Povestea aşezărilor sucevene: Burdujeni

BURDUJENI. Un boier evlavios, care făcuse multe şi însemnate danii mănăstirilor, pentru a se înveşnici drept ctitor, postelnicul Toader Movilă, chibzuise, pe la anul 1600 că ar fi bine dacă şi-ar dura o mănăstire în apropierea curţii domneşti a fratelui său, Irimia, de la Suceava. Vodă i-a oferit, în Ocolul Domnesc, o geană de poiană de sub o râpă, în care încăpeau doar mănăstirea şi câteva colibe ale „robilor lui Dumnezeu” ţigani (partea care se va numi şi mai târziu „Mahalaua”), dar nu şi moşii, pentru întestrarea ei, pentru că pământurile Ocolului Sucevei nu aparţineau unui voievod sau altul, ci instituţiei voievodale, şi serveau, prin slujitori mireni, intereselor imediate ale Cetăţii, inclusiv pentru nutrirea cailor corpurilor de călăreţi adăpostiţi în cetate. În câţiva ani, mănăstirea a fost zidită şi înzestrată cu satul cititorului Nahoreni, din părţile Hotinului, apoi şi cu o parte din satul şi moşia Pomârla, dăruită de Onciul, fiului lui Moţoc, dar vândută urgent de mănăstire. Mănăstirea, numită „Pantocrator”, după închinarea ei grecească, dar şi Todireni sau Teodoreni, în amintirea ctitorului ei, dar şi ca poziţionare geografică, râvneşte, de-a lungul timpului, după ciosvârte din bunurile altora, inclusiv cele la fel de divine, dar onest obţinute, ale mănăstirii Dragomirna şi, desigur, după pământurile mirene ale Ocolului Domnesc al Sucevei, pe care le ciuguleşte, firimitură cu firimitură ba de la un voievod, ba de la altul, fără să aibă înscrisuri vechi, care să-i probeze proprietatea. Vrea, de pildă, bătătura slujitorilor mireni ai Cetăţii – „tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava”, „şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei”, deci păscătoarea pentru cai, plină de rogozuri şi de ierburi tari. Ciugulind din stânga şi din dreapta, falsificând hrisoave din vremea lui Alexandru cel Bun („pentru acel meş­teşug, au mărturisit însuşi popa Ioan, egumenul de Pantocrator, pre­cum el cu mâna lui au ros locul unei moşii a lor dintr-un ispisoc de la Alexandru Vodă cel Bătrân şi în pizmă au scris moşia Napadova”), Teodorenii rămân fără de nimic şi cu o pustie pustietate în jur, care se hotărniceşte drept moşia mirenilor, în 31 ianuarie 1738, locul domnesc urcând domol, de pe malul stâng al Sucevei, până în hotarul Zvoriştei. Între timp, adică de pe la sfârşitul anului 1671, când negocierile negustorilor bistriţeni de vite cu Mitropolia Sucevei, pentru arendarea unor dealuri, în care să adune cirezile ce se vor vinde prin Europa, dau greş mănăstirea Todirenilor le închiriază acelor negustor, reprezentaţi de fraţii Petria şi Gheorghe Burduja, râpele dinspre pădure (actualul Burdujeni-Sat), care construiesc saivane şi colibe pentru argaţi, Petria Burduja devenind, prin legendare populară, păstorul mioritic, pentru că, la un popor lipsit de memorie, numele satului „se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo” (Dicţionarul lui Lahovari). Chiar şi Nicolae Iorga avea să cadă în acest păcat, pentru că-i scăpase din vedere povestea negustorilor de vite bistriţeni, ba mai confundă „burduja”, adică umflătura de pe pulpa vacii muşcată de tăun, cu „burtos”, când în româna veche, „burtos, pântecos” se numea „fultic”.

Satul lui Petria Burduja (Gheorghe rămăsese la Câmpulung, unde s-a însurat, ca să asigure securitatea drumului comercial – amănunte în documentele lui Stefanelli) nu a întrecut nevoile negoţului respectiv, care avea să dureze în timp, ardelenilor (ungurienilor) alăturându-li-se, mai ales după 1766, cum probează Ion Nistor, galiţieni fugiţi de aspra iobăgie polonă şi de obligaţiile militare din Galiţia (Siminiuc, Onofriciuc etc.). Dar afacerea adevărată pentru mănăstire avea să se producă după 1830, când, fără ordine domneşti ca în cazul întemeierii Fălticenilor, vin în satul lui Petria Burduja o mulţime de negustori şi meseriaşi evrei, care anticipaseră lucid perspectivele economice pe care le ofereau aceste dealuri de la graniţa Turciei cu Austria (aş prefera să spun a Moldovei cu Bucovina, dar ar fi o trufie patriotardă, dacă aş face-o) – dovadă fiind şi faptul că urmaşii lor din anii 1850-1860 nu puteau fi recrutaţi în armata română, ci abia fiii acestora, care urmau să se nască, după 1880, ca români naturalizaţi. Mănăstirea, la fel de ciudată şi în acele vremuri (vedeţi povestea hotarnicei necinstite făcută de egumenul Teodorenilor Anania Savastian pentru moşiile mănăstirilor Moldoviţa şi Voroneţ, în 1776), avea să fie transformată, în perioada interbelică, în cazarmă de dorobanţi, fără să-şi mai afle, vreodată, în peste 400 de ani de existenţă, vreun loc rezonabil în istorie. Dar, oricum, la Burdujeni avea să se ivească, din 1866, o instituţie care a făcut istorie: gara. Cât despre numele de Burdujeni, care se substituie celui de Teodoreni, acesta începe să fie folosit de prin anul 1775, fiind preluat şi de egumenul de la „Pantocrator”,  „Anania, episcop de Burdujeni”[1], în Consiliul Aulic de Război din Viena propunându-se „soluţii pentru reglementarea conflictului dintre mănăstirea Dragomirna şi mănăstirea Pantocrator sau Burdujeni, ivit la delimitarea satului Dragomireşti, pentru o moară aflată în hotar, la unirea pârâului Rusciori şi Dragomireşti”[2], conflic rezolvat prin împărţirea satului Mitoc în două, Mitocul Bucovinei şi Mitocul Moldovei, din comuna Adâncata – locul în care familia „Petria” există şi astăzi, ba drept Apetri, ba Apetroaie, dar fără să aibă habar de ultimul export de vide cu mare anvergură, pe care îl mai făcea Moldova. Dar iată povestea burdujenilor de pe moşia domnească a mirenilor, aşa cum o consemnează mărturiile vremurilor:

