Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Comăreşti

Foto: commons.wikimedia.org

COMĂREŞTI. Satul este atestat documentar din 3 august 1610, zi în care Ionaşco, Todosca şi Toader, copiii lui Pătraşco, strănepoţii lui Vasile Machidon cel Bătrân, vând a patra parte de sat Comăreşti, pentru 120 taleri de argint, lui Zaharia, fiul popei Iuon, şi nepotului său, Nichita, şi ei strănepoţi ai lui Vasile Machidon. În 1640, Zaharia şi Nichita vor cumpăra, cu 20 taleri, „ocina de Comăreşti din vatra satului, din cămp şi lazurile cumpărate” de la  Ioana, nepoata Salominei, strănepoata lui Gribincea de Comăreşti.

În 29 mai 1620, un răzeş, Machidon din Comăneşti, este martor la vânzarea satului Bahrineşti.

În 21 august 1687, Dumitraş Langă, fiul lui Constantin şi nepotul lui Langă cel Bătrân din Comăreşti, vinde lui Leon şi lui Gheorghe Goian, pentru 15 bani de argint, „o vacă cu viţel, socotită la 8 lei bătuţi…, poiana ce se cheamă Gura Heleşteului, a doua, în deal, în dreptul celei dintâi, a treia, însă sub oblasul cel de sus, apoi a patra, sub mocir, care se cheamă Locică”.

În 20 septembrie 1695, Ion Lastiuca zălogea lui Ion Vlădescul, pentru 11 lei bătuţi, „partea lui Machidon din sat din Cumăreşti ce este pre apa Siretului”.

În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

În 22 iulie 1758, Toma, nepotul lui Dumitraşco Lastiuca, moşteneşte jumătatea de sat Comareşti, pe care bunicul său o cumpărase de la Vasile Gribincea.

1760: Popa Iftimie din Călineşti şi fraţii săi moştenesc de la bunicul lor, Zaharie, o jumătate şi o optime din Cumăreşti, în 25 ianuarie 1760, părţi confirmate şi în 15 martie 1762, când Alexandru Vasilco, fiul lui Ion Vasilco, stăpânea a opta parte din sat, Gheorghie Răpta – a patra parte, care fusese a lui Ivaşco Ţăntă, care se trage din Toader Iuraşco mare paharnic.

În 20 iulie 1763, se cercetează o ceartă între răzeşi, „zicând Vasile Brahă cu Răpteştii că au părţi de moşie la Comăreşti… de la moşul lor, Ivaşco Ţintă şi Solomona, care Ţintă avusese două fete cu Solomona, anume Mariana, căsătorită cu Tăutul, din care se trag Lupulenco, Răpta şi Vasile Brahă, şi a doua fată, Sofronia, fosta soţie a lui Stratea, care a făcut pe Cârste, părintele lui Nicolai”.

1772; Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Comăreşti din Ocolul Berhometelor „10 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici.

În 1774, satul Comăreşti avea 14 familii, iar în 1775, conform evidenţelor lui von Spleny, dar împreună cu Storojineţ, 1 mazil (Gheorghe Flondor), 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul acesta sporind, până în 1784, la 82.

În 27 septembrie 1775, un sfert din satul Comăreştii est revendicat de fraţii Iuon şi Vasile Veriha şi de Vasile Onciul, care primiseră moşioara de la bunica lor, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul, dar o vedeau împresurată de Gligoraş Reus din Igeşti, care susţinea că ar moşteni partea aceea de sat de la unchii lui, Tănasie Răpta, Gheorghe Răpta şi Gavrilaş Lupulenco, care îl zălogiseră lui Mihalachi Calmuţchi, în contul unui împrumut de 110 lei, iar el, Reus, ar fi răscumpărtat sfertul de sat.

În 18 februarie 1781, Gligoraş Volcinschi şi jupâneasa Ileana, cumnatul lui, Costaş Bohatiriţ şi jupâneasa Nastasia (Ileana şi Nastasia erau fetele lui Vasile Brahă şi ale jupânesei Maria, deci nepoatele lui Iuon Lupulenco) vindeau partea de moşie primită de la mama jupâneselor, Maria, pentru 250 lei, lui Iuon Mitescul căpitan şi jupânesei lui, Casandra.

În 10 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, protopopul Iftimi Baloşescu declara că stăpâneşte, împreună cu rudele sale, o jumătzate de sat Comăreşti, iar din cealaltă jumătate, cinci optimi dintr-un sfert. Vasile Coce stăpânea o optime din sat, zestrea soţiei lui, fata lui Vasilco, cel care cumpărase moşioara de la Isac Goian; Vasile Onciul şi rudele lui stăpâneau o optime şi o şaisprezecime, parte baştină (zestrea soţiei lui, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul), parte cumpărătură, iar căpitanul Iuon Mitescul stăpânea şaisprezecimea de sat pe care o cumpărase, cu 250 lei, în 1781.

În 1 noiembrie 1797, Tănase Răpta de Comăreşti avea să lase copiilor lui, Aniţa, Ion, Ileana, Iftimia şi Mihalachi (partea fetei moarte, Cârstina, îi revenea băiatului ei, Ion), moşiora lui din Comăreşti şi din Vilauce.

1798: Toader Lastiuca va lăsa moşioara, după o judecată, vărului său, Ilaş Lastiuca din Căbeşti, fiul lui Ştefan Lastiuca, în 10 august 1798.

1827: Partea de sat a lui Gheorghe Răpta va fi moştenită, în 25 noiembrie 1827, din voinţa văduvei sale, Paraschiva (născută Buţura, fata Mariei Buţura din Ivancăuţi), de copii lor, Safta şi Casandra, care moşteneau şi 50 stânjeni la Bănila Moldovenească, în lungul hotarului Ciudeiului, până în hotarul Jadovei.

În 18 februarie 1806, Mihalachi Răut şi Vasile Ciornii vindeau lui Sămon Grigor von Turcul părţile lor de moşii în Comăreşti pe Siret, „din hotarul Bobiştilor păr-în hotarul Bănilii moldoviniaşti, care să tragi… di pi maica loar, anumi Marie, soră bună cu Toma Barnaovschi, din stâlpul lui Dumitraşco Lastivca”.

Prin testamentul din 25 iunie 1820, Ilie Baloşescul din Stăneşti pe Siret lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor lor, Catrina, Ştefan şi Vasăli, moşia din Comăreşti, „adică heleştu şi moară şi altele, care am în stăpânire cu fraţii”.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comareşti, ctitorită, în 1812, de George de BALOŞESCUL, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1884, cu 358 enoriaşi, patronată de Dimitri de VASILCO, era slujită de preotul Nicolai MITROFANOVICI. În 1876, patroni ai bisericii, care servea şi enoriaşii din Slobozia-Comareşti şi din Fântâniţa, erau Constantin de BALOŞESCUL şi Nicolai de VASILCO. Parohul Iakob GROMNICKI păstorea peste 1.761 suflete. În 1907, patroni ai bisericii erau Constantin şi Ioan de BALOŞESCUL, precum şi evreii Anton KRAYGHER şi N. FRANKEL, paroh fiind Onufrei MALCINSCHI, născut în 1862, preot din 1899, paroh din 1905, care-l avea cantor, din 1899, pe Ioan ALBOTA, răzeş din Cuciurul Mic, născut în 1868.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[2].

