Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (I)

Prima istorie oficială a acaparării Bucovinei de către Austria, cu învoirea lui Rumeanţev – generalul rus care încă mai făcea recensământul locuitorilor Moldovei, pe care trupele ruseşti o aveau în stăpânire, deşi, de drept, Moldova încă era „teritoriu turcesc”, a fosr scrisă de cărturarul bucovinean Dr. Daniel Werenka, în baza unei documentări ireproşabile, dar lucrarea Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit., publicată în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă) din Viena, în 1892, nu a fost vreodată tradusă în română, deşi toţi istoricii noştri au folosit informaţii trunchiate din cartea lui Werenka, trunchiate în funcţie de mesianismul naţionalist pe care îl durau, cu folosirea românilor doar ca masă de reprezentativitate, nu şi cu statut de comunitate care trebuie nu doar reprezentată, ci şi slujită.

Titlul studiului lui Daniel Werenka pare surprinzător şi slugarnic faţă de Austria: Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Primul cuvânt, apariţia, se referă la conştientizarea unui teritoriu distinct al nordului Moldovei, numit de veacuri Bucovina, în cancelariile Europei. Termenul nu apare după cel de Cordun, cum susţine istoriografia noastră, împărăteasa Maria Tereza şi sfetnicii săi, Thugud şi Kaunitz, artizanii acaparării Bucovinei, folosind cu vreun deceniu înainte numele Bucovina, cel de Cordun fiind o translaţie a statului grăniceresc, conferit iniţial Bucovinei, ca zonă de tampon între teritoriile poloneze acaparate de austrieci şi Turcia, Moldova fiind inclusă în ecuaţie doar ca un ţinut turcesc.

Ideea de securizare a graniţelor Austriei, în megieşia cu Turcia, a vizat, iniţial doar Transilvania, unde, prin proprietăţi private, moldoveni şi munteni ajunseseră stăpâni de pământuri şi dincolo de graniţele vechi ale Transilvaniei, care, astfel, pierdea, în fapt, teritorii. Pentru corecţii, austriecii au instituit comunităţile grănicereşti române şi secuieşti, care că înfigă pajurile împărăteşti dincolo de Cordun, deci de lungile fâşii de pământ transilvan, intrate, prin proprietari particulari, în componenţa Moldovei şi a Valahiei.

Adepţii „cumplitului rapt” şi ai bucovinismului cu orice preţ vor fi dezamăgiţi de mărturiile vremii, folosite de Werenka. Parcă nu sună prea plăcut să afli că „Moldova lui Ştefan cel Mare”, nu mai era a noastră, ci a turcilor, dar ocupată de ruşii lui Rumeanţev, care, în baza prieteniei cu colonelul de husari Barco, fostul său consilier de război în 1772, a permis ca 400 de husari austrieci, conduşi de doi ofiţeri, să intre în Bucovina, odată cu părăsirea ţinutului de către ruşi, şi să înfigă pajurile imperiale la marginile cordunului pe care îl vor socoti suficient, ulterior Austria urmând să negocieze cu Turcia, pusă în faţa faptului împlinit al unei ocupaţii militare treptate, cedarea unui teritoriu uzurpat, dar pe care încă îl mai stăpânea oarecum.

Istoria reală a Bucovinei este mult mai interesantă şi mai umană decât cea îndeobşte cunoscută; tocmai de asta, fără a lua incredibilul studiu al Dr. Daniel Werenka drept adevăr absolut, o să mă strădui să traduc integral cele vreo două sute de pagini, ca să încerc să înţeleg, mai bine conturat, ceea ce am tot întrezărit de-a lungul anilor.

Găsesc, prin cărţi uitate şi ignorate, atâtea mărturii despre istoria reală şi profundă a neamului meu, încât începe să-mi pară rău că nu am măcar două trupuri, ca să pot recupera mai repede ceea ce mi-am propus. Pentru că se împlineşte o viaţă de om, pe care am dedicat-o neamului meu, atât de dus cu vorba de cei care nu încetează să se îmbuibe, pe seama naivităţii lui, încât e bine că, uneori, se mai zvârle cu câte o piatră în mine, cel rătăcit prin cenuşiul zilelor care şiroiesc neîncetat prin urbea Sucevei.

Dr. Daniel Werenka:

Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit.

(Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Vremea Mariei Tereza),

în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892:

Introducere

În prezenta scriere, se încearcă, pentru prima dată, o tentativă de a furniza o versiune oficială a istoriei Bucovinei, care, din cunoștința noastră, nu a fost întreprinsă până acum de nimeni. Chiar și Arneth, în opera sa monumentală, „Maria Theresia”, nu a dat decât informații ample despre ceea ce vrem să prezentăm aici în detaliu, pe baza unor surse adevărate.

Utilizarea fișierului și a sursei bogate de materiale[1] a făcut posibilă nu numai constatarea faptelor individuale și a contextului acestora, dar și contracararea multor erori comune și eliminarea unor inexactități, de exemplu la substantive.

Prima parte tratează istoria ocupării Bucovinei, până la convenția din 7 mai 1775, prin care s-a convenit cesiunea Bucovinei Austriei. Aceasta va fi urmată de prezentarea organizării interne sub Maria Tereza, reformele împăratului Iosif al II-lea, la unirea cu Galiția, care a fost atât de dezastruoasă pentru țară.

Datorită permisiunii de a folosi comorile arhivelor locale sau a sprijinului extrem de prietenos în elaborarea lucrării, trebuie să mulțumesc foarte mult: Excelenţei Sale Domnul k. k. ministrului de război Arthur Graf von Bylandt-Rheidt, Excelenței Sale Prim-ministrului și șeful Ministerului de Interne Eduard Graf von Taaffe, Excelenţei Sale Domnului Ministru al Culturii și Educației, Paul Freiherr von Gautsch, Excelenței Sale domnului Rath și directorului Arhivelor Casei, Curții și Statului, Alfred Ritter von Arneth, precum și șefului de secție din Ministerul de Interne Rudolf Freiherr vom Breisky, fostului director al k. k. Arhiva de război, domnul Feldmareşal-locotenent Adolf Freiherr von Sacken, actualului director al aceleiași Arhive, colonel în Statul Major Leander von Wetzer, colonelului Rechberger von Rechkron, fostul director al arhivei hărții, locotenent-colonelului Carl Herradauer Edler von Heldenauer şi succesorului său în această funcție, domnul maior Ludwig Ritter von Weiss, în plus, domnul şef de secţie Josef Ritter von Fiedler, şeful Arhivelor de judecată și de stat. În sfârșit, aș dori să-mi exprim mulțumirile speciale pentru sprijinul acordat muncii mele domnului director al Arhivelor Imperiale Carl Hackenfellner, domnului adjunct Albert von Nagy și domnului oficial Anton Herzig în k. k. Ministerul Culturii și Educației; la fel, domnilor Dr. Fellner, directorul arhivei din k. k. Ministerul de Interne, directorului Eduard Borecky și oficialului Joh Langer, de la registrul k. și k. al Ministerului de Război al Reichului și tuturor celorlalți oficiali din arhivele menționate.

*

Deja de la începutul războiului ruso-turc (1768-1774), atenția Austriei a fost atrasă, în mod repetat, asupra Moldovei și Valahiei. Rusia a promis ambele principate Austriei, dacă printr-un mesaj amenințătore sau prin o demonstrație ostilă, ar forța Turcia să accepte propunerile de pace ale Rusiei[2]. Propunerile acestea nu au fost bine primite în Austria, din pricina creșterii amenințătoare a puterii ruseşti. În schimb, Austria a încheiat un tratat secret cu Turcia[3], la 6 iulie 1771, pe baza căruia mica Valahie urma să fie cedată Austriei, până în râul Olt, dacă sprijinea Turcia împotriva Rusiei. Dar acest tratat nu a fost realizat, deoarece Anglia deja a prins de veste despre el, în 1772, și a informat Rusia.

Chiar în momentul negocierilor asupra primei diviziuni a Poloniei, a fost luată în discuţie problema dobândirii celor două principate, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la împărăteasa Maria Tereza către Lacy, din 6 februarie 1772: „Mă costă un sacrificiu”, scrie ea, „cu a împărtăși restul; dar dacă trebuie să fie, atunci acest lucru nu ni se potrivește decât în Polonia. Moldova și Țara Românească, nesănătoase și stricate așa cum sunt, nu ne mângâie”[4]. Rezultă că, până în acest moment, Austria nu a considerat oportun să acapareze aceste țări. Nevoia de a lua o parte din Moldova a devenit evidentă doar după prima împărţire a Poloniei.

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Capitolul 1. Istoria acaparării Bucovinei, până la Pacea de la Kutschuk Kainardsche (1772 – 17 iulie 1774).

