Coadă la autografe: Lili Crăciun, la Suceava

În această seară, cu mult înainte de a începe lansarea celor două cărţi ale scriitoarei Lili Crăciun, „Între relativ şi absolut” (poezie) şi „Prizonieri ai umbrelor” (roman), lumea se aşezase frumos la coadă, pentru a primi autografe. Era de faţă şi savuroasa carte de proză scurtă a scriitoarei care şi-a petrecut adolescenţa la Suceava, „Menajerele soacrei mele”, iar lansarea în sine, gestionată profesionist de către directorul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, domnul Doctor în Istorie Gabriel Cărăbuş, avea să se transforme, foarte curând, într-un fel de masă rotundă, Lili Crăciun ocupând un scaun din sală, pentru a putea convorbi cu prietenii săi, cititorii, din acelaşi spaţiu, inclusiv spiritual. A fost, prin urmare, o splendoare de manifestare, care a ţinut vreo două ceasuri (toate lucrurile frumoase durează cât o clipită), timp în care nu am prins ocazie de sporovăială cu partenerul de viaţă al romancierei cu rădăcini sucevene, fratele meu de peste munţi Virgil Marian Cosma, mai ales că-mi făcea concurenţă serioasă la pozat.

Am văzut, la viaţa mea, multe lansări de carte, dar nici una la fel de surprinzătoare, de pitorească şi de eficientă (ca schimb de idei) precum cea a cărţilor „orădencei” (prin domiciliul actual) Lili Crăciun. O comuniune spirituală în jurul paginilor tipărite şi atâta prietenie prin aer încât o puteai respira. Ceea ce am şi făcut, desigur (puteam rata şansa?), înainte de a grăbi spre casă, ca să vă povestesc pe scurt despre ce şi cum am fost şi să vă arăt imaginile, în speranţa c-oi ajunge şi eu artist pozar, precum alţi tăietori de frunze la câini prin Suceava.

Cronici sentimentale No Comments Oct 25

George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (III)

Franz Jaschke: Gegend von Kolumbacz im Banat

Dacă acest gust al românului este cel adevărat sau din contra; dacă între români se află ideea frumosului dezvoltată ori nu lăsăm ca să judece esteticienii. Noi, din parte-ne, știm numai atâta, cum că ideea frumosului nici până în ziua de astăzi nu-și are definiția dată; cum că ceea ce este frumos la unul este urmat la altul; cum că în cele din urmă la alegerea frumosului decide mai totdeauna numai un tact fi, înnăscut, cu care natura nici că a înzestrat pe toți oamenii, iară nu definițiile filosofilor, și nici modele europene, la care definiția frumosului numai atunci e dată drept, când cu moda – care prea adeseori nu e decât o ticăloasă scălâmbăială, o deformare a feței și a staturii – se pot stoarce mii și milioane de la popoarele care au fost destul de oarbe și nesocotite pentru ca să-și părăsească portul național născut, oareșcum, apoi crescut, dezvoltat cu dânsele și învăscut în gustul lor.

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Dacă portul este condiționat prin înrâurința climei? Fără nici o îndoială, și aceasta într-o măsură atât de mare, încât instinctul de a te apăra de asprimea climei a făcut, adeseori, ca oamenii, în portul lor, să sacrifice frumosul. Numai așa se pot explica și la români unele porturi, mai vârtos muntene, urâte, dacă nu și în croială, nesmintit însă în materialul lor cel gros și diform, precum, de exemplu, saricele (șubele cu lâna scoasă în afară), căciulile cele mari, făcute din piei foarte lânoase și mai nimic argăsite, bundele cele lungi și grele, care însă, în miezul iernilor însoțite de geruri cumplite, de până la 20-25 de grade, în contra viforurilor furioase, secătoare de puteri și străbătătoare până la măduva oaselor sunt mai asigurătoare de sănătate și de viață decât toți medicii și toate apotecile (stațiuni balneare – n. n.) din Europa, prin urmare, în asemenea caz, gustul și moda nu au nici măcar vot consultativ, cu atât mai puțin decisiv.