*

1604, martie 20: „Teodor Movilă postelnic” sau „Toader fiul lui Movilă logofăt, fratele lui Ieremia Movilă Voievod” dăruieşte ctitoriei sale, mănăstirea Pantocrator sau Todireni, „satul Nahoreni, ţinutul Hotin, cu două mori pe pârâul Şurşa”, convingându-l, două zile mai târziu, în 22 martie 1604, şi pe „Onciul din Cândeşti, fiul lui Moţoc vornicul, nepotul lui Boldor din Herţa” să dăruiască, cu zapis, mănăstirii „partea unchiului său din satul Pomârla, ţinutul Dorohoi, fapt pentru care au fost trecuţi în rândul ctitorilor. Mănăstirea Pantocrator a vândut apoi lui Grigorie Bătrânul din Măgura acea parte din satul Pomârla, cu 180 taleri bătuţi, cu care a ferecat (aurit bine) un tetraevanghel, ca să fie ctitorilor de mai sus pomenire din an în an”[3].

1620: „7128 (1620) aprilie 21. Io Gospodar Woivoda (Iliaş Voievod – n.n.). din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei Iată, Domnia mea ne-am milostivit şi am miluit sfânta noastră mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare”, cu o silişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Suceava, ca să fie de la domnia mea sfintei mănăstiri danie şi miluire şi dreaptă ocină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, anul 7128 (1620) aprilie 21”[4]. Nicolae Iorga descrie documentul: „Iaşi, 21 April 7128 (1620). Gaşpar Vodă dă mănăstirii Pantocratorului (Burdujeni) siliştea Mereanii”[5].

1621: „7129 (1621) ianuarie 11. Ion Alexandru Voevod, fiul lui Iliaş Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, domnia mea am dat şi am întărit sfânta mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o silişte, anume Merenii, care acea silişte a fost ascultătoare către ocolul Sucevei, aproape de târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, cum am avut cărţi de danie şi miluire şi întărire şi de la domnii de mai înainte. Pentru aceasta să fie şi sfintei mănăstiri dreaptă ocină (ruptură în text – n.n.) şi întărire de la Domnia mea, acea silişte mai sus scrisă, anume Merenii, lângă târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, şi cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac (formulă hotarnică specifică satelor anterioare Descălecatului – n.n.). Şi altul să nu se amestece”[6].

1622: „7130(1622) ianuarie 14. Io Ştefan Tomşa, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, Domnia mea m-am milostivit, am dat şi am înnoit şi am întărit sfintei mănăstiri Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu o selişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Sucevei, ca să fie de la Domnia mea danie şi miluire şi întărire şi dreaptă ocină şi dedină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, în anul 7130 (1622) ianuarie 14”[7].

1638, mai 12: „Ioan, egumenul mănăstirii Pantocrator, după pâra ce-a avut înaintea domnului cu mănăstirea Dragomirna pentru satul Năpadova, pe Nistru, ţinutul Soroca, văzând că Toader Movilă, ctitorul, este înscris în pomelnicul cel mic şi cel mare al mănăstirii Dragomirna, dă zapis de mărturie, prin care lasă de veci satul Năpadova mănăstirii Dragomirna”[8].

1640, ianuarie 31 (Roman): „Mitrofan, episcopul Ro­manului, dă mărturie că satul Napadova din ţinutul Soroca este al mănăstirii Dragomirna, deoarece a fost de faţă când mitropolitul Anastasie Crimca a dat lui Alexandru Voevod şi doamnei Elisabeta 500 de galbeni roşii şi lui Constantin Voevod alţi bani, de a împlinit 2.500 de galbeni, primind în schimb satul Napadova pe Nistru, dreaptă ocină a lui Ieremia Voevod. De asemenea, arată că a fost de faţă când s-a pârât vlădica Anastasie cu călugării de la mănăstirea Teodoreni, ctitoria lui Toader, pentru satul Napadova şi i-a rămas. A iscălit Mitrofan şi a pus pecetea”[9].

1642, aprilie 16: „Varlaam, mitropolitul Moldovei, îm­preună cu toţi episcopii, dau zapis de mărturie că, după pâra ce-au avut Ioan, egumenul mănăstirii Pantocrator, cu Iorest, egumenul mănăstirii Dragomirna, la Vasile Voievod, pentru satul Napadova, s-au împăcat şi a rămas satul de veci al mănăstirii Dragomirna, după cum se arată în zapisul dat de călugării de la mănăstirea Pantocrator”[10].

1642, iunie 25: „Vasile Lupu, domnul Moldovei, văzând zapisul de mărturie de la Varlaam, mitropolitul Moldovei, şi de la episcopi, prezentat de călugării mănăstirii Dragomirna, care au avut pâră cu Ioan, egumenul de la mănăstirea Pantocrator, pentru satul Napadova, ţinutul Soroca, în care se arată că, la cercetarea făcută „pentru acel meş­teşug, au mărturisit însuşi popa Ioan, egumenul de Pantocrator, pre­cum el cu mâna lui au ros locul unei moşii a lor dintr-un ispisoc de la Alexandru Vodă cel Bătrân şi în pizmă au scris moşia Napadova” (de unde ispisoc de Alexandru cel Bun, când mănăstirea din Burdujeni a fost făcută pe la anul 1600? – n. n.), dresele de danie şi cumpărătură de la doamna Safta, cât şi împăcarea cărţilor, care şi-au dat una alteia şi zapis, întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satului Napadova”[11].

1671, decembrie 29: În ajunul răscoalei lui Hâncu şi Durac împotriva lui Duca Vodă, vornicul Nacu de Câmpulung scrie bistriţenilor despre sosirea la Câmpulung a bistriţenilor Petria şi Gheorghe Burduja, cărora „le-au dat seama” şi care „se vor însura în Câmpulung”. După câţiva ani, fraţii Burduja, care încercaseră fără succes să arendeze dealul Tătăraşi al Mitropoliei Sucevei, vor obţine, de la mănăstirea Teodoreni, cu un preţ bun, râpele în care îşi vor întinde îngrăditurile, iar slujitorii lor îşi vor săpa bordeie. Ca negustor bistriţean de vite, Petria Burduja, rămâne, în folclorul local, prin aceea că satul de mai târziu „se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo”, explicaţie pe care o găsim şi La Iorga („urmaşii lui Burdujea”), şi în dicţionarul lui Lahovari, şi în monografia din 1936 a Elenei Costache Găinariu.

