Transilvania secolului XIX, în cartea lui Chevalier
Chevalier, A., Le pays des Magyars / Voyage en Hongrie, Tours, 1893 – în Biblioteca Națională a Franței „Gallica”.
*
„Barbut” cu „sacerdotul răzvrătit”
Roman Istrati a fost şi a rămas, în spaţiul liric românesc, „sacerdotul răzvrătit”, ca şi Eminescu fascinat de miturile primordiale, în mare majoritate sanscrite; drept urmare, şi-a construit prima carte de poezie, „Barbut”, dar care avea să fie publicată, după masacrare prin încadrare în tiparele editoriale comuniste (poezie patriotică – poezie – poezie patriotică), sub titlul „Miezul adânc”. Poeme frumoase, dacă le iei unul câte unul la citit, dar nicidecum cartea premeditată de, pe atunci, tânărul poet sucevean, care ştia că naşterea şi moartea ni se dăruiesc împreună şi că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”, deci prin Sinele universal[1]. Roman Istrati, filosof şi filosof al culturii înnăscut, deci şi cu temeinice cunoştinţe încă din tinereţe, îşi începuse „Barbut” cu poemul „7 septembrie”, deci cu ziua naşterii, fără de care nimic nu există, nici măcar ursitoarele/ursirile nu există, ursirile însemnând, în culturile străvechi, trecut, prezent şi viitor: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[2]. O sinteză a acestei cosmice mărginiri este poemul prin care Roman Istrati îşi schiţa desluşirile şi vestirile de pe luntrea de ceară, care este viaţa şi nicidecum cea a lui Charon, căreia, de altfel, îi dedica un poem de sine stătător. Istrati formula limpede, dar prin propria lui răzvrătire existenţială, condiţia umană de care era conştient, dar nu şi-o asuma cu entuziasm, ba nici măcar cu condescendenţă:
*
7 septembrie
*
n-am norocul în scripte de os
pe zar nu există numărul şapte
pe podeaua zodiei mele un aer
mătură frunze de lapte
*
mă tot sperie boli prin carne şi tac
şi vai, tu, sângele meu – neatinsule
lungi păsări te cutreieră noaptea
cum ar cutreiera singuratice insule
*
iată plăpândele rânduri din palmă
stinghere de frică şi de durere
vai, umezitelor, sunteţi ca cerul
umbrindu-l o ploaie de miere
*
pământiu, cu ochi de fân îndulcit
îmi intră un taur prin venele slabe
intră mugind adânc, obosit
cum intră frigul încet în silabe
*
şi când te vei stinge, gândule? – când
o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua?
căci văd în somn cum voi căuta aiurând
un nufăr
cu care să-ţi curăţ tejgheaua
*
De aici, de la această mărginire cosmică, se desprinde calea dintre mit şi sfinţenie, într-o splendidă derulare de iniţieri în mistere, „tainele” enigmatice ale ruralităţii bucovinene fiind doar temelia pentru o cosmologie personală, dominată de cuplul iniţial, mamă-tată, care stăpâneşte, care domină şi universul, şi eternitatea. Prin părinţi, precum în toate miturile primordiale, Roman Istrati se înfruptă din eternitate, desfolie iluminările şi îşi contemplă oglindirile, contururile zvâcnirilor de aripi, de tentaţii ale zborului, ale înălţării spre un tainic pururi inefabil şi, prin aceasta, copleşitor, atrăgător şi distrugător aidoma flăcării opaiţului care arde aripile fluturilor. După ce am citit pe îndelete „7 septembrie” şi coperta de gardă (în mai multe exemplare) „Barbut”, nu mi-a fost prea greu să refac structura iniţială a singurei cărţi de mister şi poezie, pe care a scris-o Roman Istrati – „Barbut”, chiar dacă, din pricina unor situaţii reale, am fost obligat să publica a doua parte a cărţii, sub titlul „luntrea de ceară”, în ianuarie, iar partea de început, „vestirile”, abia acum. Prin sugestia copertei am făcut trimitere la întregul pe care îl reprezintă „luntrea de ceară” şi „vestirile” (coperta 4 la „vestirile” este coperta 1 de la „luntrea de ceară), în demersul de a respecta promisiunea făcută lui Roman Istrati nu doar în spital, când i-am dus diploma şi premiul „Senior al Scrisului Bucovinean”, ci şi cu prilejul deselor vizite pe care mi le făcea la Centrul Cultural „Bucovina”. Încă îl mai văd păşind pe alee şi mă bucur, pentru că simt că Roman Istrati nu m-a uitat, ba chiar veghează misterios asupra a ceea ce sunt.
*
*
[1] Katha-Upanishad 2, p. 35
[2] The Prose Edda, traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12
Când Inspectoratul în construcţii şi Finanţele dorm
Astăzi, 4 septembrie 2018, o firmă pirat de anvelopare blocuri, care practică evaziunea fiscală (nu are afişată autorizaţia şi celelalte chestiuni obligatorii), şi-a ridicat schelele, fără perdele de protecţie, şi a barat accesul între blocul A8, de pe Mărăşeşti, şi locuinţa privată din capătul ei. Pe aleea cu pricina circulă, majoritar, bătrânii din Zamca şi din cartierul Mărăşeşti, în drum spre şi dinspre Piaţa Mică. Toţi, împovăraţi de bagaje, nu mai au putere să ocolească blocul, după cum le impune, printre înjurături şi insulte (“bă, boule” sau, după caz, “fa vaco”, “nesimţitule”, “boşorogule”, “tâmpitule”, “bă, ţărănoiule”), savantul în evaziune fiscală şi încălcarea regulilor de protecţia muncii din imaginea-detaliu de mai jos:
Când vin de la un astfel de specimen, insultele înseamnă omagii, dar nu asta este problema, ci bătaia de joc la care este supusă, zilnic, Suceava. Ce fac Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Inspectoratul Judeţean în Construcţii, Inspecţia Muncii şi Primăria Sucevei? Acoperă, prin trândăvie sau co-interesat, evaziunea fiscală şi încălcarea tuturor regulilor de protecţia muncii?
