V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (VI)

Sf. Ioan Botezătorul.

Se află într-o ogrăjoară, ce vine nu departe de râpa şipotelor. Această capelă se află sub îngrijirea parohului de la Sf. Dimitrie. În dosul capelei şi lipită de pridvor, este mica sa clopotniţă, sub care se află o gropniţă ce merge până sub biserică. Totul într-însa e restaurat. În fundul pridvorului, într-o ocniţă, se vede o zugrăveala foarte rău restaurată, care reprezintă capul de zimbru cu steaua între coarne, având deasupra, dedesubt şi pe de laturi câte o roză. Lângă catepeteasmă, spre strana mare, este un sfeşnic mare de alamă, masiv, de un stil foarte vechi, şi care s-a găsit în ţintirimul bisericii Mirăuţi. În partea opusă, servind de picior pentru aprinzător, se află, nu se ştie de când, un postament mic de piatră, cioplit în şase feţe, având pe una din ele o inscripţiune în slavoneşte.

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Biserica Mirăuţii.

Numita astfel de la suburbia în care vine (eroare: numele vine de la destinaţia ei iniţială, de biserică de mir a Moldovei; cartierul se numea „al Muntenimii de jos” sau „La Bursuci” – n. n.), şi care poate că ea singură şi-a luat numirea de la o familia mai însemnată sau mai numeroasă, care popula acesta suburbie din început.

Familia Mirăuţi este comună între locuitorii noştri săteni, mai cu seamă în partea muntoasă a Moldovei. Mi s-a întâmplat la Seminarul din Socola să am chiar un elev cu această familie.

Biserica Mirăuţii are hramul Sf. Gheorghi, patronul ţării a cărei Mitropolie a fost din timpurile cele mai îndepărtate. Nu se ştie de când e fondată (a fost durată, odată cu Cetatea, între anii 1374-1391, de către Petru Muşat, şi reclădită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491 – n. n.). După o credinţă foarte contestată de alţii, zidirea ei nu s-ar ridica mai departe de Alexandru cel Bun. Biserica este mare şi impunătoare. Încă de demult stătea în ruine şi des­coperită, când, la 1854, nemţii, pregătindu-se a intra în Principate (din partea puterilor garante, odată cu retragerea trupelor ruseşti şi turceşti – n. n.), au concentrat trupe în Suceava, unde, neavând magaziile necesare pentru hrana cailor, au acoperit, între altele, şi biserica Mirăuţii, făcându-i pe dinăuntru trei rânduri de racle, şi au întrebuinţat-o astfel, mai mulţi ani, ca hambar (anterior, fusese folosită drept cocină a porcilor localnicilor – n. n.). În urmă ne mai făcându-le trebuinţă, au dat-o în chirie, tot cu această destinaţiune! (consilierii orăşeneşti au închiriat-o, spre a fi folosită ca depozit de piei dubite şi nedubite; dacă nu ar fi fost Romstorfer, care să o reconstruiască, am fi pierdut-o pentru totdeauna – n. n.). Era închisă şi n-am putut-o vedea pe dinăuntru.

Pe dinafară, a fost peste tot zugrăvită şi se văd, chiar şi acum, în unele părţi urmele picturii. Ferestrele ei, mari din vechi, parte au fost strâmtate mai pe urmă, parte astupate cu totul. Pe dinăuntru, după spusa vizitatorilor competenţi, această biserică este, în adevăr, o capodoperă arhitectonică. Bolţile sale ar fi tot ceea ce are arhitectura română mai îndeplinit în acest gen. După opiniunea arhitecţilor nemţi chiar, bi­serica Mirăuţii este cea mai norocită dintre toate imitaţiunile Sfintei Sofii!

Turnul lui Lăpușneanu, de la Sfântul Dumitru

Biserica Sf. Dimitrie.

Biserică spre apus; turnul, spre răsărit. Turnul acesta (adăugat de Lăpuşneanu, în 1561 – n. n.) e mai înalt decât toate tur­nurile bisericilor Ştefaniene (a fost reconstruită, în anii 1534-1535, în locul celei de lemn a lui Ştefan, din 1497, de Petru Rareş, câte am văzut: e cu mult mai înalt (40 m – n. n.) decât însuşi turnul Sf. Ioan Botezătorul din Piatra. Se vede că a fost construit înadins într-un scop strategic.

Forma lui, de la pământ, este: un turn în patru muchii, de două ori mai înalt decât turnul Sf. Ioan cel Nou, peste care se ridică un al doilea turn, hexagonal, pe jumătate de înalt cât partea de dedesubt. În partea superioară a părţii patrunghiulare, pe faţa de către răsărit, se află o piatră mare, în care este cioplită, cu o acurateţe rară, o marcă.

