„Limba zeilor”, în cuprinsul limbii române

Horowitz, Wayne: Mesopotamian Cosmic Geography

Inscripţiile feniciene din Mediterana, dedicate „zeilor care prezidează diferite zile ale lunii”[1], scrise toate în limbajul monosilabic al totemismului primordial[2], înlesnesc descifrarea rădăcinilor monosilabice din cuvintele Datinii, care încă mai supravieţuiesc în limba română, iar altele doar în limba greacă, limba noastră preluând şi păstrând sinonime greceşti pentru un cuvânt străvechi. De pildă, expresia PY ANU (Străbunii din Cer, de la „Pytr-Anu”), care s-a păstrat în greacă drept PE ANU şi PI ONU, avea să fie continuată în limba românilor cu atributul de „colenda” (colindă[3]), Strabon susţinând că străvechile colinde, imnuri religioase primordiale, sunt numite de greci „peanurile tracilor” sau „imnele titanilor” („Şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[4]).

Faptul că avuţia spirituală primordială a celor două civilizaţii totemice, polară (nordică) şi boreală (continental euro-asiatică) supravieţuieşte, prin rădăcini lingvistice şi, mai ales, prin cântece şi dansuri ceremoniale doar în limba română, ne îndreptăţeşte să susţinem că doar limba noastră continuă „limba zeilor”, cunoscută, ulterior, drept „latina vulgară”, pentru că păstorii şi agricultorii triburilor de sorginte tracică nu ar fi avut cum şi de ce păstra imnurile ceremoniale iniţiatice, cale de milenii de istoricizată izolare, dacă toate acele texte, în care se derulau naraţiuni astrale, nu ar fi însemnat tot atâtea peceţi ale identităţii, ale descendenţei din „străbunii din Cer” (Py Anu), însuşi muntele primordial, care constituie, prin cele trei vârfuri ale sale, modelele ziguratelor, numindu-se, până pe la anul 1880, Pionul, denumirea referindu-se la Troy-Anu („Sacerdoţii Soarelui”), numiţi, după originea lor din ramura troiană balcanică, pioni.

Munţii ceremoniali din toată Europa şi din o bună parte din Asia încă se mai numesc „măguri”, „magore”, „maguri”, de la MA GO RA (Primăvara pe Muntele Soarelui), din ceremoniile maiale (primăvara se numea, în toate limbile, Ma, adică luna mai) păstrându-se şi GO RA (HO RA), fie cu înţelesul de „munte”, „deal”, „colină”, fie cu cel de fenomen horistic ceremonial („hora”, „horos”, „horus” – în română, în greacă, în hebraică). GO RA (Muntele Soarelui) s-a mai păstrat şi în toponimul Ararat şi Rarău (valea prăbuşită de lângă muntele Rarău încă se mai numeşte Ararau), propoziţia monosilabică AR RA AR AUM însemnând „Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu”, susţinerea aceasta putând fi regăsită, într-o formulare mai sofisticată, datorată lui David, şi în „Biblie”, Psalmi 18[5]. Numele „Muntelui Zidit de Ştiutorul de Cer”, GO GA IO ANU, încetăţenit în limba română, prin împrumuturi lingvistice mai târzii, drept „Kogaion”, este cel al „Strămoşilor Primordiali” de tip Adam şi Eva, numiţi BaBa, „Ba” însemnând „strămoş”, iar „BaBa”, „strămoş şi strămoaşă”, în sensul de pereche primordială.

Sunt multe astfel de expresii în limba română, cu rol de pecete sacră, inclusiv pentru neam, pe care le ignorăm şi din suficienţă intelectuală, şi din pricina sărăciei în informaţii, datorată netraducerii cărţilor vechi, religioase şi laice, inclusiv a „Cărţii Shu”, începută pe la anul 2700 înainte de Hristos şi abandonată târziu de Confucius. Cu siguranţă, colindele şi celelalte oraţii sacre (de nuntă, de înmormântare, descântece şi vrăji) au grupat cuvintele monosilabice în fraze, cu statut ulterior de cuvinte silabice, iar pe acestea în propoziţiile versificate, care se mai cântă şi astăzi. Câtă vreme nu vom trece de fazele grecească şi latină, care nu reprezintă „vremile cărunte, ba poate şi mai cărunte”, ci doar ferestre târzii spre acele vremi, nu vom şti mare lucru despre propria noastră identitate. Iar datoria mea nu este decât aceea de a atenţiona, prin cele câteva exemple de mai sus, că demersul acesta arheologic este posibil şi, mai ales, obligatoriu.

Giza-Egypt: Satellite Imaging Corporation

[1] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, p. 69

[2] De exemplu: „to na ti ri a ta ne to nu e to ke ne / ka se o ne te ke ne ma na se se / o no me ni o ne to i ti o i / to i a pe i lo ni to i e le i / ta i i tu ka i” ceea ce înseamnă, în traducere, „Această statuie, pe care Menahem, fiul lui Ben-Hodesh, fiul lui Menahem, fiul lui Araq, a dat-o şi a înfiinţat-o stăpânul său, Reshef din Eliyath, în luna Etanim, în al treizecilea an al domniei lui Milk-yathon, rege în Kition şi în Idalion, pentru că am auzit că glasul lui poate să binecuvânteze” – Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88 şi 89

[3] „Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda(e) romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru” – N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4

[4] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52

[5] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
6. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului;

Şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”