James Baker: 1911, în Bukowina

„Cât de multe părți din Austria sunt cunoscute în Anglia se poate deduce dintr-o conversație, pe care am avut-o cu cunoscutul istoric, profesorul Oman, care, auzind că urma să călătoresc în Bukowina, a spus: „Știu doar un englez care a fost, vreodată, în Bukowina, iar dacă ajungi acolo vei fi al doilea”. I-am trimis o carte poștală de la Zadagora, pentru a demonstra că am „ajuns acolo”. Și totuși, Bukowina este un colț deosebit de interesant al Europei.

Aici sunt grupați împreună polonezi, ruteni, români, germani, maghiari, evrei, armeni, bulgari, cehi, lipoveni (adică ruși de credință veche), turci, țigani; iar varietatea religiilor este un studiu ciudat. Greco-ortodocși și greco-catolici, catolici romani și armeni, ortodocși armeni, credincioși vechi (lipovenii), protestanți; chiar și evreii au două secte, ortodoxă și reformată. Bogăția Fondului grecesc-oriental este foarte mare – deține pe teritoriul său o treime din provincie, în mare parte terenuri forestiere. Portul acestei populații este la fel de variat și de interesant ca și religiile lor. Și Cernăuţi, capitala, este un epitom în scene ciudat de variate ale acestui pământ independent al Coroanei de Austria, care are propriul „Landtag” sau parlament local.

Bukowina are şi propria-i climă, iar aceasta este excesiv de independentă. În timpul remarcabilei secete din vara anului 1911, care a afectat alte părți ale Austriei, aici au fost inundații și torente de ploaie timp de două luni.

În septembrie, am vizitat-o și, în timp ce ne apropiam de Cernăuţi, am văzut siluetele ciudate ale țăranilor care își păzeau turmele, sub umbrele, și totul era îmbibat. În oraș, în Platz-ul austriac, piața principală și piața de produse, țărăncile, cu pânză albă orientală pe cap (minişterguri confundate de Baker – n. n.), cu catrinţe și paltoane sumane maro, sub care atârnau poalele lungi ale cămășii albe peste picioarele goale, purtau umbrele; iar bărbații, unii cu curioase pălării rotunde de tip „Garibaldi” peste părul lung, ondulat, purtau hainele lungi de piele maro, cu multe butoane, și pantaloni scurți, de culoare gri-alb, decorați cu ajutorul Cusăturilor. Dar portul țăranilor diferă, în funcție de etnie, și este de o mare varietate.

Orașul are foarte multe clădiri frumoase; rivalitatea întrecerilor şi aici, ca peste tot în Austria, este un impuls către perfecțiune, iar o modalitate interesantă de a studia varietatea claselor educate ale districtului este de a vizita „Case”, adică nişte cluburi ale diferitelor naționalități.

În Casa Poloneză se găsește o sală frumoasă pentru dansuri și o sală de teatru; lucrările din lemn, toate sculptate în stilul Zakopane; un tablou uriaş cu o imagine a districtului Tatra şi cu silueta unei femei, în rochie locală. Aici lucrările educaționale și omniprezentul „Sokol” se desfășoară ca în toate districtele slave.

Chiar vizavi se află Casa Națională Germană, o clădire remarcabilă, curtea fiind ca un strop din vechiul Nürnberg. Tot aici este un teatru elegant, cu decorațiuni destul de greoaie, și un restaurant excelent, în stil vechi german.

În Casa Naţională Românească se aude o muzică românească deosebită, iar în jurul clădirii există o grădină mare; dar pentru a înţelege dacă există o prietenie între etnii, am intrat în ea, însoţit de niște polonezi cunoscuți, şi un cântec polonez a fost cântat, dintr-odată, de excelenta orchestră românească.

În Casa Evreiască era o sală foarte mare, cu decorațiuni aurii și roșii. Triumfă în aceste case naționale specificităţi, iar caracterul național este susținut și păstrat. Rutenii au și ei Casa lor specială.

