de vorbitori nativi ai limbii române, parţial însă deznaţionalizaţi, parţial purtând deja numele etnicului german cu care s-au căsătorit. În plus, în Germania nu există pentru români un statut de minoritate etnică istoricească, precum în cazul sârbilor slavici, a populaţiei sinti, a danezilor sau a etnicilor frizoni din nord. Acest fapt face ca în Germania să lipsească şcolile româneşti, iar discuţiile având ca temă „şcolile de duminică” de pe lângă câteva biserici ortodoxe româneşti (greu închegate, de altfel), unde se predă copiilor de origine română sporadic limba maternă, precum şi generalităţi despre vechea patrie (România) sunt, în cel mai bun caz, începuturi timide şi care, fără o finanţare solidă din partea comunităţii, se vor pierde întocmai ca şi alte activităţi cu caracter românesc în următorii 10-15 ani. În aceste condiţii, cei din generaţia tânără românească, descendenţi ai părinţilor români sau provenind din căsătorii mixte, devin ireversibil germani autentici în mai puţin de o generaţie, în condiţiile în care chiar acasă sc vorbeşte, totuşi, încă restrictiv limba română. A deveni, ca român, cetăţean german presupune, însă, şi renunţarea de facto şi de iure la cetăţenia ţării de origine (în speţă, cea română), astfel noii cetăţeni fiind consideraţi, la recensăminte, ca germani.

*

În Spania, „căpşunarii” şi ceilalţi români aflaţi la „treabă” şi care îşi doresc, în mod justificat, un trai mai bun, atât pentru ei, cât şi pentru cei dependenţi financiar de ci şi rămaşi acasă, sunt de asemenea (corespunzător cifrelor vehiculate la Conferinţa pe teme de migraţie de la Universitatea din Oradea, din martie 2004) peste o jumătate de milion. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în Italia unde, oficial, se află între 200-500.000 de români, în timp ce oficialităţile italiene vorbesc de o cifră la negru, unde sunt menţionaţi 700.000 de români. Nici aici şi nici în Spania nu există şcoli româneşti funcţionabile, iar încercările de a stabiliza o minoritate română, nedorită de autohtoni, însă în permanentă creştere, sunt cu siguranţă timide şi lipsite de o consistenţă veritabilă, cu atât mai mult cu cât multor români aflaţi în străinătate le lipseşte legalitatea prezenţei în spaţiul de imigraţie.

*

Începuturile româneşti în Europa de Vest sunt, aşadar, mai mult decât timide, însoţite de particularităţile regionale şi de mentalităţile autohtone în noile ţări de reşedinţă (fie ea, imigraţia, doar temporară). În toată Europa de vest nu s-a constituit însă, până acum, un centru al migraţiei româneşti, nu există un institut al migraţiei, nu există nici o foiţă dinamizatoare pentru aceşti români care şi-au părăsit ţara, nu din ne-patriotism, ci pentru că situaţia economică o impunea.

*

Migraţia vest-europeană este în principal dirijată actual spre aceste trei mari state europene: Italia, Germania, Spania. Întâlnim, însă, migranţi români, de ordinul zecilor de mii, în toată Europa, în Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca, Portugalia , Suedia, chiar şi în Finlanda. În sud, se pare că primă destinaţie a rămas Israelul, urmat de Grecia, dar şi de Turcia, în condiţiile în care oricare din aceste ţări plăteşte forţa de muncă (fie ea şi ieftină) mai bine decât în România.

*

Peste Ocean, în America şi Canada, în Australia şi Noua Zeelandă, dar chiar şi în Brazilia, găsim comunităţi româneşti dispersate de ordinul zecilor de mii, toate fiind create în decursul ultimei sute de ani. Cu preponderenţă, valurile de imigranţi români se orientează, actualmente, spre continentul european, în partea sa occidentală, dar şi spre continentul nord-american, înspre Canada în special, dar şi către USA. O parte mai mică dintre emigranţii români se orientează spre Australia şi Noua Zeelandă.