1709: „Iaşi, 12 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă-Vodă către episcopul de Rădăuţi, Calist, pentru Mihail egumenul de la Todeareni (Burdujeni), în ceartă cu Ion Balş Stolnic pen­tru satul Mireani. Pomeniţi: „Deadiul Curălariul, care a fost la Vlădica la Nichea (Grigore, Mitropolit de Nicea şi egumen de Burdujeni – nota lui Iorga)…, Vasilie Ropotă şi Lămăşanul şi Anton şi alţii din târgul Sucevei [rupt]… Antohie Jora Vel Logofăt”[12].

1723: „7231 (1723) iulie 8. O carte de gospod de la domnul Mihai Racoviţă, întru care scrie către boierul Domniei sale, Şerban Cantacuzino postelnic, cum că egumenul de la Burdujeni s-ar fi jeluit pentru împresurarea moşiei Mereni ot Suceava despre moşia Plopeni a unui loc ce se cheamă Rotundiile şi se porunceşte numitului boier să meargă să hotărască”[13].

1738: „31 Ianuar 7246 (1738). Grigore Ghica Vodă, pentru Hristofor egumenul de Todireni. Citată hotarnica din 7244 (1735), 28 Octombrie, cu chemare de „târgoveţi din Suceava, moldoveni şi armeni, anume Ioniţă Necşoiu şi Dimo Săoleş, şi Costandin Olariu, şoltuz, şi Grigoraş Chele-Albă, arman, şi Toma Ciomag, arman, şi Stănislav, şi Ion Ciubotariu, şi Vasali Păduri, şi alţi mulţi”. Carte de blestem de la Mitropolitul Antonie. Hotare: „de la crucea Armanului, până la Fân­tâna Băcului, tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava, dar el nu ştiu cui s-a dat danie, ci dumnealor, hotarnicii, au întrebat şi pe dichiu Isaiia de Suceava, dacă are niscaiva scrisori pentru un loc ce se cheamă Păscărie şi Colacu Bălţii. Dichiul a zis că n-are nici o scrisoare. Iar egumenul Hristofor ne-a arătat un uric de Ia Irimia Moghilă Voevod şi trei ispisoace de la răposatul Alexandru-Vodă şi de la Gaşpar-Vodă, şi de la Ştefan Tomşa-Vodă; osebit a mai arătat un ispisoc de la Ştefan Petru-Vodă, pentru Colacul Bălţii, anume că este danie şi miluire mănăstirii Todirenilor. Şi, văzând scrisori ca acestea, s-au sculat şi au luat şi pe alţi boieri, care s-au întâmplat acolo, anume Gheorghe Turculeţ, postelnicul, şi Ilie Şeptilici, stolnicul, şi Vasile Balş, şi Isaiia dichiul din Suceava, şi Toader Bădiliţă, pârcălab, şi Toader Dămiian, vornicul de Suceava, şi alţi oameni bătrâni megieşi, şi au văzut hotarele, şi au dovedit pentru acel loc, ce se cheamă Păscărie, că sunt în hotarul Mirenilor. Numai au dat seamă Hristofor că, în vremile vechi, au fost venit un Mitropolit (lipsă), om străin de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni, trimis de la Sfânta Agură, şi pe numele aceluia le zic Păscării Mitropolitului, şi acum fac că este locul Mitropoliei, măcar că au şi stăpânit dichiii de la Mitropolie, de mulţi ori, pe acel nume ce s-au numit Păscărie Mitropolitului, schimbându-se numele şi numindu-se osebit, Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu este, hotar n-are… Osebit şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei, dar este din hotarul Todirenilor”. Hotarele le înseamnă, acum, Bădiliţă, Dămiian, „Grigori rotar din Todireni, Toader Mişca, Mihăilă ficior Todosiei şi Chele-Albă, arman de Su­ceava… Un stejar cu cruci vechi într-însul… Drumul cel mare, ce merge, de la Suceava, la Botoşani, până într-o poieniţă, ce se cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare…  Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarele, să cheamă Priloagile, şi de acolo loveşte la Fântâna Putreda, şi apoi la Trestioara, apoi la Fântâna Roş (sic)… Vale-Mare şi Racovile… Pă la un stejar mare, însemnat roate… Pe din sus de lunca lui Marcu… Vadul lui Ciuşcu… Cuibul Hulturului… Capul Domnului, şi de acolo, opcina, cu hotar Zvoriştea, până în hotarul Dragomirnei… împotriva altui părău, ce se pogoară de la Pleş… Şi de acolo, drept prin lozii, şesul… S-au pus o piatră în dâlma dealului”. / Sandu Sturza Vel Logofăt – Copie”[14].

1742: „Iaşi, 31 August 7250 (1742). Constantin Nicolae-Vodă, pentru „chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Teodorenii”, pentru dijma Merenilor”[15]. „7250 (1742) august 13. Io Constantin Nicolae Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţarii Moldovei. Dat-am cartea domniei mele rugătorului nostru chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Todireni, ce este în ţinutul Sucevei, să fíe volnic a stăpâni hotarele Todirenii şi Merenii, ce sunt prin prejurul acelei mănăstiri şi să aibă a lua venitul acelor moşii, dijma pe obicei din ţarini cu pâine, din grădini cu legume, din prisăci cu stupi, din fâneţe şi din alte venituri. Până la semnele ce arată la ispisocul domniei sale lui Grigore Vodă, din văleat 7246 (1738), ce este făcut de întăritură mănăstirii, pe hotărâtura acelor moşii, ce le-au hotărât stolnicul Şerban Cantacuzino şi şetrarul Solomon, din poruncă domnească. Aşijderea şi oamenii ce vor fi trăitori pe acele moşii, şi Merenii, şi Todirenii, să aibă a face posiuşaniile mănăstirii după hotărârea ce s-au făcut de la domnia mea şi să nu fie volnici a se muta pe alte hotare. Şi nimeni să nu cuteze a sta împotriva cărţii gospod, iar având cineva a răspunde pentru hotar să meargă la dregătorul ţinutului să le ia semn şi să facă ştire aice, la dumnealui vel logofăt. / Iaşi, let 7250 (1742) august 3”[16].