În Comareşti funcţiona, din 1886, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1890, Comăreştii aveau 956 locuitori, paroh fiind Teodor Şcraba, învăţător – Ioan Şcraba, iar primar – Dionisie.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Comăreşti, comună rurală, districtul Strojineţ, aşezată pe malul drept al Siretului, între Jadova şi Panca. Suprafaţa: 3,95 kmp; popu­laţia: 956 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului şi din cătunele Biscău şi Tisovăţul. În apropiere, se află drumul districtual Berhomet-Storojineţ, de care Comăreşti este legat printr-un bun drum comunal; de asemenea, e legat şi cu Comăreşti-Slobozia. E staţie de drum de fier a liniei Berhomet-Hliboca. Are o şcoală populară, cu o clasă; o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de care ţin cătunele Bescău şi Tisovăţul. La 1776, era în posesia protopopului Eftimie. De Comăreşti ţine pădurea Fântâniţa. În această pădure se află Movila Jazova, pe care se văd 2 brazi uriaşi, crescuţi laolaltă, cu o înălţime de 20 m. Este o credinţă în po­por că, sub aceşti brazi, se află o comoară. Poate de aci să provine şi numele satului. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 357 hectare pâmânt arabil, 95 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 303 hectare izlaz, 1.959 hectare pădure. Se găsesc 18 cai, 444 vite cor­nute, 111 oi, 178 porci şi 40 de stupi. Comăreşti-Biscău, moşie, cu administraţie specială, districtul Strojineţ. Suprafaţa: 14,34 kmp; po­pulaţia: 108 locuitori, în majoritate izraeliţi şi ruteni; religia gr. or. şi mozaică. Comăreşti-Halpern, moşie, cu administraţie specială, districtul Strojineţ. Suprafaţa: 5,20 kmp; popu­laţia; 227 locuitori, în majoriritate ruteni, de religie gr. or. Se compune din 2 moşii: 1). Comăreşti-Halpern  propriu-zis, şi 2) Comăreşti-Slobozia-Halpern. Comăreşti-Slobozia sau Fântâniţa, cormună rurală, districtul Storojineţ, aşezată spre Nod-Est de Co­măreşti. Suprafaţa: 2,43 kmp; popu­laţia: 752 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este în apropiere de dru­murile districtuale Storojineţ-Sniatin şi Berhomet-Storojineţ, precum şi de linia ferată Berhomet-Hliboca. De acestea două din urmă este legată prin drumul comunal Comăreşti-Slobozia – Gara Comăreşti. Posedă o şcoală populară, cu o clasă, o biserică particulară, întreţinută de boierul Calmuschi, care are ca atenenţă biserica filială din Revna, fostă întâi filială a mănăstirii „Schitu Mare” (din Polonia – n. n.), mai târziu parohială şi, în cele din urmă, fiilială a bisericii din Slobozia-Comăreşli. Aci e o colonie de locuitori scutelnici (ruptaşi), precum se vede chiar din numele Slobo­zia, înfiinţată pe domeniul co­munei Comăreşti. La 1776, for­ma un singur sat şi moşie, în proprietatea protopopului Eftimie. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 875 hectare pământ arabil, 444 hectare fânaţuri, 750 hectare grădini, 202 hectare islaz, 1.229 hectare pădure. Se găsesc 84 cai, 315 vite cor­nute, 126 porci, 87 stupi. Comăreşti-Slobozia-Halpern, moşie, cu administraţie spe­cială, atenenţă a moşiei Comăreşti-Halfern. Are o populaţie de 177 lo­cuitori ruteni. Comăreşti-Vasilco, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 45,98 kmp; po­pulaţia: 210 locuitori izraeliţi şi ruteni gr. cat”[4].

1910: „În 25 decembrie 1910, a avut loc o adunare generală extraordinară a Societăţii „Mazililor şi răzeşilor” în Comareşti, la care au participat vicepreşedintele Societăţii din Cernăuţi, dl Dr. Iancu cav. de Cuparencu, şi dl Ioan Drafta. La gara din Slobozia-Comareşti, au fost întâmpinaţi… de mazilii şi răzeşii comunei, în frunte cu primarul, dl Fuştei. Adunarea s-a ţinut în curtea dlui Fuştei. Au vorbit domnii Cuparencu şi Drafta în limba română şi rusească… Din familiile răzeşeşti din Comareşti amintim Şcraba, Hadinca, Albota, Ignatescu, Orjendovici şi Brânzan”[5].