*

2. Românii aflaţi în imediata apropiere a graniţelor ţării, în statele vecine

*

În plus, mai avem minorităţi româneşti, mai mult sau mai puţin uitate, în Ungaria, de pildă, unde, de peste două sute de ani, minorităţile româneşti au fost asimilate în forţă, putând vorbi, azi, de cel mult 30 de mii de români în judeţele limitrofe: Hajdu şi Bichis. Avem, de asemenea, minorităţile istorice româneşti în Serbia, unde românii poartă nu numai numele de „români”, ci şi cel de „vlahi”, spre exemplu în zona Timocului, de altfel o veche insulă românească, de provenienţă daco-romană, de care nu s-a vorbit în ultimii 50 de ani mai nimic, datorită „prieteniei” comuniste între statele „vecine şi prietene”. Şi aici se pare că trăiesc peste 500 de mii de români, cu alte cuvinte un judeţ întreg de dimensiunile Carasului, unde românii nici măcar nu se denumesc oficial români, ci „vlahi”, un nume într-adevăr istoric, cu care ne-am definit chiar noi, daco-romanii, sute de ani. Şi timocenii sunt, ca şi noi, daco-romani, rupţi din vatra strămoşească, uitaţi şi despărţiţi de ea doar prin Dunăre.

*

În Nordul Bulgariei, în zona Tribaliei sud-dunărene, românii nu mai există aproape deloc în statisticele bulgăreşti, în ciuda faptului că, până şi la Varna, încă se vorbeşte pe stradă româneşte, întocmai ca şi la Constanţa. Şi aici se mai află, cu siguranţă, zeci de mii de români, despre care nu se mai vorbeşte nimic şi orice încercare de a-i convinge pe bulgari de prezenţa „vlahă” este sortită eşecului.

*

Şi, apoi, să nu-i uităm pe cei 3,5-4 milioane de moldoveni, rămaşi „la ruşi”, această rană în istoria românească, care încă doare şi sângerează. Şi nu vorbim, aici, numai de cei rămaşi cu adevărat în Moldova post-sovietică, ci de toţi cei ajunşi prin Kazachstan şi prin ţările asiatice, de bucovinenii români rămaşi în jumătatea de nord a Bucovinei istorice, vorbim aici de românii din Cernăuţi, despre care, în noile statistici ucrainene, se spune că ar mai fi doar 20 de mii. Să nu-i uităm, deci, nici pe acei „moldoveni” ale căror sate le găsim împrăştiate în stepa ucrainiană până către Nipru. Să nu uităm nici de faptul că la Odessa se vorbeşte încă româneşte pe stradă, aşa cum se vorbeşte româneşte pe străzile din Stuttgart, München, Berlin, Milano, Florenţa, Toledo, Verona, Valencia, la Nisa, dar şi la Cernăuţi, la Roma ca şi la Atena, în Tel Aviv, Toronto, Wellington, Alma Ata, la Windsor sau la Hamburg.

Copleşitoare acesta românime „de peste tot”, nu-i aşa? Este, oare, ea unită şi conştientizează legătura spre patrie?

*

Şi, în cele din urmă (last, but not least), să vorbim şi despre aromânii din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Croaţia şi Albania. Nimeni nu ştie exact câţi sunt cu adevărat. Înclin să cred că sunt peste 1,5 milioane, poate chiar mai mulţi, aflaţi cu adevărat în dispersie, fără o patrie fixă, despărţiţi de graniţe, trăind aceleaşi conflicte etnice tipice Balcanilor, deznaţionalizaţi şi asimilaţi de sute de ani. Argumentele greceşti, spre exemplu, marginalizează istoria aromână şi a vlahilor balcanici, refuzând etnicitatea latină şi legăturile româneşti sau spre România. S-au emis, printre altele, chiar şi teorii cum că aromânii ar fi, de fapt, greci romanizaţi, în concluzie aromânii ar fi, de fapt, la origine, totuşi, „greci”, fiind trecuţi în statistici întocmai. Statutul „vlahilor” în Grecia este pe alocuri mai rău decât al populaţiei rrome din România. Este greu de acceptat ca român (sau aromân) să fii quasi asimilat unui paria şi situaţia pare să nu se îmbunătăţească nici în viitor, fiindcă asimilarea grecească este puternică, în ciuda multor proteste internaţionale.