Poate că bisericile, unitățile religioase și instituțiile de binefacere ar trebui să revendice primele cuvântul în Cernăuţi, pentru că sunt nenumărate și minunat de variate; fiecare cult pare să aibă spitalele și casele sale.

Bogăția corpului ortodox grec este bine ilustrată de vastul Palat al arhiepiscopului, o clădire cu numeroasele cupole și turnuri și portițe, care servește mai mult ca seminar și loc de întâlnire a Sinodului și rareori ar putea fi găsită o sală mai impunătoare și mai bogat decorată decât cea a marii săli în care se întâlnește Sinodul. Arcurile și arcadele sale de marmură, sprijinite pe coloane de marmură neagră şi susţinând un tavan impresionant, acoperit cu aur şi bogat decorat. Pereții sunt din alabastru. De la ferestre se văd priveliști minunate cu grădinile Palatului și valea Prutului.

Bisericile diferitelor secte și noua bogată sinagogă sunt demne de studiat pentru arhitectura lor și pentru poporul și țărănimea care le frecventează, deoarece toate etniile sunt foarte mândre de religia lor. Dar dacă edificiile religioase sunt numeroase, la fel și clădirile civile. Locuința Landesregierung (Guvernului Ţării – n. n.) este o clădire simplă și frumoasă, cu grădini înaintea sa, iar Palais de Justice este, de asemenea, o clădire elegantă.

Una dintre cele mai marcante clădiri moderne este noua Banca de economii, construită în cel mai recent stil Secession și dotată, în mod elaborat, cu cele mai moderne salubrități, camere de așteptare și toalete ale doamnelor și ale domnilor. Sala de consiliu este tapițată în nuanțe moi de căpșuni zdrobite, cu lemn încrustat și amenajări de lumină electrică elaborate. Chiar și încuietorile ușilor sunt aurite și cu designuri îndrăzneţe. Frumoasa scară principală are vitralii și lămpi elaborate, susţinute de stâlpi din alamă și metal colorat. Sala mare pentru întrunirile generale este frumos decorată și chiar și scaunele sunt artistic făcute. Întregul oferă o idee despre prosperitatea populaţiei, care primeşte o dobândă de 4 %, pentru depuneri, și plăteşte 6 % dobândă pentru împrumuturi. Este considerată o onoare să fii în consiliul acestei bănci.

Camera de comerț este o altă clădire splendidă; sala de ședințe este în tonuri de gri și roșu, cu un tavan bogat și candelabre electrice frumoase; coșurile de fum sunt din marmură roșie și din mozaic din sticlă, iar alama cu emailuri face parte din decorațiuni. Fresce bine executate, cu scene din agricultură, industrie și cu Mercur, ilustrează sediul Camerei de comerţ, care are corespondență largă, și funcționează științific, dezvoltând comerțul local și agricultura. Cu siguranță, este adăpostită mai luxos și deține informații mult mai clasificate decât cele mai multe camere de comerț engleze.

Am avut noroc, în tipul prezenţei noastre în Cernăuţi, iar gazda noastră amabilă, în casa sa mobilată artistic, ne-a oferit o privire asupra cadrului profesional și a vieții de afaceri din Cernăuţi.

Muzica, pe care o găsești pretutindeni în Austria, o întâlneşti şi aici la fel de des, iar gazda noastră era un iubitor de artă și de muzică și un cunoscător în domeniul menajului și al gătitului; unul dintre hobby-urile sale a fost colectarea de lucrări vechi de aramă ale caselor evreiești și ale celor ceremoniale, obţinând o colecție remarcabilă. Fiica ei vorbea bine engleza, iar noi am avut aici o ilustrație a personajului, pentru că, la finalul unui prânz încântător, prietenul nostru artist a exclamat brusc: „Oh! Mi-am lăsat mașina în acel sat, în care stăteam”. Îl lăsasem să facă schițe, lângă Sadagora, la patru mile distanță, așa că, în loc să ne ducă cu maşina la Ludi Horecza, a trebuit să se întoarcă la Sadagora, unde și-a găsit tabloul agățat într-un copac; un mic localnic i-a dat niște cupru. Copilul a alergat înapoi, la părinții săi, cu care a avut o discuție aprigă, și, în sfârșit, micuţul s-a întors timid, a luat mâna artistului și a sărutat-o. Acesta este tipul de viață, despre care suntem întrebați dacă este sigur, atunci când călătorim.