1910-1913: „Până la 1910, a existat în Comăreşti o singură şcoală pri­mară, din care românii nu mai aveau nici un folos, pentru că copii lor trebuiau să înveţe ruteneşte. Fostul inspector rutean Omelian Popowicz, ştiind că aici este populaţie românească, care eventual ar putea să-şi revindece drepturile şi ar putea cere şcoală românească, a dres lucrurile astfel că o atare cerere nu s-a formulat. El i-a pus învăţătorului de acolo condiţia că, dacă n-a veghea destul de bine asupra şcolii ruteneşti şi dacă s-ar întâmpla că sătenii ar cere şcoală română, atunci îl scoate din serviciu. Şi mijlocul acesta s-a arătat destul de potrivit, căci în­văţătorul aşa a îmblat cu oamenii, că ei au rămas nepăsători faţă de caracterul ucrain al şcoalei. În anul 1910, s-a activat o expositură la Comăreşti-Tisovăţ, pentru că s-a constatat că sunt vreo 30-40 de copii, în cotul (cut, adică sat mic – n. n.) acesta, care erau prea departe de şcoala din centru, încât să fi putut fi siliţi să cerceteze şcoala aceasta. Ce raport au făcut învăţătorii ucraini, privitor la numărul şcolarilor din Tisovăţ, nu ne este cunoscut, numai atâta ştim că, pentru cei 40 de copii, s-au aşezat, la Comăreşti-Tisovăţ, trei învăţători (Duczak şi doi Poclitar). Nu înţelegem însă cum purcede autoritatea şcolară şi de ce motive se lasă condusă, dacă sistemizează trei posturi de în­văţători, pentru un număr de 40 de copii, unde legile şcolare cer, de la un învăţător, să instruiască până la 80 de copii! Şi cei trei învăţători, de fapt, n-au avut ce face toţi, la cei 40 de inşi, şi s-au primblat tot anul, îmblând şi frământându-şi capul cu chestii care nu se ţin de şcoală, ba ocupându-se cu lucruri care stau de-a dreptul în contrazicere cu misiunea unui învăţător, precum sunt diferitele mijlociri de vânzări şi cumpărări, cu agitaţii politice etc. Dar învăţătorul Duczak n-a fost mulţămit cu atâta, ci a căutat ca, pentru cei 40 de copii, să se activeze o a doua clasă, pentru că, într-o singura clasă nu se puteau instrui. Face deci un raport fals, către inspectorul districtual ucrain, arătând că are un număr de 113 copii, şi cere să se activeze o şcoală în cotul Comăreşti-Zrub, care e la o depărtare de numai 2, până la 2 km şi jumătate de Tisovăţ. Fostul căpitan (prefect, adică – n. n.), Dr. Korn, fără multă cercetare, dă poruncă consiliului comunal din Comăreşti să hotărească imediat activarea unei şcoale independente la Comăreşti-Zrub. Consiliul comunal a raportat că depărtarea între Comăreşti-Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub nu e mare, aşa că copiii pot îmbla, de la amândouă coturile, la aceiaşi şcoală, cu atât mai lesne că localul pentru şcoală se poate alege chiar la mijloc. În aşa mod, s-ar evita spese zadarnice pentru comună, care e o comună săracă şi n-are de unde cheltui bani pentru prea marea comoditate a învăţătorilor. Şi, în fine, şi numărul copiilor obligaţi să cerceteze şcoala nu e încă aşa mare, încât să nu mai încapă într-o şcoală. Căpitanul (prefectul de Storojineţ – n. n.) Korn, înfuriat că comitetul comunal nu se supune orbiş poruncilor sale, ci apără interesele comunei, ameninţă că-i va dicta o pedeapsă primarului, dacă şcoala cerută nu se va hotărî la reprezentanţa comunală. Atunci membrii comitetului comunal, cu primarul în frunte, se duc la căpitan, să-i dea lămuririle necesare şi să-i explice că, de fapt, nu e lipsă a se crea a doua şcoală, pentru 40 de copii, şi, spre încredinţarea căpitanului, ceru o comisie la faţa locului. Căpitanul delegă pe un comisar, care însă nu se duse la Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub, pentru constatare, ci se prezintă în cancelaria primăriei, să silească pe primarul şi comitetul comunal să ho­tărească activarea şcoalei în chestie. Comitetul comunal, când auzi că Duczak a făcut raport că are 113 copii înscrişi, unde e cunoscut în comună că sunt numai 40 de copii, la Tisovăţ şi Comăreşti-Zrub, ceru numaidecât să vadă izvodul lui Duczak. După izvodul acesta, s-au constatat, din coturile numite, de fapt numai 40 de copii de şcoală, iar restul de 73 erau introduşi parte din comunele învecinate, Panca şi Davideni-Zrub, parte figurau în izvod copiii ieşiţi din şcoală, logodiţi, căsătoriţi, copii de piept, ba chiar morţi. Pe baza constatărilor acestora, repre­zentanţa comunală declară că nu va îngădui activarea şcoalei cerute, căci expozitura din Tisovăţ ajunge pentru 40 de copii. Câteva luni după aceasta, învăţătorul ucrain ceru, de la co­mună, bănci, lemne, material didactic etc., pentru şcoala din Comăreşti-Zrub. Atunci reprezentanţa comunală se duse iar la căpitănie, să întrebe cum vine învăţătorul să le ceară lucrurile acestea, pentru o şcoală care nu s-a putut activa contra voinţei comitetului comunal. Un domn de la căpitănie, probabil inspectorul ucrain, a scos un act, zicând că aici stă că comitetul comunal a hotărât doar singur activarea şcoalei. Protestând vornicul cu comitetul comunal contra procesului verbal falsificat, domnul respectiv a căutat să-i molcomească pe oameui, zicând: „În procesul-verbal stă că comuna a consimţit la activarea şcoalei în Comăreşti-Zrub, dar dacă ea nici acuma nu consimţeşte, atunci pro­tocolul se va îndrepta”. Aşa se petrec lucrurile în Comăreşti. Pe baza izvodului falsificat de învăţătorul Duczak, comisarul făureşte un proces-verbal falsificat şi, peste noapte, se pune comunei în cârcă o şcoală ucraină, ca să o susţină din calicia ei, pentru vreo 15 copii! Şi să nu credeţi că e basm, sunt lucruri adevărate. Acum, să vedem ce zic datele oficiale, cu privire la frec­venţa şcoalei din Comăreşti-Tisovăţ. Şematismul şcoalelor pri­mare arată aici, în 1910, elevi înscrişi: 105 şi examinaţi, la sfâr­şitul anului, sunt numai 31! Pe anul 1911, şcoala aceasta are 2 clase, a doua activată cu data din 12 Octombrie 1911, Nr. 14.083, la Comăreşti-Zrub, sub împrejurările arătate mai sus.  Elevii  în­scrişi de harnicul agitator Kost Pokletar (Poclitar, unul din fraţii menţionaţi mai sus – n. n.), cu ajutorul auxiliarului Mykola Melnyczuk, sunt 155, iar clasificaţi numai 36; de fapt însă îmblau la şcoală regulat numai 9 copii şi, pentru aceştia, trebuie 2 învăţători! În Comăreşti-centru au fost 47 de copii, la care sunt aplicaţi doi învăţători, un superior şi o învăţătoare, dar, de fapt, au umblat la şcoală numai 20 de copii! Aşadar, comuna plăteşte 4 învăţători pentru 47 + 36 = 83 de copii, din care numai 29, până la 30, cercetează şcoala, aşa că pentru aceştia ajunge un singur învăţător, iar ceilalţi 3 învăţători trebuie numaidecât expediaţi aiurea. Pentru aceea plătesc sărmanii săteni bani grei, câştigaţi în sudoarea feţei, ca învăţătorii să poată duce o viaţa, parazită, o viaţă de trântori?! Şi învăţătorii ucraini, în lipsa unei ocupaţii serioase la şcoală, îşi caută de lucru aiurea. De regulă, sunt ei agenţi ai asociaţiei „Selanska Kassa”, parcelând şi căutând să desfacă lo­curile cumpărate de asociaţia ucraină, câştigând şi de acolo bani, pentru mijlocire, pe lângă leafa de învăţători, pe care o iau degeaba. Cel mai mult se ocupă însă învăţătorii ucraini din Comăreşti cu hărţuirea populaţiei româneşti, în agitaţii politice şi propa­garea ideilor anarhiste şi de distrugere a tot ce este bun şi cinstit. Învăţătorul   superior din Comăreşti, Morowyk, bunăoară, în loc să facă şcoală cu copiii, aduna în localul şcoalei oameni, pentru a-i povăţui în tainele politicii ucraine. Localul şcoalei e degradat de superiorul acesta la rangul unei spelunci de agitaţie. Învăţătorul Kost Pokletar terorizează pe părinţii acelor copii, care îmblă la şcoala particulară românească, îi scrie la pe­deapsă şi câte altele, de trec două săptămâni, trimete acest Po­kletar izvod nou la căpitănie şi-i bagă pe sărmanii gospodari dintr-o pacoste, în alta. El s-a şi rostit, nu o dată, în public că, atâta vreme are să-i scrie la pedeapsă pe români, până nu se vor le­păda de şcoala particulară românească şi nu se vor întoarce iarăşi la cea publică ucraină, sau până nu-şi vor pierde toată avericica, plătind la pedepse. Pe lângă denunţările şi terorizările oamenilor noştri, se dedă acest Pokletar şi la acte criminale. Astfel a mituit el odată pe agricultorul din Tisovăţ Dimitrie Pobijan, ca acesta să spargă fereştile la şcoala particulară. Lucrul acesta s-a adus la cunoştinţa jandarmeriei locale şi s-a făcut plângere, la timpul său, şi dlui preşedinte al ţării. Plângerea s-a trimis, de către prezidiul ţării, inspectorului rutean spre cercetare, dar inspectorul i-a maltratat, în tot chipul, pe martorii induşi în plângere, ca să-l scape din nevoie pe al său Pokletar, falnic luminător al tineretului, care, la timpul său, dădea câte 20 de bani copiilor de la şcoala sa şi-i îndemna să arunce cu bolohani în cei de la şcoala româ­nească. Ce s-a ales din plângerea comăreştenilor nu ştim, atâta vedem că Pokletar lucră, în felul său, mai departe contra locui­torilor români. Se vede că inspectorul ucrain din Storojineţ se crede chemat a acoperi toate potlogăriile învăţătorilor puşi supt supravegherea sa. Aceste sunt numai câteva exemple despre suferinţele ro­mânilor din Comăreşti. Le scoatem dintr-o lungă plângere, aşter­nută pe patru coli, sosită la redacţia noastră şi iscălită de 20 de agricultori fruntaşi. Le publicăm, ca să le aducem la cunoş­tinţa autorităţilor şi în atenţia deputaţilor noştri”[6].