*

3. Ce există însă cu adevărat pentru românii din afară? Ce fac ei pentru ei? Ce poate face statul român?

*

Noi, românii, suntem, din păcate, încă obişnuiţi, de la Ceauşescu încoace, să facă „cineva” „ceva” pentru noi. Aşadar, să facă… „statul”? Mă întreb, de multe ori, chiar în discuţiile purtate cu conaţionalii mei, cum poate (sau ar putea) un stat român să treacă peste atribuţiile sale politice şi sociale şi să finanţeze interesele socio-culturale ale unor mase întregi de români dislocate din spaţiul românesc, pe care mulţi autori post-revoluţionari români le apreciază ca fiind între 9-12 milioane. Logica este deosebit de simplă – statul român nu poate asigura financiar interesele culturale şi sociale ale comunităţilor celor 9-12 milioane de români din afara graniţelor ţării. Pentru realizarea dezideratelor comunităţilor româneşti din afară, românii din „afară” ar avea mai degrabă nevoie de un concept intern de auto-organizare, raportat la realităţile fiecărei ţări de reşedinţă, raportat la legislaţia şi la realităţile din ţările (noi sau „vechi”, în cazul ţărilor limitrofe) de reşedinţă, nu fără o anumită tangenţialitate faţă de interesele socio-politice ale ţării de origine. Cred că este „vina” actualei generaţii de imigranţi, din care facem cu toţii parte, şi care, pe de o parte, solicită nu de puţine ori sprijin financiar din partea statului român (care are oricum destule alte probleme ce trebuie rezolvate primordial), pe de altă parte însă „nu deschide singură, pe româneşte, punga”, chiar şi pentru o bisericuţă românească modestă, în jurul căreia s-ar aduna, probabil, câteva alte zeci şi sute de români, care vor imigra cu siguranţă cândva, aceasta fiind, cel puţin la momentul actual, doar o chestie de timp. Desigur că există şi unele excepţii – în ansamblu, însă, comunităţile româneşti nu deţin decât rareori un sediu fix, o pagină internet actuală sau publică o foaie informaţională. Viaţa comunităţii se desfăşoară în jurul a câtorva entuziaşti şi idealişti români, restul conaţionalilor fiind, de regulă, pasivi, nu neapărat dezinteresaţi, în interiorul comunităţilor se comentează mult, se ţes intrigi, se „sapă” pe la spate, în binecunoscutul nostru stil balcanic, şi nu de puţine ori se încing conflicte între membrii comunităţii din motive mai mult decât banale, care însă au darul de a dezbina pe durată.