După ce Austria a pus stăpânire pe Galiţia, principala preocupare era să asigure, în consecință, granițele larg deschise ale acestei țări. Această securizare a avut loc, mai întâi, nu în Galiţia, ci în Transilvania, unde, de la începutul războiului ruso-turc, voluntarii români au trecut adesea granițele austriece și au bântuit cu cruzime prin cele mai apropiate locuri[5]. Limitele celor două principate, înspre Transilvania, fuseseră de asemenea extinse, astfel încât Austria s-a simțit, în cele din urmă, obligată să ocupe din nou zona uzurpată și să marcheze granițele acesteia, prin plantarea vulturilor imperiali. Găsim, de asemenea, un pasaj în această privință, într-o scrisoare de la Kaunitz[6] către locotenent-mareşalul de câmp: „Cu aceste măsuri de asigurare, pe tot parcursul, s-a ivit, imediat, faptul principal, demn de o atenție specială, și anume că o parte considerabilă din graniţa dintre Transilvania, Moldova și Valahia sunt controversate și, din punct de vedere al formei, am putut vedea că aceste bucăţi de frontieră transilvăneană au fost extinse de valahi și de moldoveni, de mai mulți ani, iar dreptul nostru de a face corecturi de frontieră, cu documente și alte dovezi suficiente, care să demonstreze adevărul, nu poate fi pus la îndoială.

Dacă districtele grănicereşti, cu vulturii imperiali, nu ar fi fost desemnate și incluse în cordonul militar, maiestățile voastre ar fi trebuit să judece cea mai mare dintre pretențiile lor și, ipso facto, datorită acestei omisiuni, și redesenarea ulterioară a ţinuturilor delimitate.

Pentru a evita acest lucru, puneți-ți abilităţile necesare pentru a include districtele grănicereşti din Transilvania menționate în cordonul militar ”.

Dar Kaunitz și-a concentrat atenția nu numai asupra granițelor Transilvaniei, ci și asupra celor din Pocutia. În acest sens, scrie: „După revindicarea voievodatelor Galiției și Lodomeriei, am descoperit nu doar informaţii istorice, ci și documente originale despre așa-numitul district bucovinean din Pocuţia şi, întrebând pe unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Curții din Polonia, acesta mi-a spus că a auzit că acest teritoriu al Republicii ar fi fost atras treptat de Moldova, prin uzurpare, și că, prin urmare, Majestatea Voastră are dreptul să-l revendice Jure cesso”[7].

După acapararea Galiției și Lodomeriei, a fost o problemă de a asigura aceste graniţele acestor teritorii împotriva Rusiei și a Turciei, în special împotriva Moldovei. Pentru că faţă de Turcia şi Moldova nu existau aproape deloc delimitări naturale și nici modalităţi de a respinge cu succes o pretenţie adversă, deoarece Bucovina era mai muntoasă decât Pocuţia. În afară de această graniță deschisă, din partea de est a Galiției, o parte a Moldovei, între Galiția și Transilvania, era ca o pană de lemn, astfel încât informaţiile primite de la poloni păreau folosibile pentru viitor. Ce ar putea fi mai evident, în aceste informaţii, decât ideea îndreptăţirii de a se încerca dobândirea părţii Moldovei care se află între Transilvania și Galiţia? Aceasta era o necesitate urgentă, din punct de vedere politic și militar.

Era dificil să ajungi în Austria, din Turcia, într-un mod pașnic, iar Kaunitz a știut să aprecieze dificultatea. „Obținerea acestui district, de la Poartă, ca să spunem așa, in petitorio”, a scris el, „a fost un lucru zadarnic, deoarece mulți ani de experiență ne-au învățat pe toți prea convingător că Poarta este dispusă să ușureze unele dintre uzurpările sale, deținute de fapt, printr-un tratament și acord amiabil, dar consimțământul cedării nu ar putea fi niciodată obţinut”[8]. Poarta trebuia să fie confruntată cu un fait accompli, cu ajutorul Rusiei, ale cărei trupe ocupaseră Moldova.

Din fericire, rușii erau încă stăpâni ai celor două principate, astfel încât nu a fost necesar să se negocieze cu Turcia asupra Bucovinei. Prin urmare, a fost făcută o încercare de a obține permisiunea generalului rus, contele Romanzow (Rumeanţev – n. n.), ca trupele austriece să ocupe partea Moldovei dintre Galiția și Transilvania, după plecarea rușilor. Cel care a primit această permisiune este Barco, care a fost voluntar în armata rusă, în 1772, când a câștigat respectul și prietenia lui Romanzow.