Micul oraș Sadogora este unul remarcabil, amintind încă, prin străzile sale de tip bazar estic, pavate cu macadam sau acoperite cu pietriș, de stăpânirea turcească sau de cea rusă. Traversăm Prutul, pentru a ajunge la el, și trecem prin multe așezări de bulgari, care au capturat piața de grădinărit a districtului. S-a întâmplat să fie o zi frumoasă și multe vite, în special cai, se aflau pe drum, iar țăranii s-au îmbrăcat în mod pitoresc. Femeile din piață erau îmbrăcate colorat și aproape toate aveau pe umeri desagi viu coloraţi, care se armonizau cu cămășile albe, brodate îndrăzneţ, și cu catrinţele de multe culori.

Marile minunății din Sadagora sunt Sinagoga și Palatul în care trăiește și lucrează minunatul Rabin Friedmann, la care vin evrei evlavioși sau care caută beneficii prin toate părțile Europei.

Am trecut pe la Sinagogă și am fost întâmpinați de un grup de evrei bătrâni, în veșmintele lor lungi, cu bordură, și au deschis Cartea Tora în cinstea noastră, și ne-au arătat bogatele pânzeturi din satin, apoi, tot ca o mare favoare, ni s-a arătat camera privată a Rabinului Minunilor, prevăzută cu o mică gaură, prin care poate vedea, deși el însuși nu a fost vreodată văzut. Se arată foarte rar, dar acceptă ofrande și își dă binecuvântarea și rugăciunile. În această încăpere era tapiţerie bogată, cu cusătură spaniolă din secolul al XVII-lea, pentru Tora, folosită la Rusalii; ni s-a spus că tapiseria a costat 70.000 de ruble, bani daţi de un devot, care câștigase banii la o loterie. Palatul lui Rabbi este situat peste drum de Sinagogă și ni s-au spus povești ciudate despre darurile oferite de el și despre obiectele celor care l-au căutat.

La întoarcerea în Cernăuţi, am trecut prin Volksgarten-ul (Grădina Publică – n. n.) cu alei frumoase, cu galerii și săli pentru dans.

Ca este tot, în Cernăuţi meseriile sunt perfecţionate prin educație, existând școli de țesut și agricole, la care se joacă sporturi englezeşti; pe terenul larg de exerciții, am văzut un meci de fotbal în plină desfășurare, mai multe jocuri în derulare, dar fără o mulțime de spectatori, parcă fără sens.

Drumul către această locaţie, în aval, se numește Strada Rusă și, de pe ea, se vede o priveliște grozavă spre culmile Carpaților, spre valea Prutului și spre pâlcuri întunecate de pădure, în timp ce, pe văi, se văd fabrici de zahăr, de bere și un ferăstrău, dar și orașul trist Sadagora, în câmpiile din depărtare.

Când am ieșit spre ciudata biserică din Horecza, am văzut bine casele țărănești, căsuțele cu grădini frumoase de flori, situate într-o vale minunată, liniștită, în umbră de copaci, am văzut biserica veche, care a fost, cândva, o moschee. În interiorul său, tavanul este susținut de patru stâlpi, iar deasupra ușii de vest se află o frescă despre rai, iad și judecată. Aici, ca și în splendidul Palat al episcopului, semnul Duhului Sfânt este o față în centrul a șase aripi; atârnată de acesta, era o batistă, ca o ofrandă, așa cum am văzut mărunțișuri de pânză atârnate în moscheea din Omar și bucăți de panglică peste figurile sfinților preferați din Italia și Franța.