*

Ne facem, adeseori, de râs vizavi de toate celelalte naţiuni, cu o diaspora mai bine închegată şi cu mult mai zeloasă decât modesta noastră diasporă. Ungurii, grecii, turcii, polonezii, sârbii şi croaţii, până şi ruşii emigraţi în Europa Occidentală stau mai bine la acest capitol decât noi. Concret, scurt şi la subiect: nu trebuie omis faptul că şi statul român investeşte în românii din afara graniţelor ţării, având la bază o logică simplă de natură socio-economică. Fiecare dintre noi este tentat să investească într-o „acţiune” producătoare de venit. Ca bază a aşteptării rezultatelor, românul, ca persoană, nu poate fi văzut că are o acţiune la o eventuală bursă, rezultatele acestor acţiuni fiind însăşi rezultatele acelor români din afară. Atunci mă întreb ce putem face noi pentru a trezi interesul statului român privind o eventuală investiţie roditoare. Să ne ferim de exemple, dar să conştientizăm că, fără iniţiativă românească îndârjită, fără eforturi proprii, fără elan şi cu o delăsare tipică nouă, ne vom deznaţionaliza cu siguranţă în următorii 50 de ani, copiii noştri devenind deci (să recapitulăm, scurt): nemţi, spanioli, greci, israeliţi, americani, italieni, ruşi, ucraineni, sârbi, unguri, bulgari, canadieni. Nimic rău in aceasta – o imigraţie presupune întotdeauna asimilarea migranţilor – însă o diasporă autentică ar menţine calitatea naţională a migranţilor prin cultură şi tradiţii şi, în final, şi prin ortodoxismul românesc (vezi, prin comparaţie, exemplul evreiesc). Nu trebuie scoase din afara noilor realităţi europene concepţiile privind tradiţiile şi cultura românească. Ca bun exemplu poate fi dat exemplul landului german Bayern, ca parte a Germaniei, care, la rândul ei, se doreşte o „locomotivă a Europei”, tradiţiile şi cultura fiind ancorate deplin în conştientul populaţiei autohtone. Românii nu au, în străinătate, încă calitatea unei diaspore veritabile (cel puţin după răsturnarea blocului sovietic), şi anume aceea de a se menţine şi de a se opune legal şi cu argumente democratice unei asimilări fireşti, fie ea forţată sau chiar de bună voie – acesta este adevărul. Pe ici, pe colo, există câte o iniţiativă, o acţiune sau două cu caracter cultural românesc, o slujbă în limba română într-o bisericuţă cu chirie. Da, este cu adevărat lăudabil! Este, însă, doar munca unor entuziaşti şi cu o floare nu se face primăvară. În fapt, masele de români dislocate istoric din spaţiul etnic românesc (care este, cu siguranţă, mai mare decât spaţiul românesc în graniţele actuale) se pierd, îngroşând rândurile altor naţiuni, nu numai europene.

*

Respectând programele sau politica de emigrare a eventualelor state de reşedinţă, românul, ca emigrant, este o „investiţie” rentabilă pentru aceste state, concluzie trasă din grilele de selecţie a acestor state. Vezi SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Şi nemţii îşi regândesc, actualmente, sistemul de imigraţie, care va fi, probabil, asemănător celor anglo-saxone. Pentru România, însă, este o pierdere de interior, nu însă şi de imagine. Aceasta, investind atât în formarea profesională şi, implicit, în pregătirea emigranţilor. Pierderea de exterior poate fi în dezavantajul României, dacă aceşti emigranţi îşi vor contesta originile. În ce priveşte diaspora română în jurul graniţei româneşti, după părerea mea aici ar trebui contribuit la formarea unui nucleu centralizator, privind diaspora veritabilă românească la faţa locului, care să îşi urmărească nu numai propriile interese, ci şi interesele acelor din mijlocul cărora s-au desprins. Nu este cazul să ne trezim, în sfârşit, aşa cum o spune şi cântecul nostru, devenit, după 1990, imn naţional, „Deşteaptă-te române”? Are, oare, acest „Lied” numai veleităţi locale? Nu poate fi oare aplicat şi regândit simbolul şi mesajul său (şi) la nivelul milioanelor de români aflaţi „în afara” ţării? Având în vedere calităţile noastre, atât privind naţiunea română, cât şi cele intelectuale, sunt ferm convins că, lăsând la o parte ambiţiile de ordin personal , se poate trece cu adevărat la o „diaspora” efectivă , eminamente românească, şi care nu presupune doar migranţi în căutarea unei vieţi mai bune, ci şi o intelectualitate solidă, aptă pentru a reprezenta interesele româneşti în străinătate, pro România şi cu România, şi nicidecum contra ei. Iau în calcul şi faptul că apartenenţa la ţara de origine ar fi mult mai mult recunoscută de către cei „din afară” dacă România ar avea un nivel de trai asemănător ţărilor vest-europene. Aici putem schimba, în timp, lucrurile în bine. Suntem aşa cum ne-au format vremurile, dar orice schimbare în bine începe cu sine însuşi. Putem fi cu adevărat români oriunde am fi situaţi geografic şi nu este cazul să ne ascundem originea şi nici să ne refugiem în comoditate sau pasivitate în urma unei mentalităţi (ale pasivului descurcăreţ) care nu ne-a adus aplauze la scena internaţională nicicând. Putem, însă, fi români cinstiţi şi în Germania, în Israel, în Canada sau la Wellington, în Moldova, în Timoc şi la Bichisciaba. E dreptul nostru şi merită luptat pentru el.