1766: „Emigrarea muncitorilor ruteni în Moldova a început pe la 1766, urmând să fie chiar încurajaţi de agenţii boierilor moldoveni, care duceau nevoie de braţe de muncă pe numeroasele şi întinsele lor moşii. Este deci lesne de înţeles că colonii ruteni nu se aşe­zară numai pe pământurile Bucovinei de mai târziu, ci deopotrivă ei pătrunseră şi mai adânc în Moldova. Aşa s-a putut întâmpla că, la tragerea cordonului între Buco­vina şi Moldova, mulţi fugari ruteni să rămână dincolo de cordon, în Moldova. Mai ştim încă din istoria ocupării că stabilirea definitivă a fruntariilor Bucovinei spre Moldova se făcu numai la 1776. Între anii 1774 şi 1776, pajurile împărăteşti urmară să fie de mai multe ori mutate, când încolo, când încoace, până ce se înfipseră definitiv de-a lungul hotarului de azi. La aşezarea definitivă a hotarului, pe temeiul convenţiunii de la Balamutca, rămaseră dincolo de cordon 64 sate şi 10 cătune, cu o populaţie de vreo 12.000 de suflete. Sunt satele de la frontiera Bucovinei, ca Hreaţca, Molniţa, Godineşti, Mogoşeşti, Turiatca, Balileştii Ru­seşti şi ai lui Ciomortan, Adâncată, Burdujeni, Plopeni, Salcea, Horodniceni, Mihăeşti, Rotopăneşti, Dolheşti, Onceşti, Zamostea, Dumbrăveni, Fântânele, Şerbăneşti, Honceşti, Baloşeni, ş. a. În satele acestea se adăpostiră mulţi fugari ruteni, care, după aşezarea hotarului, n-aveau nici un motiv să se mute în Bucovina, ci, din contra, pri­begii adăpostiţi în Bucovina năzuiau mereu spre hotarul Moldovei şi anume mai ales din momentul în care ei ur­mară să fie reclamaţi de stăpânii lor din Galiţia şi de când administraţia Bucovinei se învoi să-i extrădeze. Aceasta o ştiau fugarii ruteni prea bine şi, de aceea, cei cari mai reuşeau să se furişeze peste hotar în Bucovina, grijiau să se adăpostească în satele de la hotar, pentru ca, în momentul când ar fi ameninţaţi cu extrădarea, la Galiţia şi darea din nou pe mâinile vechilor lor stăpâni, ei să poată fugi imediat, peste cordon, în Moldova. La 1779, Enzenberg raportează consiliului aulic de război din Viena că, cu prilejul călătoriei sale de-a lungul fruntariilor, de la Nistru, până la hotarul Transilvaniei, nimerise foarte mulţi fugari din Galiţia, care, înainte cu câţiva ani, se aşezaseră drept la hotar şi-şi clădeau acolo case. Se putea observa foarte bine că ei numai de teamă de a nu fi prinşi şi trimişi înapoi la Galiţia se sălăşluiau la hotar, pentru a-l putea trece la caz de nevoie”[17].

1772, iulie 7: „Dosoftei (Herescu – n. n.), episcop de Rădăuţi şi Hotin, confirmă prin scrisoare că s-au învoit Ananie, arhiereul de la mănăstirea Todireni, cu Ghiurie, egumenul mănăstirii Suceviţa, ca să rămână moşia Nahoreni, ţinutul Hotin, mănăstirii Todireni, iar moşia Noscova, ţinutul Soroca, să fie a mănăstirii Suceviţa”[18].

1774, iulie 12: „Divanul Cnejiei Moldovei, în urma jeluirii egumenului mănăstirii Suceviţa pentru moşiile Lencăuţi şi Hruşovăţul din ţinutul Hotin, între care se află şi moşia Nahoreni a mănăstirii Todireni, care i-ar fi luat moara făcută în pârâul Şurşei, în malul moşiei Lencăuţi, dă carte, prin care se porunceşte ispravnicilor de Hotin ca să cerceteze pricina morii şi împresurarea moşiei Hruşovăţul”[19].

1775: Recensământul făcut de Spleny, în 1775, un recensământ asupra unei suprafeţe geografice mult mai largă decât cea ulterior consacrată drept Bucovina, împărţită pe ocoalele care, cu corecţiile de frontieră de mai târziu, vor deveni tradiţionale, nota, pentru Burdujeni, 3 popi, 57 ţărani. Drept comparaţie pentru popularea Burdujenilor, menţionăm că Plopenii aveau 148 de ţărani, Rus-Plavalar 90, Bosanci 161, Udeşti 84.

1776, august 18: O comisie instituită de primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny, pentru a cerceta pricina hotarelor moşiilor Moldoviţa şi Voroneţ, constată falsul şi ordonă „să se anuleze prin poruncă hotarnica făcută de Anania Savastian, egumenul mănăstirii Pantocrator”[20].

1782, martie 4: În raportul Comisiei imperiale de delimitare a proprietăţilor  din Bucovina apare şi „Anania, episcop de Burdujeni”[21].

1784, iulie 24, Viena: „Consiliul Aulic de Război din Viena dă Comandamentului general al Galiţiei instrucţiuni şi îndrumări în legătură cu lucrările Comisie de delimitare a proprietăţilor din Bucovina… /  Se propun soluţii pentru reglementarea conflictului dintre mănăstirea Dragomirna şi mănăstirea Pantocrator sau Burdujeni, ivit la delimitarea satului Dragomireşti, pentru o moară aflată în hotar, la unirea pârâului Rusciori şi Dragomireşti”[22].

1785: Mănăstirea Teodoreni şi, deci, Burdujenii se aflau în stăpânirea grecului Anania de Sivas[23].

1786, octombrie 10: „Petre Cheşco şetrar scrie Consistoriului Bucovinei că Ghenadie, egumen la mănăstirea Dragomirna, i-a arătat scrisoarea prin care este acuzat de consistoriu că ar fi împresurat moşia Ruşciori a mănăstirii. Verificând împreună hotarul, după hotarnica lui Iordache Cantacuzino mare vornic, au constatat că nu se împresoară moşia mănăstirii de către el şi alţi răzeşi, ci numai de Anania Savastie vechilul mănăstirii Todireni, care fără judecată şi hotarnică a împresurat şi moşiile răzeşilor. Informează că în urma jalbei răzeşilor către domn s-au rânduit hotarnici, care să rezolve toate pricinile după hotarnicele moşiilor”[24].

1791, Vince Batthyany: „Numaidecât, afară de Suceava, este staţiunea de poştă moldovenească, Burdujeni. Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc”[25].

1818, februarie 27, Burdujeni: „Grigore, arhimandritul mănăstirii Burdujeni, scrie Judecătoriei târgului Şiret că, la 7 februarie 1818, s-au furat patru boi din satul Adâncata, acum aflaţi în pripas prin târgul Sucevei; după mărturia sătenilor, doi boi aparţineau lui Irimie Ţurcan, iar doi, lui Tănase Albu, ambii săteni săraci şi nevoiaşi”[26].