Au fost cinci turnuleţe la biserică, pentru a reprezenta cele cinci continente ale lumii, și trei turnuri mari, care indică stăpânirea Bisericii ortodoxe.

Există și alte orașe în Bukowina, care sunt pline de interes, prin oameni și istoria lor, dar și pentru peisaj.

Una dintre stațiunile preferate este Dorna Watra, în apropierea frontierelor cu România și Ungaria, și nu departe de Ardeal. Dorna se află pe coaste de munte, la aproximativ 2.500 de picioare deasupra nivelului mării și este o stațiune de sănătate în creștere, cu Curhaus (Casă de Cură) frumoasă, în care se fac băi pentru gută și reumatism, apele Donei și băile de noroi fiind printre cele mai curative.

Există cinci surse și două unități de baie, iar râurile frumoase și satele pitorești fac din Dorna Watra o stațiune plăcută.

Dacă Bukowina, acest pământ necunoscut britanicilor, este profund interesantă, prin priveliştile sale minunat de variate, şi istoria sa are multe puncte de studiu fascinant.

A fost fino-mongolă, în vremile sale preistorice, apoi scitică, apoi dacică și gotică, până când hunii au năvălit peste țară. Mai târziu, a venit venzii, avarii și maghiarii, care au dominat aici până în secolul al XIII-lea, când îi aflăm pe mongoli în acest golf terestru de munte.

În 1360, începe istoria reală, iar în 1395 a fost construit Castelul Cecina, de pe deal, care este atât de proeminent în priveliştea de lângă Cernăuţi. În vremurile ulterioare, Sobieski a obținut o mare victorie asupra turcilor, la Bojan, iar suedezii din secolul al XVIII-lea au făcut ravagii aici și au fost înfrânți lângă Cernăuţi. Abia în 1775 Austria a ocupat Bukowina și, în 1861, ţara a obținut autonomie şi, de atunci, datează dezvoltarea rapidă.

Dar, cu această privire rapidă asupra a ceea ce este un colț ciudat de interesant al Europei, trebuie să plecăm din Bukowina, lăsând mai mult de jumătate din istoria sa neînregistrată”[1].

[1] Baker, James, Capitolul X, În Bucovina, pp. 83-90, în Austria: her people & their homeland, New York 1913, cu ilustraţia Cernăuţilor, de Donald Maxwell, la p. 85

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 27

Romstorfer: „Când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național”

Karl Adolf Romstorfer

Aseară, pe când lucram un prim comentariu la cartea „Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina”, de Erich Kolbenheyer, încă nu-mi puteam explica dispariţia motivelor simbolice ancestrale din cusăturile şi ţesăturile bucovinene; o explicaţie exista, dar fără mărturii, nici o explicaţie nu-i altceva decât o supoziţie. Astăzi, însă, citind un studiu din 1890, deci de la sfârşitul pe atunci recent al „vremurilor anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național” (Grigore Vindereu din Suceava şi Ionică Batalan din Călugăriţa au fost ultimii muzicieni bucovineni, care au mai folosit portul lăutăresc), am aflat de la arhitectul Carl A. Romstorfer cine, cum şi de ce ne-au potopit cu falsele abundenţe de motive florale şi cu puzderia de nuanţe ale culorilor, îmbrâncind în uitare motivele multimilenare ale spiritualităţii româneşti. Eu opinam, aseară, că degenerarea totală a tradiţiei bucovinene s-a datorat unei întristătoare şubrezenii estetice, dublată de o pâclă a memoriei noastre făloase şi s-ar părea că am avut dreptate, din moment ce Romstorfer, cel care a scos din pământ Cetatea Sucevei şi ne-a refăcut bisericile străvechi, acuza, în 1890, aceeaşi alterare a responsabilităţii estetice, prin parvenitism, scriind că, pe atunci, „din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina”.