Din dreapta (cum te uiţi la dânsa) a acestei mărci se ridică grumazul bine desemnat şi încomat al zimbrului, care suportă capul zim­brului, într-o atitudine profilactică, cu coarnele as­cuţite, mărişoare, înfurcate înăuntru; între coarne, steaua; deasupra grumazului, în linie cu capul, luna, cu figură de om înăuntru; pe partea opusă, soarele; sub cap, la stânga, în deşertul lăsat de grumaz, un ecuson în linii simple şi elegante, cu două compartimente: în cel din stânga, o floare de lis cu trei frunze, sus, şi trei frunze jos, dispuse astfel ca să dea iluziunea unei cruci duble; în partea dreaptă, culorile heraldice (aşa cred), exprese prin trei linii drepte orizontale, ce ocupă numai jumătatea superioară a compartimentului, fără însă de a se prelungi până la extremitatea sa; dedesubtul ecusonului se află rozele. Sub această piatră-marcă stă o piatră mare, cu o inscripţiune în slavoneşte.

Deasupra uşii care face intrarea în pridvorul bisericii, se află o altă marcă şi, dedesubtul ei, o altă piatră cu inscripţiune. Marca aceasta este unică în felul său: într-o cunună, formată de două crengi, susţinută de doi copii înaripaţi, se află capul de zimbru, având steaua între coarnele sale. Restaurarea ultimă a bisericii, respectând inscripţiunile şi marca de pe turn, s-a complăcut a înfrumuseţa marca ultimă, zugrăvindu-i capul, cununa, ect., cu culori vii, rău potrivite.

Biserica Sf. Dimitrie, ca şi a Mirăuţilor, a stat, mult timp, descoperită şi în părăsire (îi crescuseră arbuşti pe ziduri – n. n.), şi, odată mai cu prefacerea acesteia din urmă în hambar, ea s-a restaurat şi s-a redat destinaţiunii sale. La restaurare, partea cea mai superioară a turnului s-a încunjurat cu un grilaj de fier, pentru observaţiune în contra focului; şi zugrăveala de pe dinafară a bisericii, atacată de timp şi vandalism, a dispărut cu totul sub tencuiala şi zugrăveala ce i s-a suprapus.

De intri în pridvor, dai, pe dată, de o pardoseală cu pietre mormântale, aduse din ţintirimul Sf. Dimitrie sau şi a altor biserici. Mai to­ate aceste pietre poartă decoraţiuni înflorite, poate urmele mărcilor diferitelor familii, pe a căror morminte ele au statut; inscripţiunile lor (la cele mai multe, pe margini) sunt în slavoneşte. Inscripţiunile, ca şi decoraţiunile săpate, sunt roase de picioarele închinătorilor. Dar cred că, cu stăruinţă, un cunoscător al limbii slavice tot ar putea să le descifreze, şi aşa poate s-ar restabili genealogia multor familii boiereşti ve­chi sau a înrudirilor domneşti, sau s-ar fixa diferite date istorice. Peste un an sau doi, această lucrare va fi imposibilă.

De la pridvor, purced două compartimente: întâi al femeilor, al doilea al bărbaţilor. N-am observat intrare specială pentru acest din urmă compartiment.

Cu ocaziunea restaurării mai sus amintită, intrarea strâmtă, care despărţea aceste două compartimente s-au lărgit, în forma unei arcade deschise, care nu mai lasă din vechiul perete despărţitor decât părţile strict necesare pen­tru susţinerea arcadei. Pe acest perete despărţitor, pe faţa dins­pre altar, au fost, din vechi, portretele fundatorilor şi ctitorilor. Dintr-aceste portrete n-au mai rămas decât patru figuri, fără nici o indicaţiune de nume, aşezate toate pe piciorul din dreapta al arcadei; mai la dreapta este o Doamnă, cu coroana pe cap, după dânsa vin două domniţe tinere, cu coroane pe cap, şi tocmai în marginea arcadei, un Domn, cu coroana pe cap. Marginea din stânga a coroanei, a feţei şi a tru­pului Domnului sunt oarecum restabilite prin trăsături grosolane, în culori nepotrivite.

Zugrăveala pe dinăuntrul bisericii subzistă, deşi deteriorată în multe locuri. Bolţile bisericii sunt majestoase.