*

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).

Alexandru DRĂGHICI: Am obosit să fiu român!

Sunt unul dintre privilegiaţii care au şansa să trăiască în străinătate. Nu printre străini, căci străin te simţi numai atunci când nu reuşeşti să te simţi bine acolo unde ai decis să trăieşti. În plus, eu am plecat din România fiindcă mă simţeam străin în propria-mi ţară, sentiment cauzat de confuza situaţie politică şi economică de după Revoluţia din ’89, o perioadă ce promitea a fi plină de schimbări. Acestea au fost, însă, doar visuri rapid aduse pe terenul realităţii de câteva bâte ale unor muncitori, care înţelegeau să forţeze democraţia prin violenţă.

*

Auzind zilnic o limbă străină, te simţi tot mai profund ataşat de limba română. Nichita Stănescu sintetiza poetic acest lucru, spunând că „limba este ţara în care trăim”. Deci, sunt român, dar trăiesc, îmi câştig existenţa pe meleaguri străine limbii materne. Această decalare de planuri în „ţara limbii” şi „ţara existenţei” mă face să percep limba română mai adânc, mai prezent decât dacă aş trăi în România. Mediul nou de viaţă te supune permanent unei comparaţii, act care adeseori induce o avalanşă de complexe şi stări chinuitoare. Acestea le-am observat la mulţi conaţionali şi contactul cu ei, încercările de a conlucra pentru anumite acţiuni s-au soldat, de multe ori, cu eşecuri care m-au făcut să simt tot mai des o stare de oboseală în a fi român în diaspora. Eu, personal, m-am lepădat repede şi definitiv de complexe şi angoase, ajungând la stadiul de a mă simţi „acasă” în limba adoptivă. Dar acest confort este înşelător, rădăcinile mele aparţin definitiv României. Comparaţia unui plecat din România cu „un altoi” este binevenită: rădăcinile îmi sunt româneşti, trăiesc însă „în altă grădină”. Cu toate acestea, spiritual, rădăcinile mă hrănesc aproape în exclusivitate.

*

După ce trece perioada acomodării economice, politice şi culturale, fiecare individ aflat în diaspora arc de ales dacă vrea să se implice pentru conaţionalii din diaspora şi/sau pentru cei din ţara-mamă. Desigur că această decizie nu trebuie impusă, este un act individual şi ţine de o anumită înţelegere a „piramidei necesităţilor umane” a lui Maslowl. Majoritatea doresc să trăiască în noua ţară, dar să nu se implice în nici un fel de acţiune românească; ei vor, probabil, să se contopească cu noul meleag, ceea ce e o dorinţă legitimă şi firească. Am cunoscut, însă, şi alte categorii de români în diaspora. Una dintre ele este cea care NU a reuşit să „se aranjeze” economic în ţara adoptivă, găsind cu uşurinţă o explicaţie: oamenii din ţara gazdă sunt altfel, au trăsături de caracter străine românilor, deci acestea stau la baza eşecului lor ca imigranţi. Este uşor a găsi un ţap ispăşitor pentru incapacitatea de a te adapta. Aceşti oameni tind să caute alţi români din diaspora pentru a reface un mediu lingvistic şi cultural în care se simt reproiectaţi în trecut, într-un mediu care le oferă siguranţa identităţii. Scindarea lumii fizice-geografică şi economică – în care au ales să trăiască şi micul univers românesc pe care îl întreţin este mare şi provoacă o stare perpetuă de frust. Acestor români le-am sugerat să se întoarcă în România, propunere care, nu de multe ori, a condus la o ruptură a relaţiilor sau la o distanţare protectoare. „Die Wahrheit tut wch” (Adevărul doare), spune o zicală germană.