Din nefericire, eforturile personalităţilor nu au ajutat la nimic, pentru că, în mod tradiţional, Bucovina nu are un înţelept al satului, ci doar un prost, faţă de care toţi ceilalţi se simt deştepţi. Aşa s-a ajuns ca desenele din revistele vieneze de modă, de la sfârşitul secolului XIX, să înlocuiască simbolistica sacră iniţială a neamurilor europene în cusăturile şi ţesăturile noastre, românii şi ucrainenii care le consacraseră atât amar de vreme. Datorită mofturilor unor cucoane, nu doar preotese, ci şi boieroaice, negustorese sau învăţătoare (prin soţi, nu prin ele însele).

V-aţi întrebat vreodată de ce casele noastre şi, în special, grinzile nu sunt împodobite sculptural, precum în restul Europei? Indiferent dacă da sau dacă nu, răspunsul îl dă acelaşi Romstorfer, în anul 1890: pentru că „Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina”, ci doar unelte şi unele obiecte de mobilier. Dar e timpul să vă las cu Romstorfer, ca să am vreme să pribegesc şi prin alte pagini colbuite, în care zace ignorată identitatea reală şi sacră a neamului nostru:

„În fața tuturor popoarelor din atât de diversul nostru stat imperial, popoarele autohtone ale Bucovinei sunt cele care, în acest sens, depășesc locuitorii montani în cele mai multe aspecte – își duc viața neobișnuită, mai mereu cu multiple privațiuni. Timp de secole, strămoșii țăranului bucovinean au trebuit să tremure în fața despoţilor, în cea mai mare parte nepopulari, au trebuit să îndure nedreptățile și cruzimea; nu este de mirare că, astăzi, după ce a cunoscut condițiile reglementate de mai bine de un secol, sub stăpânirea Austriei, și s-a bucurat de școlarizare, țăranul acesta încă mai practică acea economie de subzistență, și ca reacție față de „superior”, față de care manifestă și o anumită neîncredere, în ciuda excelentului nivelului de ospitalitate, păstrată față de străini. El este evlavios, dar totuși aduce un omagiu superstiției și atârnă de cea mai apropiată casă cu fiecare fibră a vieții sale. Chiar și căsătoriile în în alt loc, chiar și atunci când „străinătatea” ar însemna doar un sat vecin, sunt, prin urmare, rare. Toate aceste condiții se schimbă lent, ca urmare a extinderii învățământului, a serviciului militar obligatoriu și drept consecință a faptului că rețeaua de transport a devenit mai densă, iar industriile au câștigat, treptat, credibilitate în țară, chiar și în cele mai îndepărtate văi ale munților.

Particularitățile pe care locuitorul Bucovinei le-a păstrat destul de pure țin de condițiile sale de locuit, de îmbrăcăminte și mâncare, și din modul cultivării câmpului, care au rămas, în mare parte, aceleași. În cercul mic al familiei sau doar în limitele înguste ale satului, el are grijă să-și satisfacă el însuși toate nevoile sale de viață. Când construiește casa, bărbatul face, de obicei, munca de tâmplar, de drăniţar al acoperișului și altele asemenea. Între timp, femeia unge și văruiește pereții, împletiți din nuiele, acoperă cu lut golurile de la articulațiile pereţilor, înfundându-le mai întâi cu mușchi, unge și netezește podeaua și multe alte lucrări mai face. De la cultivarea inului sau creșterea oilor, până la completarea așternutului și a îmbrăcăminții din pânză, lână sau blană, piele, pâslă sau împletitură de paie, fericiții oameni din mediul rural bucovinean produc tot, chiar și coloranții, pe care îi obțin din plante special cultivate, precum și cele adunate de prin păduri, iar toate acestea le face cu instrumente de mână extrem de primitive. Și la fel se întâmplă cu mâncarea, în general. Agricultorul are grijă de câmpul de porumb, cu un efort considerabil, produce făina din cucuruz cu râșnița, și folosește făina aceasta pentru a coace mâncarea principală (mămăliga, similară cu polenta). El știe, de asemenea, să-și facă instrumentele sale simple de câmp, vasele și inventarul gospodăresc, dovedindu-se un priceput autodidact; numai prelucrarea fierului, material care pe care îl consumă populația indigenă în cantități extrem de mici, este lăsată țiganilor împrăștiați prin toată țara.