Inscripţiunile slavone de pe turn şi de la pridvor, după cum mi s-a spus, fixează data începerii acestei biserici, la 1475, şi data terminării ei, la 1478. Ele mai spun că biserica aceasta a fost construită în preajma palatului domnesc, lângă Calea domnească. Biserica se află clădită într-o mică piaţă ne­îngrădită şi încunjurată, din trei părţi, de căsuţe mici, dese şi murdare.

Biserica se aşteptă, curând, la o restauraţie mai îngrijită. Se fac multe promisiuni că, cu acea ocaziune, se vor dărâma clădirile care încunjură şi profanează această biserică. Peste patru ani, se împlinesc 400 ani de la întemeierea acestei biserici. Se speră că, cu acea ocaziune, se va face un serviciu mai extraordinar pentru comemora­rea fundatorului şi ctitorilor acestei biserici. Ar fi ocaziunea cea mai nimerită pentru is­toric, pentru heraldic, arhitect, pictor, arheolog şi pentru strategicul român a-şi da o întâlnire pentru acea ocaziune în vechea capi­tală a Moldovei, spre a studia în ruinele lor mai în detaliu monumentele de glorie naţională din epoca Dragoşizilor.

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (V)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Zamca.

Din centrul oraşului, suindu-te drept spre apus, trecând prin suburbia armenească, dai întâi de biserica Sf. Cruce (acum armenească), apoi de biserica Sf. Simeon (acum armenească), şi, de acolo, înainte, până la poarta din sus a oraşului, apoi prin drumul din ţărână, ce începe de aci, ţi ajungi la Zamca.

Zamca, în slavonă, după cum spun cu­noscătorii acestei limbi, înseamnă, tot aşa de bine, cetate, intrare sau cheia unei poziţiuni. Zamca apăra oraşul mai cu seamă dinspre leşi şi tătari; Cetatea apăra dinspre turci.

Faţă de poloni, românii ridicau pretenţii asupra Pocuţiei şi bântuiau necontenit provinciile lor orientale, fiind mai deseori ei acasă la poloni, decât polonii la români; de Turci, însă, numai se apărau, ba încă, pentru a căpăta un mic ajutor, spre a respinge năvălirile acestora, Ştefan cel Mare merge până la a se umili la poloni!

Tătarii sunt hoţi de-a călare; pentru pradă, ei fug ca fulgerului peste ţări întregi, dar nu stau la luptă decât alăturea cu turcii. Ar­mată grea, tunuri, ei nu au: călărime, atâta tot, şi călărimea cea mai bună nu urcă un munte drept.

Un pătrat, încunjurat cu ziduri mult mai groase decât la zidurile vechi ale mănăstirilor, ziduri cu metereze pentru flinte, apărate din toate părţile cu şanţuri adânci, înaintea cărora se aflau valuri de pământ largi şi înalte ca şi zidurile, în fiecare colţ al valurilor, câte unu turn de pământ, în forma turnurilor din Ce­tate, cu periferia mult mai largă, dar puţin mai înalte decât valurile, iaca Zamca, cum o vedem astăzi.

Ca compliment al întăririlor ei, mai găsim, în zidul apusean (cel cu privirea la Şcheia), drept la mijloc, un turn lungăreţ, oblu, în formă de biserică ordinară; pe dedesubt, poarta; pe de laturile porţii, odăi de locuit; iar in catul de  deasupra, biserica, în trei compartimente (unul, spre miazănoapte – altar, cel din mijloc – intrare, al treilea, fără destinaţiune), cu metereze de flintă şi de tunuri, şi cu ochiuri de observaţiune; în zidul dinspre răsărit, şi anume în colţul cel mai dinspre răsărit, un alt turn, pătrat: dedesubt – poarta (acum, partea dinspre oraş este astupată); deasupra – altar; şi mai deasupra – loc de unde se vede, peste câmpie şi oraş, în toate părţile, în mare depărtare; în curtea Zamcei, în mijloc, pe o linie perpendiculară pe lungimile turnurilor – o biserică, numită acuma Sf. Acsenti; lipite de zidurile încunjurătoare cur­ţii, găsim urmele zidurilor şi temeliile care formau încăperile cetăţii.

Turnul dinspre oraş (cel pătrat) punea deci în comunicaţiune oraşul cu Zamca; tur­nul dinspre Şcheia lăsa trecere iute ostaşilor din Zamca, atunci când voiau să facă ieşiri în contra duşmanului.

Zidurile, turnurile, biserica, valurile sunt mai mult sau mai puţin depline şi bine conser­vate. Numai că în zidul dinspre miazăzi, care dă în faţa potecii ce aduce din valea din Şche­ia, în faţa Cetăţii, se văd multe cârpituri, ceea ce presupune că el a suferit mai multe bătăi.