1826, februarie 21: „Enache Marţele scrie lui Dimitriţă Neculai, vameşul din Burdujeni, să plătească lui Petruni, negustor din târgul Suceava-Bucovina, 15 galbeni, cu dobânda lor, din banii ce-i are el, să ia un izvod şi să-i trimită argintăria şi sipetul puse zălog pentru aceşti bani”[27].

1834: În „Tabla satelor din Principatul Moldovei, după împărţirea administrativă din 1934”, Burdujeni  era unul dintre cele „7 târguri” ale ţinutului Botoşani, alături de Botoşani, Ştefăneşti, Suliţa, Frumuşica, Hârlău şi Buceceea[28].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează că, „De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate”[29].

1856: S-a înfiinţat şcoala de băieţi din târgul Burdujeni, „în localul hără­zit de Ilie Morariu, român tran­silvănean”, bunicul viitorului primar al Burdujenilor, din perioada războiului, Costachi Morariu.

1871-1872: „Cartea unui scriitor evreu din Viena, Karl Emil Franzos (mort în 1894), Aus Halb-Asien, Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien (a 3-a ediţie, Stuttgart 1889), despre care autorul spune că a fost tradusă în multe limbi, e opera cuiva care, fiu de medic în Podolia, trăit în Bucovina ca tânăr, a mai fost în România şi înainte de 1871-1872 şi ştie limba. Ea prezintă pe români ca însuşitorii civilizaţiei franceze, fără a o înţelege, pe când dedesubt e lene şi barbarie. Franzos pretinde a nu fi văzut, în ţara în care a intrat pe la Burdujeni, decât câmpii nelucrate, bordeie şi fiinţe omeneşti iremediabil de trândave. Ţăranii n-ar avea şcoală decât pe hârtie. Clasa de sus nu le poartă grija (el citează pe un fost ministru de Instrucţie, care, la Bucureşti, ar fi râs cinic, după ce-l asigurase că avem un învăţământ primar ca acela din Elveţia). De preoţii săteşti îşi bate joc: unul, lângă Burdujeni, l-ar fi întrebat dacă în Germania, ţară păgână, nu e împărat Bismarck. În lumea bogată, el are puţină preţuire pentru femeia emancipată, aşa de deosebită de vechea gospo­dină din casa boierească; creşterea în pensioane, unde se dispreţuieşte limba naţiei, îi e bine cunoscută. / Ce se cuprinde în nuvele: ţărance otrăvitoare, proprietari care-şi comandă din străinătate fete de familie, pentru a le face întreţinutele lor şi pentru a le trece caselor de plăcere, funcţionari care vând certificate de moarte criminalilor din alte ţări, e o continuă jignire, voită. / Dar în ţăranca gătită i se pare scriitorului înveninat că recunoaşte pe străbuna ei italică, din vremea lui Cicerone; la munca grea ea cântă şi sufletul ei e încă plin de poezie, mai mult decât la un „poet de modă franceză”. Aşa scapă ea de a cădea, subt osteneli, în stare animalică. Abia dacă mai e vreo poezie populară ca aceasta. E simţitoare şi pioasă (un caz de lângă Dragomirna), cinstită faţă de soţ. Franzos vor­beşte de beţia femeii, dar aşa-ceva n-a putut să vadă decât în unele părţi ale Bucovinei şi Moldovei de Sus”[30].

1880: „Vama de la Iţcani, deşi s-a strămutat, încă din toamna trecută, la Vereşti şi deşi se luase dispoziţii urgente pentru construirea necesarelor localuri la Burdujeni, totuşi, în urma unor ordine date, totul stă pe loc. Ştim că Austro-Ungaria, prin permutarea vămii române de la Iţcani, a suferit mari pierderi; ştim că sucevenii au intervenit, cu mari forţe, pe lângă guvernul lor, pentru a face ca vama română să fie întoarsă la Iţcani; cu toate acestea, nu ne putem da voie a crede că se va mai realiza dorinta lor, ce, în adevăr, le umplea punga, pe când ţara noastră o deşerta. Astăzi, însă, vedem, cu destul regret, că guvernul este pe cale de a ceda şi a ne întoarce iarăşi pe pământul unde umilinţa funcţionarilor români de la vamă va trebui iarăşi să reînceapă”[31].

1881, Dezbateri parlamentare: „D. A. Teriachiu: Domnule preşedinte, am onoarea de a propune un articol final la legea de faţă. Vă aduceti aminte că, atunci când s-a votat legea docurilor, s-a hotărât să se înfiinţeze antrepozite nu numai la cinci puncte, arătate în acea lege, dar oriunde se va găsi de cuviinţă de către guvern. Ei bine, dumneavoastră cunoaşteţi că, la Burdujeni, punct situat aproape de frontiera austriacă, s-a fäcut o clădire foarte mare, pentru care s-au cheltuit sume însemnate, care clădire era destinată să servească de gară frontieră, în urmă însă s-a hotărât a rămânea la Iţcani, pentru zece ani; acea clădire va deveni o ruină şi, prin urmare, cred că ar fi foarte folositor a se autoriza guvernul ca să transforme acea clădire în magazie de antrepozit, astfel s-ar putea utiliza şi conserva acele clădiri şi totodată s-ar pune imediat în aplicaţiune legea docurilor, a cărei necesitate este simţită de toţi şi ale cărei foloase sunt incontestabile. / C. N. Nicorescu: Domnilor, vă rog să nu primiţi amendamentul acesta, fiindcă nu este la locul lui în această lege. Legea docurilor s-a votat de mult şi legea care ne preocupă acum este legea care regulamentează administraţiunea magazinelor şi antrepozitelor; prin urmare, ce loc poate să aibă în această lege, prin care se regulează administraţiunea docurilor, amendamentul domnului Teriakiu ? Lasă, că s-ar putea discuta, dacă la punctul Burdujeni se poate înfiinţa cu folos un magazin de docuri; dar, încă o dată repet, amendamentul dlui Teriakiu nu-şi are locul aci. Cel mult poate să fie o propunere din iniţiativă parlamentară, care să se trimit la secţiuni sau, dacă vrea dl Teriakiu, să roage pe guvern ca zidirile de la Burdujeni să nu le lase să se părăsească, să se transforme în magazine de docuri, şi pentru aceasta să se facă o anume lege. De aceea, cer să respingeţi acest amendament. / Domnul preşedinte al consiliului: Domnilor, partea întâi a argumentaţiunii dlui Nicorescu o înţeleg, că nu ar fi locul aci pentru acest amendament. Dar partea a doua nu o înţeleg; căci dacă la Burdujeni este sau nu un punct de acelea, unde poate să se facă un antrepozit, cestiunea este discutabilă numai din punctul de vedere al cheltuielii. Dacă am putea să facem cât mai multe depozite în România, atât ar fi mai bine, dar dacă nu putem executa astăzi această dorinţă, cauza este că nu avem bani, şi pentru ca să nu se zică că facem cheltuială acolo unde nu este o absolută necesitate. Aci însă, îndată ce există localul, nu mai este cestiunea nici de cheltuială, şi de aceea cred că la Burdujeni poate să fie un local de antrepozit, şi socotesc că nu poate fi o Cameră aşa de răuvoitoare pentru partea acea a ţării, care ar respinge un asemenea proiect de lege. De aceea, eu cer să se ia de urgenţă în dezbatere propunerea dlui Teriakiu, pentru ca Adunarea să se pronunţe în privinţa ei şi pentru ca şi guvernul să poată lua măsuri ca să transforme acele localuri în docuri. / Dl Teriakiu: Atunci retrag amendamentul şi-l dau ca propunere. / Dl vicepreşedinte: Se trimite la secţiuni de urgenţă”[32].