Aici ar fi locul ca să vorbim ceva și de opinci, care, ca o parte a portului țărănesc, a devenit a fi, totodată, simbol al sărăciei și al înjosirii. Opanca, opinca este cuvânt slavonesc. Cu aceasta nu voim să apărăm cum că acest fel de îmbrăcăminte ar fi numai proprietatea popoarelor slavone. Aceeași încălțăminte, pe care o numim opincă, schimbată cevași în forma ei, o vei afla, sub diferite numiri, la elini, la asiatici, la romani, în țările pe unde omul nu e constrâns nici a înota prin tină și noroaie, primăvara și toamna, nici a se cufunda până în genunchi în troienele de ninsoare, iarna, din contra are a suferi cumplit de fierbințelile verii, încât mai adeseori nici pantofi nu poate suferi în picioare; iară încălțămintea cu turetci se cere în climele astâmpărate și friguroase.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Sat valah

Acum, însă, vine întrebarea pentru ce românii, de 1700 de ani și mai bine, sub clima gerurilor noastre, nu au părăsit sandaua sau opinca. Răspunsul nu ni se pare așa greu. Mai întâi, în o parte mare a țărilor locuite de români, precum sunt Banatul și Țara românească, fiind iernile ușoare, trebuința cizmelor înalte nu se simte; al doilea, românul poartă, iarna, în opinci niște călțuni (ciorapi) groși de lână și înalți, înfășurați bine cu curele, încât frigul nu poate pătrunde așa ușor la picioare; iară al treilea, toți care au purtat și opinci, și cizme spun, în unanimitate, cum că ușurimea opincilor face ca umbletul și călătoriile să fie mult mai puțin ostenitoare decât cu cizme sau ciubote mari, înalte, prin urmare și grele. Pe lângă toate acestea însă nu ni se cuvine a uita cum că au fost și secoli ca aceia, între care potestatea legislativă din acele zile de amar și barbarie și-a luat dreptul de a regula chiar și porturile diferitelor popoare și clase de oameni spre a forma, cu atât mai ușor, caste privilegiate și apăsate. La noi, în Ardeal, vei afla urme de acestea în răposatele „Constitutiones Aprobatae”. Ci fie-ne destul despre opincă, care într-aceea sub nume de pantof, papuc, botină și botinică, țipicel și cizmuliță, s-a furișat de mult și prin palate, prin urmare nu mai poate fi rușinătoare, deși pe acolo luată peste călțunul cel subțirel de tort, adeseori ruinătoare de sănătate și anume cășunătoare de cele mai aprige dureri de măsele.

Să stăm puțintel la înrâurința potestății legislative asupra portului peste tot. Istoria ne învață cum că legislatorii cei mai bătrâni ai omenirii au regulat nu numai veșmintele respectivelor rituri religioase pentru popi și pentru zei, ci chiar și pe cele ale poporului, iară la acestea din urmă se văd adeseori dezvoltând o înaltă înțelepciune practică, prin aceea că ei mai totdeauna ținură înaintea ochilor nu numai împrejurările climatice, nu numai produsele, din care se puteau pregăti – toarce, țese ori argăsi și coase – veșminte, fără ca locuitorii să fie constrânși a cumpăra sau materialul crud, sau și veșmântul gata din alte țări și de la alte popoare, ci totodată ațintiră într-acolo ca industria sau adică iubirea de lucrare și osteneală să se propage și păstreze chiar în mijlocul familiilor, în lăuntrul locuințelor, pentru ca anume partea femeiască încă să fie ocupată necurmat. Un asemenea scop al legii este de o nemărginită însemnătate, mai vârtos în climele ferbinți și călduroase, în care oamenii, și mai vârtos femeile, au o aplecare înfricoșată spre a nu face și a nu pune mâna pe nimic; prin urmare, se cerea ca legislatorii totodată să comande o varietate în forma și în materia veșmintelor, pentru ca, adică, cu atât mai mult să ocupe familiile cu lucrul; iară pentru ca să ajungă scopul cu atât mai ușor, ei luară în ajutor chiar religia, morala și onoarea. Mie îmi vine a crede cum că portul românesc încă a stat, în decursul multor seculi sub o asemenea înrâurință binefăcătoare (George Bariț nu s-a înșelat, pentru că Marco Bandini menționa, în secolul XVI, o legislație dură, în Moldova, împotriva falsificării veșmintelor, care reprezentau și statutul social al celor care le purtau – n. n.), și care este prea de dorit ca, chiar în sânul tuturor fabricilor din lume, să se mai păstreze în seculii secolilor; ca adică lâna și bumbacul, însăși cânepa, iară cu acestea melița și pieptenii, furca și spata cu suveică, acul și andreaua nici odinioară să nu cază din mâna româncelor, și pe trupul lor, al bărbaților și al pruncilor totdeauna să se vază urmele de acea industrie și de acel lucru, pe care-l învățaseră din seminții în seminții, de la moașe de strămoașe, pe calea unei tradițiuni și a unei practici care numai în secolul de față a început a se precurma sau preface ori corci, pe la unele ținuturi; iară dacă am avea ceva de adăugat în această privință ar fi ca între familii să se restaureze o rivalitate mai mare, atât în industria domestică, cât și în alegerea mai cu gust, din toate porturile românești, a celor mai frumoase și, totodată, mai corespunzătoare cerințelor climei și – iarăși în curățenie cât se poate mai mare în toată privința, în veșminte, mâncări și locuință.