*

Există, la cealaltă extremă, şi o altă categorie de români, adaptaţi lingvistic şi economic, însă care doresc să îşi şteargă România din identitate. În sensul acesta, ei folosesc orice prilej pentru a găsi cusururi ţării de origine şi conducerii ei politice, cusururi care, deşi sunt poate adevărate în anumite contexte, devin inacceptabile prin modul axiomatic prin care sunt expuse şi propagate. Aceşti oameni devin fanatici în exerciţiul anti-românismului lor. Există o anumită explicaţie pentru asiduitatea şi violenţa acţiunilor lor: au suferit foarte mult sub regimul comunist, sunt răni încă nevindecate. Însă automatismul, asiduitatea cu care ei critică fără discernământ România devine exasperant. Acestora eu le-am sugerat să înceteze cu asemenea forme de protest şi le-am propus să se întoarcă în România pentru a face politică. Această întoarcere le-ar legitima protestele. A critica, dintr-o zonă de confort străină geografic, economic şi lingvistic, ţara de origine mi se pare facil şi laş. Desigur, există un drept constituţional la opinie, dar el nu trebuie maltratat în acest fel.

*

Distanţându-mă de considerentele acestor din urmă „patrioţi”, sunt conştient că emigraţia, indiferent unde are loc, se supune anumitor reguli, care au fost confirmate de-a lungul timpului. Iată-le sintetizate într-un articol din revista „GEO”, Nr. 10 din 2001 (ediţia germană): „Orice emigraţie creează conflicte, multe şi variate. De obicei, cei din prima generaţie de emigranţi rămân fideli acestor colonii, colectivităţi, conflicte cu societatea care îi preia se iscă arareori. A doua generaţie se prezintă mai conştientă şi mai pregnantă, cerc participarea la viaţa economică şi politică a societăţii care îi primeşte şi, nu arareori, această dorinţă nu le este îndeplinită. Lupta pentru egalitate se iscă adeseori cu violenţă. în a treia, cel mai târziu într-a patra generaţie, conflictul cu societatea gazdă dispare, emigranţii devin parte componenta a societăţii, recunoscută şi pregătită să participe la formarea şi modelarea societăţii”. Nu îmi fac iluzii şi sunt conştient că mulţi dintre români vor fi asimilaţi de ţările în care au ales să trăiască. însă am cunoscut alte grupări în diaspora, precum cele ungare, italieneşti, turceşti, evreieşti etc., care reuşesc să reziste alienării culturale, să îşi cultive limba şi tradiţiile, şi chiar – de ce nu? – să creeze o micro-economie în ţara gazdă. Acest lucru îmi doresc şi din partea românilor aflaţi în diaspora. Şi aici nu lipseşte, probabil, decât o mai mare încredere în sine şi un sentiment mai accentuat al valorii noastre unice în concertul planetar.

*

Există şi o a treia categorie de români, şi anume cei care se angajează pentru România. Grupaţi în asociaţii sau acţionând individual, ei organizează acţiuni de întrajutorare a României. Sau se implică pentru românii ce trăiesc în diaspora. Aceşti oameni sunt încă legaţi de România şi vor să transfere o parte din bunăstarea lor, nu numai materială, ci şi spirituală, în ţara mamă sau conaţionalilor de pe noile meleaguri. Aceşti oameni au răbdare, uită mereu greutăţile întâmpinate în acţiunile lor caritative sau comunitare. Aceşti români mă inspiră şi mă atrag! Ei îmi iau oboseala „cu mâna” şi mă incită să fiu activ mai departe (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).