1882: „Subsemnatul Moise Vevicu, născut în comuna Târgu-Burdujeni. Părinte al dlui Sloim Vevicu, născut în anul 1860, noiembrie 20, declar că acest tânăr este fiu de străin nenaturalizat, în consecinţă cer să nu fie spus la obligaţiunile de recrutare în România. Făcut în Târgul Burdugeni, la 9 februarie 1882”. Cereri identice au făcut şi „Toba Calman, domiciliată în comuna Târgu-Burdujeni, muma dlui David Calman, născut la anul 1857, luna şi ziua necunoscută”, şi „Avram Cohn Nadel, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Haim Cohn Nadel, născut la anul 1860, martie 16”, şi „Altar Rabinovici, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Litman Rabinovici, născut la 1857, mai 6”, şi „Naftuli Herţu Goldinberg sin Leib, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, tatăl dlui Iţic Naftuli, născut la anul 1861”, şi „Moisi Vivicu, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Iancu Moisi Vivicu, născut la anul 1860, august 16”, şi „Haim Ruchinstain, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Moisi Ruchinstain, născut la anul 1860, aprilie 5”, şi „Altar Caţu, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părintele dlui Iţic Altar Caţu, născut la 1860, decembrie 15”, şi „I. Iosub Leib Steigman, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, născut la anul 1857, luna şi ziua necunoscute”[33].

1885: „Camera a dezbătut şi votat, ieri, proiectul de lege pentru înfiinţarea a trei târguri permanente de vite. Acest proiect cuprinde în substanţă înfiintarea a câte unui târg pentru vânzarea vitelor de consumaţiune şi de muncă la Severin, la Constanţa şi la Burdujeni, înzestrat fiecare cu toate instalaţiunile necesare pentru adăpostirea vitelor şi privigherea lor sanitară, prscum şi cu toate productele trebuitoare pentru hrana lor şi îngrăşarea râmătorilor”[34].

1886: „Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil. De aici, trecem printre câmpuri mediocre până în satul Dumbrăveni, unde obținem tot felul de informații despre țară și oamenii ei, din partea unei frumoase familii, venită din Polonia. Domnul este directorul administrator al bunurilor celebrei familii moldovenești Balş. Moşiile sunt nu mai puțin de treisprezece, arendate la trei armeni, unui evreu și unui român. În jurul prânzului, suntem conduși în Bucovina. Trecem prin pădure, peste pajiști și câmpuri. În dreapta, se află Suceava, fosta reședință a domnitorilor moldoveni, situată pe o creastă blândă. Turnurile sale ies în evidență, înconjurate de verdele copacilor, casele sale albe strălucesc în lumina soarelui și peste întreaga imagine se înalţă un surâzător cer albastru. În această parte a crestei, treci prin Burdujeni, un oraș evreiesc precum Unghenii, la fel de original și de mizerabil, doar că mult mai mare, deoarece locul nu constă dintr-o singură stradă, ci din patru sau cinci. Astăzi verandele sunt neînsuflețite și obloanele trase, astăzi e o sărbătoare pe care izraeliților le place să o petreacă închişi în case, cu ușile încuiate. Drumul coboară spre graniță. Soldații români, în uniforme albastre cu vipuşti albe şi cu arme pe umeri, ne întâmpină aici, iar vameşii austrieci, dincolo. Se distrează formal, verificând pașapoartele și lipind nasurile de geamurile mașini”[35].

1890: „Grecoteiul Leon Sinescu, primarul Târgului Burdujeni, care, pe lângă meseria lucrativă de primar, exercită şi profesia de cârciumar, trăgând diferite foloase ilicite: / 1). Sub egida şi protecţiunea sa de primar-cârciumar şi angrosist licenţiat în Burdujeni, neamurile concubinei sale, evreica, duduca Maria (odinioară Marim Bercovici) face speculă en-gros cu vin în judeţele Botoşani şi Dorohoi, fără a plăti fiscului vreo taxă. / 2). Sinescu ţine deschisă o cârciumă în marginea târguşorului dinspre frontiera Austriei. În acest cuib se adăpostesc numeroşi contrabandişti şi făcători de rele de peste graniţă cu tovarăşii lor de aici, care îşi exercită afacerile nopturne în dauna vamei şi a proprietarilor de vite; ei sunt obligaţi fireşte de a plăti cu preţuri oficiale mâncările şi băuturile ce li se servesc de reprezentanta bizantinului primar. / Cu conducerea acestui stabiliment greco-evreiesc este onorată duduca Maria, a cărei calitate şi condiţiune constituţională este cunoscută natural şefului plasei Siret şi lui Sinescu însuşi, care, investiţi cu executarea legilor, permit unei evreice de-a vinde băuturi spirtoase într-o comună rurala şi în apropriere de frontiera. / 3). Numita cârciumă, fiind deschisă pe teritoriul comunei satului Burdujeni, Sinescu introduce prin ea, şi alăturea cu ea, cantităţi mari de băuturi, fără a plăti acciza comunală acestei sărmane comune ţărăneşti în suferinţă, ameninţând pe fricosul primar al acestel comune cu destituirea, dacă va îndrăzni să cârcnească. / Deşteptăm pe acei în drept de a lua măsuri de îndreptare, iar noi adăugăm încă o pagină la activul acestei cinstite administraţiuni din plasa Siret. / Balin”[36].