Cine voiește a ști ce însemnătate se poate pune pe portul național să studieze istoria mai multor popoare, cum și hronicele caselor domnitoare, care adică deteră tonul și direcțiunea încă și în această privință. Pe noi, aici, spațiul nu ne iartă a ne întinde mai departe / B. (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).

DATINA ROMÂNILOR No Comments Oct 25

Semn că şi în părţile noastre încă mai „nasc oameni”

Joi, 25 octombrie 2018, începând cu ora 18, Suceava are şansa de a-şi cunoaşte unul dintre strălucitele sale condeie, cel al poetesei şi romancierei Lili Crăciun, fălticeneancă – prin copilărie, suceveancă – prin adolescenţa petrecută la Liceul Pedagogic, acum Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”.

Cărţi impecabil scrise, de către un intelectual rasat, cărţi deja traduse şi publicate în mai multe limbi europene, semn că şi în părţile noastre încă mai „nasc oameni” – cum observa cronicarul, oameni care, dacă au inspiraţia să plece la timp, pot să însemne ceva şi în cultura europeană, nu doar în cea românească.

Cărţi greu de găsit, dar disponibile, joi, 25 octombrie 2018, începând cu ora 18, în Sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava. Cărţi care se vor solidariza cu tulburătoarea frumuseţe a tablourilor din expoziţia dăruită Sucevei de altă localnică, plecată la timp de aici, Elena Greculesi.

Uncategorized No Comments Oct 24

George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (II)