1911: „Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile lo­cuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Socie­tăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară”[7].

1911: În 17 noiembrie 1911, sătenii din Comăreşti şi Comăreşti-Tisovăţ primeau vizita liderului mazililor şi răzeşilor, Ioan cav de Cupărencu – cum îşi zicea Kuparenko, de când îl apucase amocul românismului. Iar „poporul, mulţămind domnilor din Cernăuţi pentru osteneala ce au avut cu vizitarea şcolilor, le-a adus, cu prilejul acesta, şi o serie de plângeri”, toate vizându-l pe „învăţătorul Poclitar de la şcoala ruteană din Comăreşti”. Iar la sfârşit, „se plâng oamenii şi asupra cârşmarilor, care, contra legii, ţin cârşmele deschise chiar şi Duminica şi dau prilej la fapte rele, îmbătându-i pe oameni”[8].

1914-1914: Au vărsat sânge pentru Bucovina şi comareştenii „vânătorul Tanasă Huţuleac, Slobozia Comareşti, Bat. 30, rănit, şi rezervistul Dumitru Lăcustă, Slobozia Comareşti, Reg. 30, prizonier”[9].

1921: „Deciziune de expropriere No. 390/21/7. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Storojineţ, cu care s-a decis renunţarea la exproprierea moşiei Slobozia Comareştilor, proprietatea dnei Elena de Flondor, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”[10].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Baloşescu Ioan de, Slobozia Comareşti (Jadova); Flondor, născută Grigorcea Elena de, Slobozia Comăreşti; Kraigher Maria, Slobodzia-Comareşti”[11].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: a). în calitate de învăţători superiori: Iulian Drafta la Comareşti”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 71, 1907 p. 143

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 70, 71

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 5, Anul I, 19 ianuarie 1910, pp.12, 13

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, pp. 52-55

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul II, Nr. 1, 10 martie 1912, pp. 12, 13

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Comăneşti

COMĂNEŞTI. Atestat documentar în 3 august 1601, când, cu întăritura lui Ieremia Movilă, Vâscan Dobrenchi primeşte uric pentru o parte din satul Comăneşti, „care este pe Soloneţ, în ţinutul Sucevei, cu loc de iaz şi de moară la pârâul Soloneţul Mic şi la Botăşana, şi cu pometuri şi cu lazuri, satul Comăneşti izbuteşte, în mod aproape miraculos, să-şi păstreze statutul răzeşesc, până aproape de venirea austriecilor, doar jumătate de moşie încăpând pe lacomele mâini călugăreşti.

În 7 decembrie 1739, când membrii familiei Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi împart între ei moşiile rămase de la strămoşii lor, a şasea parte de sat Comăneşti aparţinea lui Miron Gafenco.

1742: Jumătate de sat, cea pe care Ghedeon şi Ghelasie, feciorii lui Sabin de Comăneşti, o vând, în 22 septembrie 1742, pentru 175 lei, lui Iuon Dociul, va rămâne în proprietatea Tăutenilor, în vreme ce jumătatea cealaltă ajunge, odată cu dania Antimiei şi a lui Teodor Braha (a şasea parte din sat), pe mâna călugărilor de la mănăstirea Homor, care se angajează ca, în fiecare an, pe 8 noiembrie, să-i pomenească pe cei doi soţi.

În 8 ianuarie 1756, Ion Dociul dăruieşte o parte de moşie, pe Soloneţ, nepotului său, Simion Tăutul de Comăneşti, care o va dărui, la rândul său, în 26 iunie 1760, nepotului său, Simeon Tăutul de Comăneşti, moşia venindu-le din partea lui „Pătraşco Simionel sterpul”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Comăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 5 femei sărace, 2 mazili, 2 ruptaşi, 2 popi, 1 ţigan, 6 argaţi ai mazililor şi ruptaşilor şi 20 birnici. Cătunul Liuzii Homorului avea 10 case, cu tot atâtea familii de scutelnici ai spătarului Enăkaki Cantacuzino.

În 1774, satul Comăneşti avea 31 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovelor, avea 2 mazili, 3 popi şi 37 familii de ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 66.

În 12 decembrie 1792, Simion Tăutul lasă, prin testament, jumătate din sat şi din moşia Comăneştilor feciorilor săi, Ion şi Costache Tăutul.

În 10 ianuarie 1829, feciorii lui Ion Tăutul, Mihalachi şi Vasile, vând partea lor de sat şi de moşie lui Gheorghe Flondor, pentru 400 ducaţi împărăteşti.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comăneşti, înălţată, în 1772, de mazilul Simion TEUTUL, cu filială în Liudi Homora, unde exista biserica Sfântul Mihail, adusă din Stulpinani, în 1833 şi reînzestrată, în 1893, cu iconografie adusă de la Pârteştii de Jos, îl avea patron pe George de FLONDOR, preotul administrator Ambrosie COMOROŞAN ocupându-se de 1.332 enoriaşi, numărul acestora ajungând, în 1876, sub privegherea aceluiaşi paroh, la 1.846 suflete. În 1907, sub patronajul imperial, dar şi sub cel al evreului Nathan STANGER, altarul bisericii din Comăneşti era slujit de parohul George GEORGIAN, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1880, de preotul cooperator Tit GEORGIAN, născut în 1872, preot din 1899, cantor fiind, din 1853, Vasile VASILOVSCHI, născut în 1830.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[2].

1885: La Comăneşti funcţiona, din 1885, o şcoală cu 2 clase, o alta, tot cu 2 clase, fiind deschisă, în 1887, la Liudi Homora[3].