Kaunitz a vrut să convingă Turcia, ocupând Bucovina, dar şi prin depunerea de documente, să cedeze de bunăvoie această parte a Moldovei. Succesul ulterior probează că acest plan a fost cel potrivit. De asemenea, Kaunitz nu au vrut să negocieze cu ruşii, ca să evite previzibile discuții neplăcute cu Turcia şi cu Prusia, care nu ar fi ratat ocazia de a face „cereri de echivalență”, ceea ce ar fi putut duce la neplăceri chiar și cu Rusia. Austria a vrut să ia Bucovina ca „un ţinut al Pocuţiei, uzurpat de turci, și în baza unui drept dobândit odată cu cesiunea unor teritorii, primite la împărţirea Republicii Polonia”[9]. De ce a apelat Kaunitz la Romanzow și nu la curtea rusă, ne explică chiar el, următorul pasaj: „Pentru ca Rusia să nu cadă într-un impegno cu Poarta și pentru a evita aparițiile unor plângeri autorizate, noi, din partea noastră, nu am fost neglijenți, atât în proiectul nostru, cât și în revendicarea legală, de a anunța, confidențial, pe mareșalul de câmp rus…”.

Romanzow s-a arătat dispus să accepte propunerea colonelului Barco, cu toate că unii dintre generalii ruși erau ostili acestui plan, și a permis ca, înainte ca rușii să părăsească Moldova, în mai 1774, să vină doi comandanți austrieci în Bucovina, astfel încât, de îndată ce rușii vor fi părăsit Moldova, să înfigă vulturii[10].

Planul privind acapararea Bucovinei pare să fi fost conceput de Kaunitz, cu ocazia negocierii puterilor asupra primei diviziuni a Poloniei, așa cum se poate observa dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, de la începutul anului 1773, în care Thugut a semnalat unele deficiențe, lui Kaunitz, în baza hărţii[11]. El afirmă, printre altele, că „aceleași zone au tendința de a primi nume diferite”, că ar trebui specificate orice granițe și solicită să fie refăcut totul „în întregime şi în cel mai clar și mai indubitabil mod”, oricât ar fi de dificil, astfel încât orice funcţionar al Porţii, care nu are cunoștințe geografice, dar va participa la negocieri, să înțeleagă lesne despre ce-i vorba, să asculte oricând, fără a-și abuza ignoranța şi a folosi excesiv divizarea căutată …”. Thugut avertiza asupra unei „înțelegeri prea înguste cu Rusia”, înainte de o discuţie serioasă cu Poarta, care „ar da ocazia lui Muhzun Oglu să-și pună în practică intențiile periculoase faţă de  noul stăpân austriac și să ofere totul mâinilor rusești, printr-o pace durabilă”.

În acest fel au fost puse în circulație negocierile diplomatice privind acapararea Bucovinei. Doar cu negocieri, Austria nu ar fi obținut nimic, dacă soluția la această problemă nu ar fi fost abordată și din punct de vedere militar”[12].

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

[1] Din arhive: k. u. k. Kriegsministerium; desene  Kartenarchiv; k. u. k. Casa Imperială, Arhivele Curții și Statului; k. k Ministerul de Interne; arhiva sa aristocratică; k. k. Ministerul Culturii și Educației.

[2] Kaunitz, Anweisung und Punctation, ddo. Wienn 30 Juli 1775

[3] Hammer Josef, Geschichte des osmanischen Reiches, VIII, Bd. p. 567

[4] Arneth, Maria Theresia, IX, Bd., p. 504

[5] Hurmuzaki, VII, p. 47 şi urm. (Brognard, lui Kaunitz, 1 februarie 1768); ibidem p. 50 (Brognard, lui Kaunitz, februarie 1768); ibidem pp. 51, 52 (Brognard, lui Kaunitz, 16 martie); ibidem p. 55 (Kaunitz lui Brognard, 16 martie), (Kaunitz lui Brognard, 19 august 1768).

[6] Kaunitz, Anweisung und Punktation (Instrucţiuni şi punctări), Wienn 30 July 1775.

[7] Ibidem. Archiv. LXXVIII, Bd. I. Hálfte.

[8] Ibidem.

[9] Hurmuzachi, VII, p. 106 (Kaunitz, lui Thugud, 20 septembrie 1774).