Ca urmare a răspândirii comerțului cu cherestea, care s-a dezvoltat, în Bucovina, în special pe durata ultimelor două decenii, mulți țărani au părăsit viața idilică, pentru a lucra în industria lemnului; munca lui este plătită și, odată cu rularea banilor, a ajuns să cunoască și noi nevoi.

Este vorba, în principal, despre rutenii și românii populației țărănești din Bucovina, primii, aproximativ 240.000 la număr, răspândiți mai ales în regiunile nordice ale țării, iar românii, aproximativ 190.000 de oameni, locuind în sudul Bucovinei, și unii, și ceilalți mențin și industria casnică tradițională într-un grad deosebit; cei aproape 50.000 de coloniști germani, care sunt în țară de aproximativ un secol, și cei aproximativ 10.000 de maghiari nu au nicio industrie casnică demn de remarcat, în timp ce produsele industriei casnice poloneze și a celei a lipovenilor – la fel de interesanți și ca cel din urmă trib – sunt mai puține, datorită numărului mic al acestor comunități.

În ceea ce privește țara, cu 10.452 de kilometri pătrați, ea înseamnă 3,484 la sută din suprafața totală a țărilor împărăției austriece; procentul corespunzător al populației este și mai mic, de doar 2,6 la sută.

Țara este destul de fertilă; are peste 50 la sută câmpuri, pajiști, grădini și pășuni și 45 la sută păduri de conifere și foioase. Creșterea anuală a lemnului la hectar este de peste 3 metri cub, deci mai mare decât media de creștere a tuturor pădurilor din Austria, care pot ajunge la maximum 3 metri cub la hectar. Trei cincimi din lemnul produs poate fi folosit ca lemn de construcție și de lucru; în unele păduri ale Coroanei austriece, cantitatea de lemn scade chiar și la o zecime din produs.

Dintre terenurile cultivabile, care sunt utilizate într-o măsură considerabilă pentru cultivarea porumbului (astfel că 18% din producția totală a acestui frupt în Austria este atribuită numai Bucovinei), aproximativ 3.800 de hectare sau 1,34 % sunt utilizate pentru cultivarea cânepei, cu un randament anual pe suprafață de aproximativ 13.000 de metri, iar 1.250 de hectare sunt dedicate producției de in, cu 3.000 de metri anual. Bucovina produce o cantitate relativ mare de lână de oaie, și anume aproximativ 2.600 de metri, ceea ce reprezintă 5 % din totalul lânii de oaie obținut în Austria. Aceste puține date reflectă, în legătură cu cele spuse, și faptul că aproape toată fibra și lâna produsă în Bucovina sunt prelucrate în țară și aproape exclusiv în industria casnică.

Aproape numai femeia trebuie să aibă grijă de îmbrăcămintea tuturor membrilor familiei, care, în termeni orientali, este „inferioară” bărbatului și care, în mod caracteristic, chiar și în biserică ocupă numai locurile din spate. Femeia toarce și țese, vopsește fire de in și lână, coase și brodează. Ea are o sârguință înnăscută și chiar atunci când merge pe drum, înspre terenul de prașilă, ea folosește timpul pentru a lucra. În acest fel, familia țărănească nu doar că își acoperă nevoile, ci poate lucra și pe stoc, mai ales cu ajutorul fiicelor, care, de asemenea, își împodobesc veșmintele cu broderii bogate. Mândria, bogăția miresei se manifestă în delicatețea și frumusețea cusăturilor și în cantitatea de prosoape, covoare și haine, îngrămădite în carul cu zestre. Dispariția broderiei, dă o măsură destul de sigură a sărăciei crescânde a populației.