*
„Vetrele folclorice”, spulberate și de Béla Bartók
Vreme de „3 săptămâni în vara anului 1909 și o săptămână în iarna anului 1910”, după cum singur mărturisea în prefața colecției sale de cântece transilvane, publicate, în 1915, de Academia Română, sub titlul „Cântece poporale românești / Din Comitatul Bihor (Ungaria)”, Béla Bartók a adunat 371 de melodii, pe care le-a încredințat memoriei românești. Printre ele, un cântec din Cristișor, „Pasăre galbină-n cioc”, redat în varianta degenerată, dar și în „original”, care, de fapt, nu prea este original. O precizare de la subsolul paginii atrage atenția: „Este cunoscută și la Unguri. Se mai cântă și pe cuvintele „Am un leu și vreau să-l beau”, iar mai mult pe cuvintele „Pe sub deal, pe sub cetate”. Confuzia pe care o face marele compozitor maghiar între două piese moldovenești, ambele cântate, cu secole înainte, doar la Suceava, de către lăutarii breslelor este mai mult decât scuzabilă, pentru că lui Béla Bartók încă nu-i era cunoscut prea bine, în 1910, cântecul național românesc vechi.
Cântecul „Pe sub deal, pe sub cetate” se numise, de fapt, „Sub o culme de cetate”, era închinat Cetății Sucevei, iar în 1849 se cânta, la curtea boierilor Hurmuzachi, de către legendarul Nicolae Picu, astfel (total diferit de „Pasăre galbenă” – aceasta fiind, de fapt… Soarele, dar foarte apropiat de „Cântecul lui Iancu”, șlefuit de moldoveanul basarabean Gheorghe A. Dinicu și impus, în anii din urmă, de Veta Biriș):
Varianta „Pasăre galbenă-n cioc”, pe care o armonizase, tot în 1849, Karol Mikuli, ulterior fiind folosită de George Enescu, în începutul „Rapsodiei a II-a”, diferă foarte puțin de cea considerată de Béla Bartók drept „originalul”, deși în Comitatul Oradei se adaptase destul de corect străvechiul cântec medieval sucevean:
Și varianta „desfigurată” prin text, cum ar zice Béla Bartók, a aceluiași cântec, dar de la 1880, publicat de „Muza Română” din Cernăuți și retipărit de „Lira Română”, se remarcă prin fidelitate melodică, deși e penibil pentru spiritul „folcloric” al unui popor să demitizeze un cântec precum „Sub o culme de cetate” în petrecărețul „Am un leu și vreu să-l beu” (cum se cânta neaoș în Bucovina:
Am dat peste partitura minunatului Béla Bartók din întâmplare, în vreme ce documentam viitorul concert al „Zicălașilor” cu „Cele mai frumoase cântece vechi românești: Cântecele Unirii”. Încă nu știu câte alte cântece vechi moldovenești, consacrate ca atare de mărturiile vremurilor, au devenit, cu vremea, cântece ardelenești, dar ne vom dumiri în curând. Oricum, Béla Bartók probează, indirect ideea altui maghiar, Ubicini, care, cu exact un secol înainte susținea că imediat ce se naște o melodie, într-o localitate românească, melodia aceea se răspândește, cu viteza fulgerului, în toate ținuturile românești de sub stăpânirea celor trei imperii ale vremii. Deci, teoria proletcultistă a „vetrelor folclorice”, menținută cu încrâncenare, de lenevia spirituală patriotardă şi, mai ales, de incultură se cam face praf şi pulbere.
Vrednici de Bucovina, nu de „meritul” lui Flutur
Vineri, 7 septembrie 2018, la Biblioteca Bucovinei, începând cu ora 14, poetul și cărturarul Roman Istrati își va implica numele și personalitatea în viitorul cultural al Bucovinei (veți vedea cum, dacă veți participa la lansarea cărții de poezie „vestirile”).
Joi, 25 octombrie 2018, iarăși la Biblioteca Bucovinei, dar începând cu ora 18, romanciera de mare succes Lili Crăciun, născută la Fălticeni, dar cu educația formată în Suceava, va lansa un roman și o carte de poezie, incluzând Suceava pe un itinerar care începe la Madrid (romanul a fost tradus și în spaniolă, și în alte limbi europene, bucurându-se de succes), continuă prin București, Iași, Suceava și alte mari centre de cultură românești și străine. Ce-i drept, Suceava nu-i un centru de cultură, dar asta nu are importanță, atunci când îți vibrează rădăcinile.
Marți, 13 noiembrie 2018, probabil că la ora 16 și tot la Biblioteca Bucovinei, Tiberiu Cosovan va lansa „ineditul memoriei” numit „Prin labirintul umbrelor”, o carte-album de memorie a multiculturalității bucovinene.
Iată, deci, o adevărată tripletă de creatori Vrednici de Bucovina, conform conceptului lui Constantin Loghin, care nu vor primi „meritul” lui Flutur, din simpla și banala pricină că ochii de vultur centenar ai lui Gheorghe Flutur nu îndrăznesc niciodată să descheie firmamentul, neavând forța luminoasă de a se desprinde dintre nojițele opincii.