[10] Vortrag. Viena, 6 august 1774. R. d R.-Kr.-M. 53/63: „în urmă cu câteva luni, doi comandanţi de husari fuseseră trimiși în Moldova, sub pretextul unei renunțări, astfel încât, de îndată ce ţinutul fost complet părăsit de ruşi, pajurile imperiale au fost văzute pe cei din Moldova, delimitând un ţinut nou, fără să fie imediat ocupat, doar pentru a-i obişnui pe oamenii din țară!”…

[11] Hurmuzaki, VII, pp. 99-101

[12] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-108

1922: O altă lustruire cu memoria lui Ștefan cel Mare

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Din 1856, se știa că osemintele sfinte ale lui Ștefan cel Mare nu mai odihneau în mormântul de la Putna, în locul său fiind îngropat un ierarh bisericesc. Obiceiul acesta, al curățirii mormântului voievodal, pentru a pregări locul de veșnică odihnă pentru un ierarh bisericesc, s-a păstrat până pe la 1848 și părea, în ochii oamenilor, un obicei normal chiar și pentru cărturarul Iacob Negruzzi, care scria că „Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu” (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311).

De-a lungul istoriei noastre, au existat închinători întru memoria lui Ștefan cel Mare de o tulburătoare pioșenie, care, deși aveau știință că mormântul Voievodului fusese prădat de către paznicii lui, călugării lui Iacob Putneanu, mergeau la Putna, pentru reculegere, dar în taină, pentru a trăi o sacră intimitate a spriritului adevărat al neamului românesc. George Coșbuc, de pildă, îi povestea, în toamna anului 1917, ocupantului austriac al Bucureștilor, Leca Morariu, că a fost, în mai multe rânduri la Putna, dar întotdeauna fără să o știe cineva, doar pentru liniștea sufletului său. Pentru că memoria „Atletului lui Hristos” înseamnă mult, acolo unde și există.

Politicienii și arhiereii, însă, au folosit legendările (în 1777, de pildă, zidurile mănăstirii aveau sub un metru și jumătate, așa că Buga, doborât și spart, nu avea cum să bată de la sine – cum scrie în textul care urmează) pentru lustruiri în animite momente comemorative, precum cel din septembrie 1922, despre care nu aflasem, încă, dar care trebuie readus în memorie ca o mostră de penibil în necontenita dezonorare a istoriei românilor de către unele generații de români:

1922: „Pelerinajul la Putna. În biserica mănăstiri de la Putna (Bucovina) îşi doarme somnul de veci gloriosul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare. El şi-a ales locul de odihnă în mănăstirea întemeiată de dânsul, în anul 1466, şi pământul dulcei Bucovine păstrează, cu scumpătate, de patru secole, osemintele lui. În 1777, Bucovina răpită de la sânul Moldovei trecu sub stăpânire austriacă şi, deodată cu ea, trecu în robie străină şi mormântul Voievodului. Tradiţia spune că, în noaptea când Bucovina fu răpită, clopotul cel mare al mănăstirii Putna, numit Buga, începu de la sine să sune a jale, întâi încet, apoi tot mai puternic, încât cucernicii călugări fură cuprinşi de spaimă. Voievodul a însoţit şi în robie pământul său iubit.

Mormântul de la Putna a rămas, atât pentru noi, cei robiţi, cât şi pentru fraţii noştri liberi, un loc sfânt de pelerinaj, unde fraţii împrăştiaţi făceau mărturia frăţiei și se închinau trecutului glorios şi de unde scoteau putere şi credinţă în viitorul neamului. Deşi noi, ardelenii, eram, de la 1777, sub o împărăţie cu bucovinenii, totuşi în trecut nu ne-am putut apropia de sfântul loc al nădejdilor neamului, care era mormântul din Putna.

Marele Voievod Ştefan întemeiase, în Ardeal, episcopia Vadului pentru cetăţile şi satele aparţinătoare acestora, ce le primise în Ardeal de la regele Matei Corvinul. El, întemeietorul de biserici şi mănăstiri, ne-a trimis şi nouă crucea spre biruinţă. Prin ctitoria lui s-a pecetluit, încă o dată, legătura de sânge între fiii aceluiaşi neam.

Pagina de glorie din istoria neamului, scrisă de Ştefan cel Mare, a rămas neştearsă în amintirea Ardealului. Generaţiile noastre s-au născut şi au murit cu numele lui pe buze. În cântecele şi poveştile noastre de leagăn, numele lui Ştefan strălucea cu aureola celui mai mare erou român şi creştin. Eliberarea mormântului de la Putna din robia străină şi readucerea lui la sânul patriei-mame, care să unească pe toţi fraţii, devenise un program politic pentru toţi românii. Acest vis strămoşesc s-a realizat prin înfăptuirea României Mari. De-acum drumul spre Putna nu mai trece peste hotare străine. La locul sfânt poate trece tot românul, care are evlavie pentru trecutul neamului său.