În 15 decembrie 1886, la Liudi Humora (Comăneşti), pe la orele 8, seara, a fost prădat Mendel Izg Rosenstreich, pe când cârciumarul evreu se afla la masă. Cei patru hoţi, înarmaţi cu o puşcă ruginită şi îmbrăcaţi munteneşte, l-au prins pe Vasile Stratău, sluga cârciumarului, şi l-au legat cu mâinile la spate, apoi au furat 70 florini, tutun, tabac, hârtie de ţigară, plus două şipuri cu rom şi cu rachiu[4].

În 1890, comuna Comăneşti avea 1.247 locuitori. Primar era Teodor Gafenco, paroh – George Georgian, cantor bisericesc – Vasile Vasilovschi, iar învăţător – Vasile Stănescu.

1903: Cabinetul de lectură „Unirea” din Comăneşti s-a înfiinţat, în 8 februarie 1903, cu 75 membri, sub preşedinţia lui George BOCANCE. Din comitetul de conducere mai făceau parteIoan COTLEŢ (vicepreşedinte), Pastei ŞANDRU (secretar), Ştefan MAIERAN (casier), Teofil CONSTANTINESCUL (controlor), Ioan CONSTANTINESCUL (bibliotecar) şi Mihail MORARIU (econom)[5].

1904: „Lăsăm la urmă Cacica, Pârteşti, trecem peste Comăneşti, Todireşti şi Părhăuţi, la Hatna. De aici, în goana acceleratului, văile, dealurile şi satele apăreau câteva clipe, apoi rămâneau în pacea lor ne­tulburată. Trecem şi pe la coloniile iu­biţilor noştri compatrioţi: „Isten segits”, „Hadikfalva”, „Andràsfalva”. Senin şi cald, câte o vilă sau vreo căsuţă simplă, aşezată între ar­bori, departe de lume, mă ademeneşte la visuri de singurătate şi fericire”[6].

1907: Comitetul districtual al Sucevei pentru alegeri, constituit în 14 martie, îl avea în componenţă şi pe „Pentelei Avram, gospodar în Ludi-Humorului”, „din comitetul electoral districtual” făcând parte şi „Ioan Cotleţ, gospodar în Comaneşti”[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la comăneştenii Varvara CONSTANTINESCU (20 ani în 1907) şi Ioan CIUHAN (fără vârstă menţionată, în 1907).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Comăneşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Botuşana, afluent al pârâului Soloneţ. Suprafaţa: 9,44 kmp; popu­laţia: 1.247 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropierea drumului districtual Cacica-Suceava; haltă a liniei ferate Hatna-Câmpulung. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, jumătate era în posesia mazilulul Simion Tăutul, care a zidit aici, în anul 1772, o biserică; cealaltă jumătate era în posesia mănăstirii Humorului. Comuna şi-a luat numirea probabil de la o colonie de Cumani, ce s-a stabilit în tim­puri aci. În Comăneşti se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 821 hectare pământ arabil, 110 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 136 hectare islaz, 115 hectare pădure. Se găsesc 65 cai, 381 vite cornute, 184 oi, 369 porci, 72 stupi”[9].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea „Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915”[10].

1919: „La propunerea doamnei Irina Sofian din Comaneşti, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii soţului ei Pantelemon a lui Moisa Sofian. Doamna Irina Sofian susţine că soţul ei Pantelemon Sofian a murit în prinsoarea rusească / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 5 Iulie 1919”[11].

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava face parte, ca locţiitor, „Ilie Iacoban, agricultor, Comăneşti”[12].

1920: „Deciziune de expropriere No. 1064/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 3 ha 69 a 89 mp corpul dominical Comaneşti, fasc. No. 740, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

1921: „Deciziune de expropriere No. 33/21. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 267, Comaneşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 1005 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Comaneşti, în suprafaţă de 115 ha 21 a 53 mp, proprie­tatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Valeria Mihaescu la Comaneşti”[15].

1930, iulie 17: „Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol”[16].

1936: „Monumentul pentru eroii războiului, ridicat de legionarii din Liuzii Humorului, judeţul Suceava. Morţii războiului erau aproape uitaţi de către dregătoriile din acest sat bucovinean. Dar legionarii şi-au adus aminte de ei şi le-au ridicat frumosul monument pe care-l vedem în chipul de alături. E înalt de 9 metri şi a fost repede isprăvit, cu toate că prefectul judeţului a încercat, de 2 ori, să oprească lucrarea. A fost sfinţit, la 19 iulie 1936, de 6 preoţi, de faţă fiind o mie de legionari. Au preamărit fapta legionarilor: Părintele Hnidei şi dl Dr. Mitric, iar din partea legionarilor au răspuns comandanţii Lauric, Biceagă şi prof. Ionescu. Legionarul Strobel, care a condus lucrarea, a fost arestat în ajunul sfinţirii, ca să nu se poată bucura de sărbătoarea legionară. A mai fost de faţă, la sfinţire, şi o echipă de legionari de la tabăra Părhăuţi, veniţi pe jos, în marş”[17].

1941: Printre primii Eroi ai României Mari se numără şi „Rusu Ioan, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Liuzii Humorului, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941”[18].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Câmpan Ana, comuna Comăneşti, jud. Suceava, media 7,00”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Movileanu Emil, de la Baia, la Comăneşti; Antip Zaharia, de la Dănila, la Comăneşti”. Se transferă „Scripcaru Veronica, de la Comăneşti-Suceava, la Homorerul, post TV, soţ învăţător”[21].

La Comăneşti, satul vizitat adeseori de întâiul pictor român al Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, care avea o soră, măritată cu preotul din Comăneşti, s-au născut soprana Octavia LUPU-MORARIU (2 septembrie 1903) şi pictorul Alexandru IACOBAN (28 mai 1910).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 43, 1876 p. 47, 1907 p. 122

[4] REVISTA POLITICĂ, Anul 1, Nr. 16, 17, ianuarie 1887, p. 4

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 9/1903, p. 3

[6] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[7] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 21

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 70

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 67, Cernăuți, în 24 Septemvrie nou 1919, pp. 5-7

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[16] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[17] Libertatea, Nr. 25, Anul al 33-lea, 27 septembrie 1936 – CENZURAT, p. 2

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[21] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clocucica

Cernăuţi

CLOCUCICA. Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, i9ar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”

1775: Suburbie a Cernăuţilor, dar care aparţinuse Berhometului pe Prut, Clocucica ţinea, în 1775, de târgul Cernăuţilor, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 barani. „Numele Clocucica se aminteşte pe timpul lui Vodă Vasile Lupul. Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e aşezată spre nord-vest de la Cernăuţi, pe nişte coaste întinse şi largi, ce se înalţă, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi şi râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.

1878: Pe o coastă de acolo, se află o bisericuţă de lemn, transferată încolo din oraş, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuţului, Dositei Cherescul, şi de fratele lui, Ilie, Staroste şi Mare-Medelnicer, dimpreună cu soţia lui, Ecaterina. În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăţi, şi anume: 1. Filiala Societăţii Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-şi dă toată silinţa să aibă casă naţională proprie; 3. Societatea meseriaşilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăţia”. Sufletul societăţii acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înfiinţat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.

