Alexandru DRĂGHICI: Am obosit să fiu român!

Sunt unul dintre privilegiaţii care au şansa să trăiască în străinătate. Nu printre străini, căci străin te simţi numai atunci când nu reuşeşti să te simţi bine acolo unde ai decis să trăieşti. În plus, eu am plecat din România fiindcă mă simţeam străin în propria-mi ţară, sentiment cauzat de confuza situaţie politică şi economică de după Revoluţia din ’89, o perioadă ce promitea a fi plină de schimbări. Acestea au fost, însă, doar visuri rapid aduse pe terenul realităţii de câteva bâte ale unor muncitori, care înţelegeau să forţeze democraţia prin violenţă.

*

Auzind zilnic o limbă străină, te simţi tot mai profund ataşat de limba română. Nichita Stănescu sintetiza poetic acest lucru, spunând că „limba este ţara în care trăim”. Deci, sunt român, dar trăiesc, îmi câştig existenţa pe meleaguri străine limbii materne. Această decalare de planuri în „ţara limbii” şi „ţara existenţei” mă face să percep limba română mai adânc, mai prezent decât dacă aş trăi în România. Mediul nou de viaţă te supune permanent unei comparaţii, act care adeseori induce o avalanşă de complexe şi stări chinuitoare. Acestea le-am observat la mulţi conaţionali şi contactul cu ei, încercările de a conlucra pentru anumite acţiuni s-au soldat, de multe ori, cu eşecuri care m-au făcut să simt tot mai des o stare de oboseală în a fi român în diaspora. Eu, personal, m-am lepădat repede şi definitiv de complexe şi angoase, ajungând la stadiul de a mă simţi „acasă” în limba adoptivă. Dar acest confort este înşelător, rădăcinile mele aparţin definitiv României. Comparaţia unui plecat din România cu „un altoi” este binevenită: rădăcinile îmi sunt româneşti, trăiesc însă „în altă grădină”. Cu toate acestea, spiritual, rădăcinile mă hrănesc aproape în exclusivitate.

*

După ce trece perioada acomodării economice, politice şi culturale, fiecare individ aflat în diaspora arc de ales dacă vrea să se implice pentru conaţionalii din diaspora şi/sau pentru cei din ţara-mamă. Desigur că această decizie nu trebuie impusă, este un act individual şi ţine de o anumită înţelegere a „piramidei necesităţilor umane” a lui Maslowl. Majoritatea doresc să trăiască în noua ţară, dar să nu se implice în nici un fel de acţiune românească; ei vor, probabil, să se contopească cu noul meleag, ceea ce e o dorinţă legitimă şi firească. Am cunoscut, însă, şi alte categorii de români în diaspora. Una dintre ele este cea care NU a reuşit să „se aranjeze” economic în ţara adoptivă, găsind cu uşurinţă o explicaţie: oamenii din ţara gazdă sunt altfel, au trăsături de caracter străine românilor, deci acestea stau la baza eşecului lor ca imigranţi. Este uşor a găsi un ţap ispăşitor pentru incapacitatea de a te adapta. Aceşti oameni tind să caute alţi români din diaspora pentru a reface un mediu lingvistic şi cultural în care se simt reproiectaţi în trecut, într-un mediu care le oferă siguranţa identităţii. Scindarea lumii fizice-geografică şi economică – în care au ales să trăiască şi micul univers românesc pe care îl întreţin este mare şi provoacă o stare perpetuă de frust. Acestor români le-am sugerat să se întoarcă în România, propunere care, nu de multe ori, a condus la o ruptură a relaţiilor sau la o distanţare protectoare. „Die Wahrheit tut wch” (Adevărul doare), spune o zicală germană.

*

Există, la cealaltă extremă, şi o altă categorie de români, adaptaţi lingvistic şi economic, însă care doresc să îşi şteargă România din identitate. În sensul acesta, ei folosesc orice prilej pentru a găsi cusururi ţării de origine şi conducerii ei politice, cusururi care, deşi sunt poate adevărate în anumite contexte, devin inacceptabile prin modul axiomatic prin care sunt expuse şi propagate. Aceşti oameni devin fanatici în exerciţiul anti-românismului lor. Există o anumită explicaţie pentru asiduitatea şi violenţa acţiunilor lor: au suferit foarte mult sub regimul comunist, sunt răni încă nevindecate. Însă automatismul, asiduitatea cu care ei critică fără discernământ România devine exasperant. Acestora eu le-am sugerat să înceteze cu asemenea forme de protest şi le-am propus să se întoarcă în România pentru a face politică. Această întoarcere le-ar legitima protestele. A critica, dintr-o zonă de confort străină geografic, economic şi lingvistic, ţara de origine mi se pare facil şi laş. Desigur, există un drept constituţional la opinie, dar el nu trebuie maltratat în acest fel.

*

Distanţându-mă de considerentele acestor din urmă „patrioţi”, sunt conştient că emigraţia, indiferent unde are loc, se supune anumitor reguli, care au fost confirmate de-a lungul timpului. Iată-le sintetizate într-un articol din revista „GEO”, Nr. 10 din 2001 (ediţia germană): „Orice emigraţie creează conflicte, multe şi variate. De obicei, cei din prima generaţie de emigranţi rămân fideli acestor colonii, colectivităţi, conflicte cu societatea care îi preia se iscă arareori. A doua generaţie se prezintă mai conştientă şi mai pregnantă, cerc participarea la viaţa economică şi politică a societăţii care îi primeşte şi, nu arareori, această dorinţă nu le este îndeplinită. Lupta pentru egalitate se iscă adeseori cu violenţă. în a treia, cel mai târziu într-a patra generaţie, conflictul cu societatea gazdă dispare, emigranţii devin parte componenta a societăţii, recunoscută şi pregătită să participe la formarea şi modelarea societăţii”. Nu îmi fac iluzii şi sunt conştient că mulţi dintre români vor fi asimilaţi de ţările în care au ales să trăiască. însă am cunoscut alte grupări în diaspora, precum cele ungare, italieneşti, turceşti, evreieşti etc., care reuşesc să reziste alienării culturale, să îşi cultive limba şi tradiţiile, şi chiar – de ce nu? – să creeze o micro-economie în ţara gazdă. Acest lucru îmi doresc şi din partea românilor aflaţi în diaspora. Şi aici nu lipseşte, probabil, decât o mai mare încredere în sine şi un sentiment mai accentuat al valorii noastre unice în concertul planetar.

*

Există şi o a treia categorie de români, şi anume cei care se angajează pentru România. Grupaţi în asociaţii sau acţionând individual, ei organizează acţiuni de întrajutorare a României. Sau se implică pentru românii ce trăiesc în diaspora. Aceşti oameni sunt încă legaţi de România şi vor să transfere o parte din bunăstarea lor, nu numai materială, ci şi spirituală, în ţara mamă sau conaţionalilor de pe noile meleaguri. Aceşti oameni au răbdare, uită mereu greutăţile întâmpinate în acţiunile lor caritative sau comunitare. Aceşti români mă inspiră şi mă atrag! Ei îmi iau oboseala „cu mâna” şi mă incită să fiu activ mai departe (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).