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Cu portretele câtorva Domni vechi, din vecinele țări românești, pe la unele biserici, în mărime naturală s-au păstrat și câteva costume, care, în zilele noastre, se mai află pe la unele ținuturi și sate întocmai ca și cum le-ai fi decopiat după acelea românești. Așa, de exemplu, toga cea albă, lungă până jos, a săcelenilor sau cea verde, cu câmp, tot asemenea de lungă, venerabilă a mai multor neguțători și boieri bătrâni, de care astăzi își bat joc bieții cei nespălați, o poți vedea zugrăvită pe portretele vechi. Oare însă acele togi au fost cele antice? Aceasta încă este foarte aproape de adevăr.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Care ar fi, după toate acestea, nota caracteristică a costumului curat național antic? Cu cât mai pitoresc (mai pestriț), cu cât mai bogat, cu cât mai solid (mai trainic), cu atât mai național. Aceasta o cere geniul și gustul popoarelor meridionale; aceasta se adeverește după statuile și vasele antice, dezgropate în mare mulțime din sânul pământului italienesc; la acest fel de port se fac aluzii ici-colo și prin istoria țărilor noastre; acest port este numai acela care distinge atât de aprig pe român de toate celelalte popoare con și împrejur locuitoare. Păcat numai cum că unele părți de costum curat italian-românesc, în decursul secolilor, au căpătat câte o numire străină (dacă meșteșugarii erau străini! – n. n.), ceea ce însă tocmai așa s-a întâmplat și în Italia, în care amestecul de greci, goți, vandali, avari, longobarzi și arapi – care popoare, mai târziu, s-au contopit cu totul în elementul italian – însă a fost tot așa mare ca și pe la noi, în alte privințe.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Căciula frigiană sau cușma pe cap, pieptarul lung, cusut în trei culori, zeghea sau țundra, sau sucmanul cât mai lung, pe deasupra, șerparul peste mijloc, iarăși cu împiestrițături, cămașa largă și iară lungă, căci pânză trebuie să fie la casă totdeauna de ajuns și chiar e prisos, cioareci ceva largi, papuci ori colțuni și un băț (măciucă, baston) sănătos în mână – acestea pentru bărbat; iară femeia, cu părul împletit cât se poate mai cochet, acoperită ușor de un ștergar alb (minișterg – n. n.), numit învelitoare, totul însă numai cum au apucat din vechime, cămașa, la piept și la mâneci îmbăscută în figuri etrusce și hieroglife (simbolistica dreptliniară este pelasgă, după cum susțin Klages și Blaga – n. n.), cusute toate de mâna sa, poale largi demise în crețuri, fote sau catrințe, la a căror țesătură să se întreacă toată arta rămasă din străvechime, atât în amestecarea culorilor, cât și în aplicarea figurilor, pieptarul tot cam lung și tot în trei culori, brâu îngust și modest (bârneața – n. n.) – simbolul curăției, papuci ori pantofi, ori călțuni sau cisme roșii ori galbene (opincile, deci, nu făceau parte din portul sărbătoresc, ci din cel de lucru – n. n.); cercei la urechi, mărgele sau mai bine salbă compusă din monede la gât, inele în degete, semn iarăși al castității, sau vergurine sau conjugale – acestea sau încă-i partea precumpănitoare din acest port, au distins sau vor distinge totdeauna pe român și pe română de oricare alt popor.

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

În mai multe părți, catrințele s-au prefăcut cu totul în rochie încheiată, care însă, dacă și-a păstrat culorile, atât mai bine, căci îndestulează și cerințele climei noastre; ci apoi rochia trebuie să fie un veșmânt de sineși numai pentru partea din jos a trupului, iară nu împreunată cu pieptarul sau adică nu prefăcută în acel veșmânt germano-franțuzesc, care, pe locurile noastre, a luat numirea de vigan[1]. S-a putut observa cum că românii și, cu atât mai vârtos, românele, tocmai și pe acolo pe unde au părăsit costumul național, în forma sau croiala lui, au primit, în locul aceluiași, altul, străin din croială, însă tot pestriț, tot înflorit, tot pitoresc sau, cu alte cuvinte, lor, bărbatului și femeii, le place a-și decora grădina de flori, câmpul cel înflorit și variat în mii de culori, și o fac aceasta fără ca să-și poată da cuvânt, și fără a se consulta cu marșandele (negustoresele – n. n.) de la Paris; iară neguțătorii, în cele mai multe țări, se văd constrânși de a comanda pe la fabrici o mulțime de stămbării (cartoane), mătăsuri, panglice, batiste „după gustul românesc”, știind prea bine că, dacă acelea nu vor semăna cu portul ce-l avură românii din vechime, cumpărători la ele nu vor afla.

Bojar von Seret in der Bukowina, de Franz Jaschke

Frumos este cerul albastru, sublimă este privirea către același; ați văzut, însă, vreo română învestită numai în albastru curat, fără ca câmpul albastru să nu fie presărat cu o mulțime de flori pământești? Culoarea neagră este, la cei mai mulți europeni, pe cât de doliu, pe atât și de paradă; românele o rezervară pe aceeași mai peste tot numai pentru fecioarele vestale (în spațiul nostru, Vestala se numea Histia și simboliza vatra, pământul, mama naturii – n. n.), destinate a se înmormânta de vii. Alb, roșu, vânăt și galben, amestecate în mii de nuanțe, sunt culorile caracterizatoare de port românesc (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).