Zamca de demult este biserică armenească. Însă, de când? Trei tradiţiuni îşi fac război în această privinţă; tradiţiunea armenească, tradiţiunea des­pre Sobieski şi tradiţiunea românească.

Tradiţiunea armenească pretinde că trei fraţi armeni, Iacob, Acsenti şi Grigori, au cumpărat locul cetăţii şi au zidit cel dintâi frate, biserica dinspre Şcheia, numind-o Sf. Iocab; cel de-al doilea, biserica mare din curte, numind-o Sf. Ac­senti; şi cel de-al treilea, biserica-turn, dinspre oraş, numind-o Sf. Grigori Luminătorul; şi aceasta, la 1606!

Totul ar fi fost de minune potrivit, fără această recentă dată. Dar, după tradiţiunea românească, Sf. Iacob e vechea Adormire a Maicii Domnului; Sf. Ac­senti e vechea Sf. Paraschiva; şi Sf. Grigori Luminătorul e poarta şi turnul cel mare al Cetăţii. Dar Sf. Iacob, ca şi Sf Acsenti, au un stil arhitectonic vechi, mai vechi decât în cel al bisericilor Ştefaniene: ornamentul cu cărămizi smălţuite, care chiar la biserica Sf. Ioan din Piatra, a lui Ştefan cel Mare este rudimentar şi ornamentul cu colaci de piatră împleticiţi este tot ceea ce avem mai rudimentar în acest gen. Sf. Ac­senti este în compartimente pentru bărbaţi şi femei, ca în toate bisericile Ştefaniene; ba, încă, compartimentul femeilor e despărţit de al bărbaţilor prin o uşă în stânca cioplită, identică cu aceea de la veşmântaria Sf. Ioan cel Nou. Ba, şi mai mult, în ornamentaţiunea acestei uşi, anume în dreptunghi, vedem două flori de lis, iar în cele două trapeze de pe de laturi, câte o roză, însemne Ştefaniene, pe care nu le vedem la uşa veşmântariei!

Să fi fost amintirea lui Ştefan cel Mare mai scumpă în inima armenilor, în 1606, decât feciorului şi nepotului său, îndată după moartea sa? Apoi, icoanele, cele zugrăvite pe pereţi, ca şi cele zugrăvite pe lemn, atât din Sf. Iacob, cât şi din Sf. Acsenti, sunt icoane şi sfinţi româneşti, şi numai restaurarea şi inscripţiunea lor sunt armeneşti: ba încă şi acestea lipsesc catapitesmei Sf. Paraschiva, care se conservă în biserica St. Grigori!

De altminteri, dacă cei trei fraţi aveau atâta zel religios şi atâta avuţie, pentru ce le-ar fi irosit ei în aceste ziduri, şanţuri, valuri, străine sentimentului lor principal ? Oare, atraşi de acest sentiment, nu le-ar fi întrebuinţat mai bine spre facerea unora biserici nu aşa prea din cale-afară buccii? Nici stil, nici pictura, nici zidăria, nici întăriri, nimica nu ne spune că aci, din capul locului a fost numai biserica, şi încă biserica din 1606.

Tradiţiunea despre Sobieski pretinde că Sobieski a găsit, la Zamca, numai biserica  armenească, încunjurată cu ziduri, şi că, şezând în ea, câtva timp, a pus de i-a făcut şanţurile şi valurile de pământ, cu turnurile lor. Oştile lui Sobieski de trei ori au făcut incursiuni în Moldova: în 1687, în 1689 şi în 1691. În des­crierea Sf. Ioan cel Nou, arătarăm în ce condiţiune a urmat trecerea lui Sobieski prin Suceava, în 1687. În retragerea sa precipitată, el avu timp să ridice nişte odoare şi avuţie; dar era departe să-i îngăduie timpul să facă nişte întărituri, care, în oricare caz, ar fi fost în contra lui. Să vedem în ce condiţiuni s-au petrecut invaziunile lui în Moldova din 1639 şi 1691. Iată o schiţă istorică, datorată tot domnului Lambrior, care va putea să faciliteze desluşirea adevărului:

Şerban Cantacuzin, Domnul Munteniei, se înţelesese cu creştinătatea în contra turcilor. Cantemir (Constantin Cantemir – n. n.), care se făcuse Domn prin stăruinţele lui Şerban, în faţă cu îndemnările se­crete ale acestuia de a intra şi el în această înţelegere, la început promisese, dar, când veni momentul, nu se mişcă; căci el avea ostatec la turci pe însuşi fiul său Antioh. Aşa, când So­bieski trecu în Moldova, crezând că va avea pe Cantemir aliat, acesta fugi, din Iaşi, în tabăra turcilor. Aceasta înlesni pe Cantemir să scape ţara numai cu oştile române din Moldova de bandele de hoţi poloni, pe care Sobieski le revărsa asupra Moldovei. Drept răzbunare, Şerban cău­tă, prin intrigi la turci, să răstoarne pe Cantemir din Domnie, dar nu izbuti, căci îl cuprinse moartea (1688).