1890, Spitalul din Burdujeni: „În judeţul Botoşani funcţionează, făcând excepţie de oraşul Botoşani, 3 farmacii: una în urbea Hârlău, una în Ştefăneşti şi o filială în Burdujeni; toate sunt, luând în consideraţie veniturile lor foarte mici, destul de bine aprovizionate şi întreţinute. Farmaciile portative ale comunelor sunt, în comparaţie cu alocaţiunea bugetară, care în majoritate de cazuri este cu totul insuficientă. Afară de spitalele dependente de epitropia generală a casei Sfântul Spiridon în Botoşani şi Hârlău au funcţionat două spitale judeţene, anume unul în Burdujeni şi altul în Ştefăneşti. Spitalul din Burdujeni, cu 10 paturi; s-au căutat în spital, în cursul anului, bolnavi 149, din care aflaţi la începutul anului 9, intraţi în cursul anului 140, ieşiţi vindecaţi 141, rămaşi în cura spitalului, la finele anului, 8. Pentru întreţinerea spitalului s-a cheltuit, de judeţ, cu hrana bolnavilor lei 1.500, combustibilul lei 780, salariul medicului lei 3.960, salariile personalului inferior 1.700”[37]. „Acest stabiliment de binefacere funcţionează, după cum cunoaşteţi, cu 10 crivate şi administraţia lui este încredinţată unui medic, secondat de un intendent si sub privegherea a doi epitropi, numiţi din localitate, după votul consiliului anterior. Din datele ce mi se prezintă de domnul medic al spitalului, rezultă că, de la 1 ianuarie şi până la jumătatea lunii septembrie 1890, acest mic stabiliment a fost vizitat de 138 suferinzi, şi anume, 8 s-au aflat în căutare, la 1 ianuarie, 130 au intrat în cursul anului; din aceştia, 102 au ieşit vindecaţi, 11 amelioraţi, 12 nevindecaţi, 4 morţi şi 9 rămaşi în spital, bolnavi; cei ce au ieşit amelioraţi şi nevindecaţi au fost atinşi de boli cronice, iar morţii – de tuberculoză şi scrofuloză. Comparând numărul bolnavilor căutaţi în spital, anul acesta, cu acel din anul trecut, găsim un plus de 31 peste acel din an. Consideraţi după sex şi religiune, găsim că bolnavii căutaţi se împart astfel: 71 bărbaţi, 49 femei şi 14 copii, aparţinând toţi religiunii ortodoxe, afară de un catolic, iar după profesiune toţi aparţin clasei agricole şi un număr mic clasei meseriaşilor. Bolile dominante, de care au suferit au fost sifilisul, pelagra şi boli aparţinând operaţiunilor chirurgicale. Medicul, apoi, aplicând dispoziţiunile generale, a dat consultaţiuni zilnice şi ordonanţe gratuite, în afară de spital, la 659 bolnavi”[38].

1891: „Convenția pentru reglementarea relațiilor care decurg din conexiunea căilor ferate în punctele Suceava-Iţcani și Burdujeni; / semnată la Viena, la 14/26 februarie 1891… / Majestatea Sa Regele României și Majestatea Sa Împăratul Austriei, regele Boemiei etc. și Regele apostolic al Ungariei, dorind să se stabilească, din nou, în urma denunțării de către Guvernul regal al României a Convenției din 10/22 februarie 1878, relațiile derivate din conectarea căilor ferate ale lor, prin punctele Suceava-Iţcani și Burdujeni, au decis să încheie, în acest scop, o convenție…”, prin care, printre altele, conorm Articolului XI, „Căile ferate dintre Suceava-Iţcani și Burdujeni vor fi considerate ca o rută vamală, iar călătorilor și mărfurilor li se va acorda dreptul de a trece frontiera, atât noaptea, cât și în timpul zilei, și duminicile, și de sărbători”[39].

1892: „Licitaţia pentru aprovizionarea lemnelor pe exerciţiul financiar 1892, ţinută în ziua de 14 Ianuarie 1892, amânându-se din cauza lipsei de concurenţi şi conform ordinului Corpului IV de Armată No. 1.337, se publică din nou, spre cunoştinţa amatorilor că, în ziua de 7 Februarie 1892, orele 2 p. m., se va ţine licitaţie publică în localul Diviziei VIII Infanterie (garnizoana Botoşani). Cantitatea de lemne necesară aproximativă este următoarea: 67.000 kilograme pentru Compania VIII teritorială Burdujeni, împreună cu pichetele, şi anume: trecătoarea Burdujeni, Suceava, Prisaca, Tişăuţi, Prelipca, Rusu, Vereşti, Cotul-Dobei”[40]. / „Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că, în ziua de 20 Martie 1892, orele 11 dimineaţa, se va ţine licitaţiune publică, conform art. 6, 24 şi următoarele din legea înstrăinării bunurilor Statului din 6 Aprilie 1889, în localul prefecturii judeţului Botoşani, pentru vânzarea bunurilor arătate mai jos: / Lotul No. 16 cu moară, cu accesoriile ei, cu iazul, locul de cultură şi cu balta cu stuf, indicat în planul parcelar al moşiei Burdujeni, în întindere suprafaţa totală ca de un hectar, 3.800 mp, situat în comuna Burdujeni, plasa Siretul, fost pendinte de monastirea Teodoreni; învecinându-se, la Nord, cu lotul No. 15, la Sud, cu No. 18 şi 39, la Est cu pădurea locală şi la Vest cu lotul No. 17 şi 15; arendat, pe perioada 1892-1897; garanţia: lei 204. Concurenţa începe de la valoarea bunului, în sumă de lei 2.040. / Lotul No. 54 (zis şi Cotul Ţiganului), cu o lozie de răchită, în partea prundului, în vârstă ca de doi ani, indicat în planul parcelar al moşiei Burdujeni, în întindere suprafaţa totală ca de 2.083 mp, situat în comuna Burdujeni, plasa Siretul, fost pendinte de monastirea Teodoreni; învecinându-se, la Nord, cu pământul clăcaşilor şi pământul Bucovinei, la Sud cu râul Suceava, la Est cu delimitarea locuitorilor şi la Vest cu Suceava; arendat, pe perioada 1892-1897; garanţia lei 5. Concurenţa începe de la valoarea bunului, în sumă de lei 55”[41].