1889: „În anul precedent (adică în 1889, materialul fiind publicat în 1890 – n. n.), au fost necesare lucrări considerabile de stabilizare a pământului pe așa-numitul deal Dominik sau Muntele Episcopului din Cernăuți, care a închis imediat reședința Arhiepiscopului, în special, cupola, şi s-au făcut săpături de până la aproape 2 m adâncime, pentru realizarea unui platou. Acest deal domină o mare parte din Câmpia Prutului, din înălțimile nordice și din valea îngustă a pârâului Clocucica, cu afluenții săi mici, și pare, deci, important din punct de vedere strategic. În urmă cu mulți ani, au fost găsite bijuterii din aur în ruinele de cărămidă de la poalele sale. Subsemnatul conservator a luat legătura cu inginerul urban, executant de lucrări L. West, și cu grădinarul urban A. Piotrowski și a vizitat deseori şantierele. În afară de un mormânt, care conținea un schelet descompus, probabil dintr-o perioadă recentă, la o adâncime de aproape 2 metri, nu s-au descoperit obiecte de fond și nu s-au arătat nici urmele unei ştiute foste pepiniere de arbori (Romstorfer)”[1].

1890: Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învăţătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul şi Neemia Fischer,  unul dintre aceştia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „ruşilor tineri”.

1896: O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Georgie VOITCU junior din Suburbiul Clocucica”, menţionează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie MUDRAC, Petre alui Ioan COJOCARIU, antiste comunal Michael VOITCU, Ioan G. GHERMAN, Petru HLUŞCU, Domnica alui Vasile DEGERAT, Petru UCRAINEŢ, Dumitru JEMNA, Vasile I. PITEI, Gabriel PETIACH, Nicolai HLUŞCU, Ioan alui Petrea MARCU, Maria alui Georgi VOITCU, Georgi G. VOITCU, Georgi N. FEGIUC, Nicolai G. HUPCA, Dumitru P. MARCU, Alexandru JEMNA, Georgi alui Ivonac JEMNA, Michail I. DEGERAT, Georgi I. GHERMAN, Nicolai JELLA, Michail I. GHERMAN, Michail alui Ivonac JEMNA, Ioan C. VOITCU, Vasile COJOCARIU, Manoli MARCU,  Ioan VASILACHI, Alexandru PALADIUC, CAJETANOVICI, Nicolai ŞCUREIU, Alexandru HREHOREŢ, Michail G. MARCU, Nicolai alui Ivonac JEMNA, Michail G. VOITCU, Michail TIMCU, Petru I. HLUŞCU, Vasile SANDULEAC, George VOITCU, Vasilie M. MARCU, Nicolai G. VOITCU, Georgi P. MARCU, Ilinca alui Dumitru HLUŞCU, Georgi GORDUN, Nicolai AXÎNTE, Nicicu JEMNA, Ioan UCRAINEŢ, Vasile alui Ivonac JEMNA, Andrei CHOMAŞICIUC, Ioan ŢIBULSCHI, Toader UCRAINEŢ, Simeon TOMAŞCIUC, Georgi N. VOITCU, Nicolai BOHR, Nicolai SANDULIAC, Vasile TOMASCIUC, Nicolai V. JEMNA, Ilie N. MARCU, Vasile CHIBICI şi Iulian JEMNA[2].

1907: Din Comitetul naţional pentru districtul Cernăuţi făceau parte, din 10 martie 1907, şi Ion Pisarciuc, şi consilierul comunal George Voitcu din Clocucica[3].

1907: „Societatea meseriaşilor români din Cernăuţ şi suburbii a ţinut, Duminică în 15 septembrie, consfătuiri bine cercetate, în Clocucica, la oarele 3 p. m., în casele vrednicului meseriaş Mihai a lui Ionac Jemna, iar la Roşişa, în încăperile şcoalei române; la consfătuirea din Clocucica, precum şi la cea din Roşişa, a fost reprezentat guvernul, printr-un domn comisar. Scopul consfătuirilor a fost programul ce ar fi de desfăşurat, pe sezonul de iarnă, racolarea de noi membri şi apelul făcut cătră meseriaşi, de a participa la primirea Societăţii „Carmen” (societate corală, care pregătea un concert pentru luna octombrie – n. n.). Ambele adunări au fost deschise de preşedintele societăţii, dl Dimitrie Bucevschi, care, prin cuvinte înţelese, a explicat rolul acestei societăţi, îndemnînd publicul a se înscrie cât de mulţi, pentru a putea forma o societate puternică, ca astfel să-şi poată îndeplini misiunea sa nobilă, pe care o urmărim cu toţii. Au mai vorbit, în Clocucica, dl Traian Ilcău şi alţii, care cu toţii şi-au exprimat dorinţa ca, acum, când noi, românii, suntem copleşiţi de străini venetici, trebuie – vrem, nu vrem – să ne organizăm şi, astfel, apoi să lucrăm într-acolo, ca să nu dăm de râpă cinstea strămoşilor şi să arătăm lumii că şi noi ştim şi cunoaştem importanţa meseriei”[4].

1908: „Societatea „Frăţia cioplitorilor de piatre“ din Clocucica aranjează, Duminică în 20 Septembrie, o petrecere socială-poporală, împreunată cu dans, în şcoala poporală din loc. Începutul, la 2 ore după-amiaza. Taxa de intrare: 50 bani. Suprasolviri se primesc cu mulţămită publică. În caz de timp nefavorabil, petrecerea va afla loc a doua zi, Luni, în ziua de St. Mărie. Toţi binevoitorii poporului român se invită la această petrecere. Pentru inteligenţă va sta la dispoziţie o clasă pentru dans”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clocucica, suburbie a oraşului Cernăuţi, situată spre Nord-Vest de acesta, pe pârâul cu acelaşi nume. Are aproape 2.000 de locuitori, toţi români şi de re­ligie gr or. Ei se ocupă cu grădinăritul, cu agricultura, parte însă cu creşterea de animale de casă, cu cărăuşitul şi birjăria şi cu negoţul mic. Are o şcoală populară de băieţi şi una de fete, cu câte 4 clase, şi o biserică ortodoxă filială, cu hra­mul „Sfintei Treimi”, care se afla, înainte, în centrul oraşului Cernăuţi. Această biserică a fost fondată de fostul episcop al Rădăuţului, Dositei Herescul, cu fratele său, medelnicerul Ilie, şi soţia acestuia, Ecaterina. Partea aceasta a municipiului Cernăuţi era, odinioară, pro­prietatea domnului Moldovei. Pentru prima oară se găseşte pomenită, într-un hrisov al lui Vasile Lupul din Aprilie 1635, sub numele de Clacaşna (pro­babil de la cuvântul clăcaş). Suburbia posedă 330 hectare de pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 85 hectare grădini, 60 hectare izlaz şi 16 hectare pădure. Se găsesc 180 cai, 490 vite cornute, 29 oi, 325 porci şi 52 stupi”[6].

