George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (III)

Franz Jaschke: Gegend von Kolumbacz im Banat

Dacă acest gust al românului este cel adevărat sau din contra; dacă între români se află ideea frumosului dezvoltată ori nu lăsăm ca să judece esteticienii. Noi, din parte-ne, știm numai atâta, cum că ideea frumosului nici până în ziua de astăzi nu-și are definiția dată; cum că ceea ce este frumos la unul este urmat la altul; cum că în cele din urmă la alegerea frumosului decide mai totdeauna numai un tact fi, înnăscut, cu care natura nici că a înzestrat pe toți oamenii, iară nu definițiile filosofilor, și nici modele europene, la care definiția frumosului numai atunci e dată drept, când cu moda – care prea adeseori nu e decât o ticăloasă scălâmbăială, o deformare a feței și a staturii – se pot stoarce mii și milioane de la popoarele care au fost destul de oarbe și nesocotite pentru ca să-și părăsească portul național născut, oareșcum, apoi crescut, dezvoltat cu dânsele și învăscut în gustul lor.

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Dacă portul este condiționat prin înrâurința climei? Fără nici o îndoială, și aceasta într-o măsură atât de mare, încât instinctul de a te apăra de asprimea climei a făcut, adeseori, ca oamenii, în portul lor, să sacrifice frumosul. Numai așa se pot explica și la români unele porturi, mai vârtos muntene, urâte, dacă nu și în croială, nesmintit însă în materialul lor cel gros și diform, precum, de exemplu, saricele (șubele cu lâna scoasă în afară), căciulile cele mari, făcute din piei foarte lânoase și mai nimic argăsite, bundele cele lungi și grele, care însă, în miezul iernilor însoțite de geruri cumplite, de până la 20-25 de grade, în contra viforurilor furioase, secătoare de puteri și străbătătoare până la măduva oaselor sunt mai asigurătoare de sănătate și de viață decât toți medicii și toate apotecile (stațiuni balneare – n. n.) din Europa, prin urmare, în asemenea caz, gustul și moda nu au nici măcar vot consultativ, cu atât mai puțin decisiv.

Aici ar fi locul ca să vorbim ceva și de opinci, care, ca o parte a portului țărănesc, a devenit a fi, totodată, simbol al sărăciei și al înjosirii. Opanca, opinca este cuvânt slavonesc. Cu aceasta nu voim să apărăm cum că acest fel de îmbrăcăminte ar fi numai proprietatea popoarelor slavone. Aceeași încălțăminte, pe care o numim opincă, schimbată cevași în forma ei, o vei afla, sub diferite numiri, la elini, la asiatici, la romani, în țările pe unde omul nu e constrâns nici a înota prin tină și noroaie, primăvara și toamna, nici a se cufunda până în genunchi în troienele de ninsoare, iarna, din contra are a suferi cumplit de fierbințelile verii, încât mai adeseori nici pantofi nu poate suferi în picioare; iară încălțămintea cu turetci se cere în climele astâmpărate și friguroase.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Sat valah

Acum, însă, vine întrebarea pentru ce românii, de 1700 de ani și mai bine, sub clima gerurilor noastre, nu au părăsit sandaua sau opinca. Răspunsul nu ni se pare așa greu. Mai întâi, în o parte mare a țărilor locuite de români, precum sunt Banatul și Țara românească, fiind iernile ușoare, trebuința cizmelor înalte nu se simte; al doilea, românul poartă, iarna, în opinci niște călțuni (ciorapi) groși de lână și înalți, înfășurați bine cu curele, încât frigul nu poate pătrunde așa ușor la picioare; iară al treilea, toți care au purtat și opinci, și cizme spun, în unanimitate, cum că ușurimea opincilor face ca umbletul și călătoriile să fie mult mai puțin ostenitoare decât cu cizme sau ciubote mari, înalte, prin urmare și grele. Pe lângă toate acestea însă nu ni se cuvine a uita cum că au fost și secoli ca aceia, între care potestatea legislativă din acele zile de amar și barbarie și-a luat dreptul de a regula chiar și porturile diferitelor popoare și clase de oameni spre a forma, cu atât mai ușor, caste privilegiate și apăsate. La noi, în Ardeal, vei afla urme de acestea în răposatele „Constitutiones Aprobatae”. Ci fie-ne destul despre opincă, care într-aceea sub nume de pantof, papuc, botină și botinică, țipicel și cizmuliță, s-a furișat de mult și prin palate, prin urmare nu mai poate fi rușinătoare, deși pe acolo luată peste călțunul cel subțirel de tort, adeseori ruinătoare de sănătate și anume cășunătoare de cele mai aprige dureri de măsele.