Biserica română, înainte mergătoare în foste faptele patriotice şi de înălţare sufletească, a avut o fericită inspiraţie, când a proiectat pelerinajul de la Putna. Ideea pelerinajului venise de la P. S. Sa Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului, cel dintâi arhiereu al restauratei episcopii istorice a Vadului. P. S. Sa, plin de recunoştinţă faţă de ctitorul cel dintâi al eparhiei sale, a dat dovadă de cel mai frumos sentiment de evlavie, când, în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod, a abordat ideea pelerinajului, la care s-au raliat numaidecât toţi arhiereii bisericii noastre.

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pelerinajul. Serbarea religioasă ce a avut loc, în ziua de 8/21 septembrie 1922, la mormântul voievodului Ştefan cel Mare, din Putna, se distinge atât prin numărul mare al pelerinilor, cât mai ales prin importanţa ei istorică. Grosul pelerinilor a venit din eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului, sub conducerea P. S. Sale Episcopului Nicolae. Veniseră aproape toţi protopopii din eparhie şi un număr însemnat de preoţi. La Cluj, li s-a ataşat delegaţia eparhiei din Oradea-Mare, constătătoare din 10 persoane.

Din Cluj, grupul a plecat, în 18 septembrie, la ora 4 dimineaţa, înspre Dej – Bistriţa – Borgo-Prund. Pe la gări, P. S. Sa Episcopul Nicolae era pretutindeni întâmpinat de preotul locului şi sătenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În gara Iad, trenul a fost întâmpinat de corul sătencelor. În cântarea lor: „Din Carpaţi până la mare… / să cântăm cu mic cu mare, / visul nostru s/a împlinit”, plângea de bucurie inima acestui popor, care, după atâţia secoli îşi primea acum pe episcopul său. N-a rămas ochiu neumezit, la auzul acestor acorduri.

Călătoria primei zile s-a terminat în Borgo-Prund, unde pelerinii au fost încartiruiţi peste noapte. Aici P. S. Sa Episcopul Nicolae a fost primit, în uşa bisericii, de preot şi numeros popor, a intrat în biserică şi a ţinut o frumoasă predică, dând poporului poveţe bune.

În ziua următoare, 19 septembrie 1922, drumul s-a continuat, cu trenul industrial, ce duce, peste pitoreştii munţi, care formau în trecut frontiera spre Bucovina. Sosind pe pământul Bucovinei, grupul pelerinilor a fost întâmpinat şi salutat, în gara din Dorna-Helgei, de către doi preoţi bucovineni, delegaţi ai Mitropoliei din Cernăuţi. De la Vatra-Dornei, pelerinii au trecut la Rădăuţi, unde, fiind găzduiţi, au stat până în dimineaţa zilei de 8/21 septembrie 1922, când, apoi, un tren special i-a dus la Putna.

Aici, deja din preziua sosiseră Arhiereii: Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae episcopul Clujului, Visarion episcopul Argeşului, Teodosie episcopul Romanului, Ipolit episcopul de Rădăuţi şi Platon episcopul-locotenent al Dunării de Jos, împreună cu arhimandriţii de la mănăstiri din ţară şi membrii Consistorului mitropolitan din Cernăuţi.

Mai venise un grup considerabil de pelerini din Moldova, din oraşele Iaşi, Galaţi, Roman, precum şi o mulţime de bucovineni.

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

Serviciul religios. În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod.

După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod.

Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare.

Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze.

Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii.

Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse.

După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna.

Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod.

La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean.

De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului.

În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre.

Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi.

S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc.

După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

Pelerinajul de la Putna, pe lângă importanţa sa de natură bisericească, mai are şi o însemnătate naţională. Mormântul de la Putna e cel mai sfânt loc de reculegere. Purtaţi cu gândul printre amintirile celor 5 secoli trecuţi, pelerinii au văzut reînviind cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre şi mormântul lui Ştefan cel Mare le-a radiat tărie şi încredere în viitorul neamului. Acolo, în umbra codrilor de brad din Putna, toate ştiau povesti despre Ştefan, încât părea că-l vezi aievea. / Legea Rom.”[1].

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

[1] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5