1914-1918: Pentru Bucovina, au depus ofrandă obolul de sânge „infanteristul Ilie Şcurei, Clocucica, Regimentul 22, rănit”[7]; „Ilie a lui Ioan Hnatiuc, născut în 1887, în Clocucica, a fost înrolat. Cu prilejul mobilizării generale, la Regimentul nr. 22 Ţintaşi şi a plecat cu el la câmp, şi să fi picat, după cum afirmă martorii, cam pe la 20 decembrie 1914, în apropierea Tarnovului. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea soţiei lui, Paraschiva Hnatiuc, născută Şcurei, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”; „Nicolai a lui Ioan Mihailiuc, născut în Clocucica, la 28 noiembrie 1880, a plecat, în anul 1916 (primăvara), la armată şi e dispărut din acea vreme, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Mihailiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

1919: „Dl Nicolae Mihalescul, învăţător superior la Şcoala din Clocucica” a fost numit, prin decretul-lege No. 3.745 din 18 decembrie 1918, inspector şcolar districtual „pentru oraşul Cernăuţi”[8].

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 47/1896, p. 4

[3] Apărarea Naţională, Nr, 19, Anul II, joi 14 martie stil nou 1907, p. 2

[4] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 5

[5] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul III, duminică 13 septembrie stil nou 1908, p. 3

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[8] Românimea, No. 187, Anul II, joi, 10 iulie 1919, p. 1

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clivodin

Clivodin – foto: Oleg Sirovatko

CLIVODIN. Cătun în Coţmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ştefan cel Mare, Episcopiei Rădăuţilor, împreună cu Coţmanul şi cu „cătunele sale, Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţi şi Valeva”. Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligaţii permanente de călăraşi, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstireşti, undeva, pe malul stâng al Soviţei, foarte aproape de Coţman.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia şi Irina, 7 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Georgi vornic, Vasile ODAINSCHI, Ivan PELIPCIUK, Hihor PELIPCIUK, Vasile CRĂMAR, Ivan MUDRE, Iulko văcar, Temko SÂMCHIUCHI, Georgi HADUL, Ivan GEBERIAC, Iacob morar, Simion VELENISCHII, Dumitraşco PETRE, Mihai PETRINCIUK, Petre BIRDNIC, Semen jitar, Dumitru BRICHII, Andrii IAVOSKI, Dănilă rus, Simeonko, Semen CUCIURIAN, Mihail TATULICI, Mihail ZAPOROJAN, Ştefan a babii, Gligoraş RACOVIŢĂ, Toader RACOVIŢĂ, Pavel CĂZACU, Toderaş ROGOZINSCHI, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie HORLO, Andronic HORLO, Dămian jitar, Vasile GHINCĂI, Ion LENSCHII, Vasile CUŞEIU, Matei vătăman, Dumitraşco ŢURCAN, Havril DUMCAN, Vasile RACOVIŢĂ, Pepele zet morar, Ignat, Ivan ZAHARCIUK, Vasile HAVRILCIUK, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen RUSNAK, Macovei RUSNAK, Ivan DĂNILCIUK, Vasile SĂMENIUK şi Ivan BABICIUK.

În 1774, Clivodinul avea 38 familii ţărăneşti, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum şi părţile satului, Ceahor, Dealul, Solona şi Toloaca.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HNIDEI. În 1876, paroh era Ioan MENGA, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era acelaşi Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan ONESCIUC, născut în 1868.

1858: La Clivodin funcţiona, din 1858, o şcoală cu 4 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învăţător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.

1908: „Vineri, în 31 Iulie, a trecut la cele eterne, după un morb de tot scurt, în frageda vârstă de abia 20 ani, doamna Aspasia Popescu, soţia administratorului parohial din Clivodin, a domnului Ion Popescu, şi fiica parohului gr. or. din St. Onufrei, a domnului Averchi Macovei”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clivodin (ruteană Kliwodin), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe partea dreaptă a pârâului Soviţa, mai la Nord de târgul Coţman, între comunele Suchovercha şi Davideşti. Suprafaţa: 10,49 kmp.; po­pulaţia: 1.584 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi ceva izraeliţi şi foarte puţini români. Se află lângă drumul prin­cipal Zaleszczyki-Cernăuţi; este legată, prin drumuri de ţară, cu comunele vecine sus menţionate. Aceasta comună este aşezată pe un teritoriu, numit, odată, Coţmanul Mare. Într-un hrisov din anul 1503, al lui Ştefan cel Mare, se con­firma proprietatea episcopiei de Rădăuţi asupra acestei co­mune. Într-un alt hrisov, din 6 Octombrie 1519, al lui Ştefan Bog­dan (Bogdan Vlad se numea fiul lui Ştefan şi… finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475 – n. n.), se spune că pe teritoriul acestei comune s-au întemeiat colonii. Din pricina mai multor războaie, această comună a fost distrusă, însă a fost reconsti­tuită în anii 1766-1767, prin colonii de emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna poseda 833 hectare pământ arabil, 16 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 17 hectare izlaz, 31 hectare pădure. Se găsesc 160 cai, 101 vite cornute, 120 oi, 97 porci. Clivodin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 0,54 kmp; popu­laţia: 11 locuitori, israeliţi”[5].

În 1910, doar un locuitor din zece mai ştia româneşte.

1914-1918: „Teodor a lui Maftei Hnidei, născut în Clivodin, la 16 martie 1887, a fost înrolat în armata austriacă, la 1 august 1914, cu sediul garnizoanei la Pşemişl. În august 1914, a sosit ultimul semn de viaţă despre dânsul, după cum adevereşte primăria Clivodin. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eudochia Hnidei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” [6].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca locţiitor, „Ion a lui Miron Sauciuc, agricultor, Clivodin”[7].

1927: „Clivodin (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La nord de orăşelul Cozmeni. Uricul lui Ştefan cel Mare arată că satul a fost înfiinţat pe teritoriul Cozmenilor, proprietatea episcopiei Rădăuţilor. Mai târziu, a fost distrus prin războaie, apoi iarăşi refăcut. Afirmarea profe­sorului Dr. Verenca că reînfiinţarea ar fi urmat în anii 1766 şi 1767, prin imigranţii din Galiţia, nu este exactă, căci numele româneşti ale familiilor, din anul 1800, în număr de 15 nume româneşti, arată că cele 38 de familii, din 1774, au fost exclusiv româneşti. Slavii au imigrat abia între anii 1774-1780. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădău­ţilor. Numărul familiilor: în anul 1774 – 38; în 1780 – 96 (!); în 1786 – 95; în 1926 – 527. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor, în timpul prezent: Andronic 1; Andraş(ciuc) 1; Aron(ovici) 2; Băetul 1; Bejan 9; Bernic 8; Colţun 1; Culeg 4; Damian(ciuc) 2; Dutcă 2; Genecai 6; Grigoţă 11; Gogoman 3; Hamal(ciuc) 1; Ieremie 4; Jucican 2; Lacustă 1; Machedon 2; Matei(ciuc) 4; Mihai(liuc) 7; Petracă(ovici) 5; Racoviţă 14; Tatulici 6; Tomaş 1; Vacar(ciuc) 7; Vârstă 13; Vodian(ciuc) 1; Zaharie 15. Suma: 134 familii. 134 familii x 5 suflete = 670 suflete”[8].