În locul lui Şerban, veni Domn Constantin Brâncoveanu, cu care nu se stinse ne-amiciţiile dintre domni, care necontenit erau alimentate de fraţii Cupăreşti. Întâii ani ai domniei lui Brâncoveanu se înseamnă prin invaziunea nemţilor in Muntenia; boierii sfătuiră să le închine ţara, dar Brâncoveanu n-a primit, ci a trăgănat lucrurile, până ce veniră oştile turceşti, di­naintea cărora fugiră nemţii.

În anul al doilea al domniei lui Brâncovea­nu (1689), ambii domni români, din ordinul Sul­tanului, trecură cu oştile lor în Ungaria, ca să aşeze la Domnie pe Tekely, dar nu izbutiră. În acest timp, în Moldova, leşii şi-au aşezat oaste la Zvancea (nu trebuie confundată cu Zamca), făcând ocop (şanţ) din sus de Zvancea, şi în cetatea Soroca, şi au ocupat tot ţinutul Cernăuţilor, făcând, în câteva locuri, parcane, unde au aşezat oaste de joimiri moldo­veni şi leşi.

Alungat din nou, Sobieski intră pentru a treia oară în Moldova, la 1691, şi, după ce a prădat mai multe locuri, către tomnă s-a întors, lăsând oaste cu proviziuni în Cetatea Neamţ, în Suceava, în Mănăstirea Armenească, Câmpulung, Hangul şi Secul, zice Neculce, pe care localităţi Cantemir a încercat să le scoată din mâi­nile oştirilor leşeşti, dar nu a putut.

Leşii, aşezându-se în Mănăstirea Armenească, pe iarnă, desigur căutară a se întări cât mai bine în această poziţiune, şi poate acestei epoci trebuie să atribuim cârpiturile zidului dinspre miazăti, pe care le amenintirăm mai la început. Cronicarul însă nu ne vorbeşte nici de şanţuri, nici de valuri construite sau reparate de ei.

Iată cum Părintele Grigorovici armonizează toate aceste trei tradiţiuni: Zamca, din vechi, a fost a doua cetate tare a Sucevei, dar, după vremuri, slăbind stăpânirea ţării, Zamca, la fel ca şi Sf. Simeon, ca şi Sf. Cruce, ca şi alte mul­te locaşe sfinte româneşti (menţionarăm chiar la început biserica armeană şi cea rusească din centrul oraşului), căzând în părăsire, s-au dat, din lăcomie bănească, de domnii venetici, cu învoirea mitropoliţilor, în stăpânirea armenilor bogaţi, care le prefăcură în biserici armene. Sfinţia sa mi-a promis chiar că îmi va da, îndată ce-i va fi la îndemână, notiţe sau copia de pe un hrisov a mitropolitului Teofil, prin care se trecură în stăpânirea unor armeni trei biserici părăsite, drept 600 galbeni! Şi poate că, între aceşti armeni, să fi fost şi cei trei fraţi, Iacob, Grigori şi Acsenti, care, din cele trei biserici, luară Zamca şi, restaurând bisericile şi turnul ei, le prefăcură în biserici arme­neşti, cu hramurile sfinţilor de aceleaşi numiri cu ei, de la care epocă Zamca se cunoaşte sub numi­rea de Biserica Armenească, şi Sobieski, apreciind însemnătatea ei strategică, o repară şi-şi aşeză în ea trupele sale, ca să ierneze în ea iarna din 1691.

Dar Zamca a trebuit să fie una din cetăţile tari ale Sucevei cu mult înainte de epoca Ştefaniană; sub Ştefan cel Mare, ea capătă o restau­rare şi o întărire mai mult, după cum se vede din uşa în piatră cioplită, din turnul Sf. Acsenti, În afara bisericii acesteia, deasupra uşii de la pridvor, a fost o piatră monumentală, care, la o restaurare de mai curând (sub stăpânirea armenească), s-a înlocuit cu o lespede mormântală, de nu mă înşel.