Dacă avem în vedere, acum, această ramură interesantă a industriei casnice din Bucovina, adică produsele textile, descoperim că țesăturile de cânepă și in sunt folosite pentru a lucra și cele mai grosiere pânze, dar și cele mai fine, asemănătoare cu damascul, adesea cu margini magnific colorate. Cu toate acestea, țăranul folosește și bumbacul, care este ieftin și se cumpără în culorile dorite. De asemenea, produce lăicere, pături de lână și pânze de tot felul, albe, gri și colorate, din lână de oaie, unele dintre ele fiind folosite pentru acoperirea băncilor și paturilor care încadrează încăperile, iar alte, cele mai late, sunt folosite pentru acoperirea paturilor și împodobirea pereților; alte țesături sunt folosite ca material pentru pantaloni, paltoane (Sukman, Serdak, Manta) și alte piese asemănătoare. Fusta (Katrinza, Horbotka) este deosebită, iar țăranca o înfășură în jurul corpului și al picioarelor, fixând-o la mijloc cu centurile despre care voi vorbi mai încolo.

La fel cum este folosită mătasea, uneori, la țesutul lenjeriei, și firele de aur și argint sunt uneori țesute în pânză, în special în Horbotka huțulelor, care este adesea foarte colorată. Trebuie menționat, de asemenea, că părul de capră este folosit și la fabricarea de pânze și pâslă.

De un interes deosebit sunt covoarele, adesea strălucitoare (în mare parte în formă îngustă), realizate din cânepă vopsită și lână de oaie, care pot fi utilizate în mai multe moduri diferite, chiar și în locuințele urbane, drept pentru care ar fi deosebit de meritat dacă s-ar produce spre vânzare și, astfel, pentru sprijinirea țăranilor. Sunt lucrate după modele clasice, moștenite din familie, și, cu ornamentația lor geometrică, care se dezvoltă, în principal, în dungi orizontale, din culori calme, care amintesc viu de țesăturile orientale antice. Mai nou, țăranca a început să folosească doar coloranți strălucitori, captivanți, pe care comerciantul îi furnizează ieftin, din fabricile de produse chimice, iar, din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina.

Panglicile menționate mai sus sunt (bârnețele femeilor – n. n.), de asemenea, țesute foarte atent, într-un mod asemănător și colorat. S-a încercat, în mod repetat, să se aducă aceste panglici, cu lățimea de 2 până la 12 centimetri, la frumusețea lor, pentru o utilizare practică mai generală și, în special, prin coaserea lor, pe lungime, cu fire de aur, și s-a obținut, astfel, o țesătură care poate fi folosită ca față de masă sau pentru acoperire de mobilier. Un astfel de mobilier, tapițat cu o astfel de țesătură, arată fermecător; cu toate acestea, această utilizare inerent contradictorie nu poate fi recomandată în general. În acest sens, merită preferat un alt tip de decorare, care constă în coaserea panglicilor țesute, la distanțe adecvate, pe piesele de mobilier acoperite cu o culoare netedă, ceea ce înseamnă că un efect destul de bun poate fi obținut ieftin.

În ceea ce privește țesutul decorativ, trebuie menționat și faptul că, mai ales în vremurile anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național, adesea acestea s-au produs în mănăstiri, în special pentru țesături de îmbrăcăminte, covoare și altele asemenea. De multe ori mătasea era folosită. Același lucru este valabil și pentru broderii, în care ornamentele de aur și argint, mătase și perle erau utilizate pentru a crea un efect deosebit de bogat. Îl aveau, în principal, broderiile, cu modelele lor perfect clasice pe piept și umăr și garnituri de cămăși pentru femei, în unele zone, și pe cămăși pentru bărbați, apoi pe eșarfe și năfrămi de cap, prosoape de nuntă, ștergare de altar și altele asemenea. Ca o înlocuire ieftină a broderiei pentru cămăși s-a născocit recent, cea a benzilor țesute din mașină. Populația feminină țărănească prezintă un excelent simț al decorului frumos, atunci când face panglici și șiruri din mărgele mici de sticlă; același simț al decorului frumos se manifestă și în pictarea ouălor de Paște, care sunt decorate cu sute de modele, adesea superbe și bogate.