1941: Învăţători, la Clivodin, au fost puşi, în vederea românizării, români care nu aveau legătură cu Bucovina, precum „Alexandrescu Ion, seria 1936, media 7,60, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi; Grama Ioan, seria 1936, media 7, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi”[9].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Alexandrescu Ioan, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,16; Grama Lucreţia, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,20”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 410

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 75, 1907 p. 103

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[8] Ţopa, Dimitrie, Preotul, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina; Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 77, 78

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cliveşti

1899, Ţărancă din districtul Coţman. Foto: Julius Dutkiewicz

CLIVEŞTI. Satul de pe Şoviţa, vecin cu Gavrileştii Malatineţul şi Coţmani, caligrafiat Chliveşti de Werenka, datorită vechiului său nume, Hliveşti, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.

1503: În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuşi juridic, financiar şi administrativ Episcopiei Rădăuţilor, aveau şi obligaţii de călăraşi, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coţman, supuşi „ca de obicei” şi Episcopiei şi marelui căpitan, fiind ameninţaţi, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuţi, Enacache, şi marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulţumit din Coţman şi Hlivişte „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.

În 1774, satul avea 24 familii ţărăneşti (von Spleny nu-l menţionează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.

În 1843, biserica „Sfântul Mihail” din Cliveşti, ctitorită de căpitanul Ioniţă de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriaşi, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 creştini ortodocşi, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreţ fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Cliveşti, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[1].

1873: La Cliveşti funcţiona, din 1873, o şcoală cu 3 clase[2].

1880: „În apropierea unui sat din Bucovina, numit Cliveşti, exista un pâlc de stejari și fagi, de care mai mulți oameni se spânzuraseră deja. Prin urmare, acest loc a fost considerat impur, de către populația superstițioasă, şi se credea, în special, că nu trebuie să taie niciunul dintre acești copaci, ca să nu rişte să moară. Când, în jurul anului 1880, pădurarul Johann Kanink a renunțat la o parte dintre aceşti copaci, pentru a extinde drumul, el s-a îmbolnăvit și a murit, după trei săptămâni de boală. Oamenii au văzut în acest fapt o confirmare a credinței lor. În Passow, districtul Angermünde, un ţăran nu putea să-şi înmulţească vitele, așa cum și-ar fi dorit. În cele din urmă, a încercat să scape de farmece, cu o victimă sinucigașă. Într-o noapte, dintre cele două vite ale sale, a înjunghiat una, pe care a îngropat-o în hambar, cu coarnele sub prag. Din acel moment, nu s-au mai fătat viţei în gospodăria lui”[3].

În 1890, satul de pe graniţa cu Polonia avea 1.385 locuitori de origine slavă, păstoriţi de parohul Tit Tyminski şi de cantorul bisericesc Vasilie Poşriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învăţător – Filip Hoschowski.

1893, august 19, Muzeul Ţării Bucovinei a achiziţionat, printre piesele arheologice, descoperite de profesorul Prokopowicz în districtul Coţman, ceea ce găsite „într-o grădină de Cliveşti, o oală gri cu caracter neolitic şi cu două linii încrustate vertical, o piatră neagră rotundă, o jumătate dintr-un topor gros de piatră albă și o monedă de argint din timpul împăratului Hadrian (nu este destul de rezistentă), toate găsite în oala primitivă”[4].

1906: Prin Ordinul Guvernului Ţării Bucovina, nr. 3422, din 12 martie 1906, „localităţile Cliveşti, Gavrileşti, precum și atenenţele Cliveşti și Gavrileşti sunt scoase din zona medială Kotzman şi intră, împreună cu Iujineţ, Malatineţ şi Stauceni din zona medicală Verenceanca și se unesc cu zona medicului local din Stăuceni”[5].

1908: „Ministeriul de comerţ a încuvinţat activarea de oficii poştale în comunele Volovăţ (districtul Rădăuţ) şi Cliveşti (districtul Coţmani)”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cliveşti (Chliwestie), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, nu departe de pârâul Soviţa, între comunele Havrileşti şi Stauceni. Suprafaţa: 7,23 kmp; popu­laţia: 1.230 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul districtual Nepolocăuţi-Stăuceni; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. Această comună s-a înfiinţat pe teritoriul satului vechi Clivodin, probabil imediat după anul 1503, când, printr-un hri­sov, Ştefan cel Mare confirmă dreptul de proprietate asupra acestui sat episcopiei de Ră­dăuţi. Aci s-au găsit numeroase obiecte din epoca preistorică. O fabrică de spirt, admirabil organizată, funcţionează în această localitate. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 999 hectare pământ arabil, 59 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 14 hectare izlaz, 118 hectare păduri şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 45 cai, 233 vite cornute, 361 oi, 64 porci şi 20 de stupi. Cliveşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,11 kmp.; popu­laţia: 63 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul poloni şi ru­teni”[7].

1914-1918: „Michailo a lui Giorgi Cantemir, născut în Cliveşti, la 7 noiembrie 1887, a fost înrolat, în toamna 1914, în armata austriacă. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Cantemir, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

1918: După Unire, în satul cu populaţie majoritar ucraineană Cliveşti, a funcţionat o sucursală a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.

1928: „Cliveşti (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La mijloc, între Prut şi Nistru, lângă graniţa Poloniei (Galiţiei). Din uricul lui Ştefan cel Mare, din anul 1503, rezultă că satul acesta, proprietatea Episcopiei Rădăuţilor, şi-a luat fiinţă pe la anul 1500. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădăuţilor. Numărul familiilor, în anul 1774, 24; în 1780, 62; în 1786, 121 (cu Gavrileştii), în 1926, 392. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor de acum: Andrii(ciuc) 15, Balan(iuc) 1, Cantemir 5, Capşa 2, Chiai 1, Curelici 3, Cutaş 2, Hibă 8, Manoilă 11, Pază(iuc) 1, Petruşcă 2, Prodan(iuc) 8, Poştar 16, Roman 18, Sandul(iac) 5, Serbin 3, Sămeargă 1, Stefă(niuc) 35, Ursu(leac) 1, Veghere 2. Suma: 139 familii, 139 familii x 5 suflete = 695 suflete. Între anii 1880-1850, a fost foarte răspândit numele „Păscar”, care a dispărut, pe urmă. Schimonosiri: Hibă = Gheba, Pază = Paziuc, Sandul = Sanduliac, Sămeargă = Semerga şi altele”[9].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 77, 1907 p. 103

[3] Hellwig, Albert, Dr., Zufall und Aberglaube (Şansă şi Superstiţie), în Globus, Nr. 19, Bd. XCV, 27 Mai 1909, p. 294

[4] Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums, Zweiter Jahrgang, Czernowitz 1894, p. 14

[5] Das österreichische Sanitätswen, Nr. 41, XVIII Jahrgang, Wien 11 Oktober 1906, p. 395

[6] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul III, joi 23 ianuarie stil nou 1908, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[9] Ţopa, Dimitrie, Preot, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 75, 76