Să stăm puțintel la înrâurința potestății legislative asupra portului peste tot. Istoria ne învață cum că legislatorii cei mai bătrâni ai omenirii au regulat nu numai veșmintele respectivelor rituri religioase pentru popi și pentru zei, ci chiar și pe cele ale poporului, iară la acestea din urmă se văd adeseori dezvoltând o înaltă înțelepciune practică, prin aceea că ei mai totdeauna ținură înaintea ochilor nu numai împrejurările climatice, nu numai produsele, din care se puteau pregăti – toarce, țese ori argăsi și coase – veșminte, fără ca locuitorii să fie constrânși a cumpăra sau materialul crud, sau și veșmântul gata din alte țări și de la alte popoare, ci totodată ațintiră într-acolo ca industria sau adică iubirea de lucrare și osteneală să se propage și păstreze chiar în mijlocul familiilor, în lăuntrul locuințelor, pentru ca anume partea femeiască încă să fie ocupată necurmat. Un asemenea scop al legii este de o nemărginită însemnătate, mai vârtos în climele ferbinți și călduroase, în care oamenii, și mai vârtos femeile, au o aplecare înfricoșată spre a nu face și a nu pune mâna pe nimic; prin urmare, se cerea ca legislatorii totodată să comande o varietate în forma și în materia veșmintelor, pentru ca, adică, cu atât mai mult să ocupe familiile cu lucrul; iară pentru ca să ajungă scopul cu atât mai ușor, ei luară în ajutor chiar religia, morala și onoarea. Mie îmi vine a crede cum că portul românesc încă a stat, în decursul multor seculi sub o asemenea înrâurință binefăcătoare (George Bariț nu s-a înșelat, pentru că Marco Bandini menționa, în secolul XVI, o legislație dură, în Moldova, împotriva falsificării veșmintelor, care reprezentau și statutul social al celor care le purtau – n. n.), și care este prea de dorit ca, chiar în sânul tuturor fabricilor din lume, să se mai păstreze în seculii secolilor; ca adică lâna și bumbacul, însăși cânepa, iară cu acestea melița și pieptenii, furca și spata cu suveică, acul și andreaua nici odinioară să nu cază din mâna româncelor, și pe trupul lor, al bărbaților și al pruncilor totdeauna să se vază urmele de acea industrie și de acel lucru, pe care-l învățaseră din seminții în seminții, de la moașe de strămoașe, pe calea unei tradițiuni și a unei practici care numai în secolul de față a început a se precurma sau preface ori corci, pe la unele ținuturi; iară dacă am avea ceva de adăugat în această privință ar fi ca între familii să se restaureze o rivalitate mai mare, atât în industria domestică, cât și în alegerea mai cu gust, din toate porturile românești, a celor mai frumoase și, totodată, mai corespunzătoare cerințelor climei și – iarăși în curățenie cât se poate mai mare în toată privința, în veșminte, mâncări și locuință.

Cine voiește a ști ce însemnătate se poate pune pe portul național să studieze istoria mai multor popoare, cum și hronicele caselor domnitoare, care adică deteră tonul și direcțiunea încă și în această privință. Pe noi, aici, spațiul nu ne iartă a ne întinde mai departe / B. (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).