Alte produse de casă sunt frânghiile din cânepă și bastoanele, plasele pentru pescuit, împletiturile din răchită și paie (în special pălării de paie), apoi blănurile (pieptar, bondița), a căror parte netedă, exterioară, este adesea brodată cu lână sau cu curele subțiri, colorate; încălțămintea, alt articol din piele (curele și genți), învelitori etc., de cele mai multe ori, totul cusut bogat. Acum, însă, cea mai mare parte din blănărie și articolele din piele sunt deja fabricate și costă mult mai puțin.

Să ne întoarcem, însă, la produsele industriei casnice din lemn, care au fost, inițial, obiecte de uz agrar și casnic: instrumentele agricole, sănii, căruțe, șei, juguri, mori, prese de ulei, jgheaburi, cofe, butoaie și găleți de lemn (Tschutra); obiecte mai mici; mobilier simplu, pe care se găsesc adesea ornamente sculptate (realizate aproape exclusiv într-o tăietură), adesea pictate. Odată cu producerea carelor și căruțelor, a uneltelor agricole, a șindrilelor pentru acoperișuri, a sitelor și a altor plase de sârmă sau obiecte similare, unele zone și-au depășit nevoile casnice în sine și au lucrat pentru târgul local și chiar pentru piețele externe. În acest din urmă scop, unele meserii, s-au dezvoltat, iar în ceea ce privește meșteșugurile, germanii și-au dedicat serviciile lor în multe cazuri. Condițiile schimbate de tranzacționare și, în special, acordurile vamale nefavorabile cu România au determinat anularea multor tranzacții, mai ales în fabricarea și valorificarea obiectelor din piele.

De menționat este și cioplirea lemnului, care este parțial realizată de țigani, dar se limitează la obiecte de uz casnic, apoi la rame și crucifixe. Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina. În schimb, sunt produse rural instrumentele muzicale primitive (cimbale, chiar viori, cavale și flauturi); de asemenea, ciobanii au făcut buciumull (Trembiza) din lemn moale, acoperit cu scoarță de mesteacăn, cu o lungime de până la trei metri, și coarnele de vânătoare, realizate în mod similar. De asemenea, există interesante lucrările din lemn încrustate și împletite cu metal (sârmă și plăci mici), inclusiv bastoane de mers și de tăiat (Toporez), mânere de bici și altele asemenea. În principal, acestea sunt produse ale huțulilor, un popor de munte, aparținând rutenilor (presupuși români slavizați), care au o anumită pricepere în prelucrarea coarnelor (cornul de pulbere), metalului (încrustat cu lemn sau corn) și altele asemenea.

În prelucrarea lemnului la domiciliu, precum și în olărit, țăranii au apelat doar la cele mai necesare producții. Cu toate acestea, produsele sunt remarcabile, în ceea ce privește configurarea, care arată încă formele antice din Orient și din Grecia.

Din cele spuse, este clar că industria casnică a Bucovinei este particulară și cuprinzătoare și se află la un nivel relativ ridicat. Nu există nici o îndoială că industria aceasta, care acum funcționează doar exclusiv pentru propriile nevoi ale familiei, este atât de capabilă de dezvoltare, încât ar putea să obțină o vânzare rentabilă a produselor sale. Cu o altă ocazie, am evidențiat acțiunile care ar trebui întreprinse pentru atingerea acestui scop, în special pentru aducerea lemnului din țară într-o mai bună utilizare”[1].

[1] Romstorfer, Carl A., Bukowina, în Exner, Wilhelm Franz, Die Hausindustrie Oesterreichs ein Commentar zur hausindustriellen Abtheilung auf der allgemeinen Land und Forstwirthschaftl. Austellung, Wien 1890, pp. 158-166