1892, Duelul de la Burdujeni: „Luni dimineaţă, pădurarii Statului auziră mai multe împuşcături în pă­dure; mergând unul dintr-înşii, peste zi, în inspectarea lor obişnuită, găsi, într-o poiană din pădurea Burdujeni, un om mort. Autorităţile locale, informate, au pus imediat doi străjeri spre pază. Culegând informaţiuni asupra aces­tei întâmplări tragice, am aflat că, du­minică, au sosit mai mulţi străini la Iţcani şi că, luni, au trecut la Burdujeni, sub pretext că merg în târg, la dejun. Asupra numărului persoanelor asis­tente la această dramă se păstrează, ca totdeauna în asemenea chestiuni de onoare, o tăcere absolută, cunos­cut este numai că cel rămas pe câm­pul de onoare e un proprietar mare din Galiţia, numit Eugen Maryan Brodski, în vârstă de 29 ani. / Pe cât se vede, duelul a fost după toate regulile codului de onoare, însă în condiţiuni foarte aspre. S-a găsit o barieră, făcută cu câte doi ţăruşi şi o sfoară, la distanţă cam de 10 metri una de alta, ceea ce presupune că condiţiunile duelului au fost pis­tolul, la 20 paşi, cu avansare de cinci paşi, până la avansare. S-au schimbat mai multe focuri şi rezultatul a fost funest, primind dl Brodski o lovitură ce a pătruns bra­ţul drept şi pieptul, aşa că moartea a trebuit să fie instantanee. Se afirmă, cu multă siguranţă, că între martori a figurat şi domnul dr. Baroni din Bacău. / Autorităţile din Bucovina, care par a cunoaşte toate detaliile, ascund numele celor implicaţi în această afacere. Cât priveşte cauza acestui duel cu sfârşit atât de tragic, nu trebuie să căutăm mult, căci e destul să rea­mintim dictonul francez: Cherchez la femme şi totul va fi lămurit. Dar ceea ce e mai trist şi mai dureros e că tocmai cel ofensat, soţul ultragiat, a căzut victimă, cel puţin atât a putut transpira până azi. / Un unchi al defunctului a sosit, a doua zi, la Burdujeni şi a solicitat extrădarea corpului, ceea ce nu s-a putut face decât după terminarea cercetării parchetului şi în urma autorizării speciale a prefecturii judeţului. Defunctul lasă o avere de 2 milioane”[42].

1893: „În urma izbucnirii holerei în Galiţia, consiliul sanitar superior a luat hotărârea ca trenurile austriece, care circulă între Burdujeni şi Suceava, să fie interzise de a mai intra pe teritoriul românesc. Transportul călătorilor, de la Burdujeni, la Suceava, şi viceversa, se va face cu un tren special”[43]. / La balul „Clubului Român” din Suceava, „unde s-a adunat tot ce are mai de seamă acest oraş… din România au luat parte domnii Constantin Vasiliu şi Stihi din Burdujeni şi domnii Porfireanu, Cracalescu şi Roiu din Bucureşti, care, din întâmplare fiind la Burdujeni şi auzind de această petrecere românească, s-au grăbit a se duce la Suceava, unde au fost poftiţi şi foarte bine primiţi”[44].

1895: „Azi dimineaţă au plecat din Gara de Nord următoarele trenuri: Trenul de Virciorova, la orele 8, şi trenul de Burdujeni, la orele 7 şi jumătate, împreună cu poşta din Moldova, care nu s-a putut expedia aseară, neplecând nici un tren. Trenul de Burdujeni se opreşte la Ploieşti şi va aştepta destuparea liniei pentru a putea pleca mai departe. Se speră că, până diseară, circulaţia spre Moldova se va putea restabili”[45].

1898: „Gara Burdujeni a fost frumos decorată, peronul înţesat de lume încă de dimineaţă. A sosit foarte multă lume din Botoşani, Dorohoi, Fălticeni, aparţinând tuturor claselor societăţei şi foarte mulţi ţărani din comune îndepărtate, de la 40-60 kilometri, pentru ca să vadă pe Suveran. În jurul gării, iară nici o exagerare, mulţimea se poate evalua de la 5.000-7.000 de oameni. În 26 Iulie stil vechi pe peronul gării aşteptau, încă de la 10 ore şi jumătate, prefectul judeţului, dl senator Dr. Bucşenescu, domnii deputaţi Vasiliu şi Eneşescu, consulul rus din Iaşi, dl de Giers, mai mulţi magistraţi, doamna de onoare ( Elise – n. n.) Greceanu, precum şi un foarte mare număr de persoane de distincţiune. La oarele 10 şi trei sferturi, sosesc, cu un tren special, în gara Burdujeni domnii miniştri Pherekyde, Pallade, Berendei, Haret şi Brătianu. Trenul regal a întrat în gară la orele 12, în mijlocul uralelor entuziaste ale mulţimii. M. S. Regele, Principele Ferdinand şi dl Dimitrie Sturdza, preşedinte al consiliului, coborându-se pe peron, s-au întreţinut, mai mult de un sfert de oră, cu persoanele prezente. La 12 şi un sfert, trenul regal, în care au luat loc şi domnii miniştri, a pornit în mijlocul aceloraşi manifestaţiuni ca şi la sosire”[46].

1899: „În seara zilei de 20 februarie 1899, în gara Burdujeni, s-a dat un concert, cu bal, în folosul cantinelor şcolare, cu ajutorul domnilor Zira şi Saul, absolvenţi ai Conservatorului din Iaşi, ajutaţi de 24 elevi şi eleve ai şcolii din Burdujeni, dirijaţi de către doamna Olimpia Călinescu, învăţătoare. Concertul s-a început prin o cuvântare de ocazie, vorbită de către dirigintele şcolii, C. Călinescu scoţând în relief importanţa şi foloasele cantinelor şcolare. Foloasele obţinute au fost de 400 lei, plus de vreo 200 colectaţi cu o listă de către domnii C. Călinescu şi C. Zambra, şeful gării. Balul s-a urmat până la ora 6, cu o animaţie de nedescris. Cu această ocazie, ca întotdeauna, s-a remarcat o îmbrăţişare adevărat colegială a funcţionarilor gării, datorită, în parte, şi domnilor Zambra, Frăsinescu şi Iordăchescu. Pentru care frumoasă îmbrăţişare s-au adus mulţumirile cuvenite, în numele elevilor şcolii, de către dirigintele Călinescu. Mai mult, domnul Zambra, şeful gării, a luat hotărârea ca, la orice petrecere care se va da în gară,  1/2 să fie în folosul cantinelor şcolare”[47].

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din aşezările judeţului Suceava de astăzi, lipseau de la domicilii: Sapsa sin Iosub, fiul lui Iosub si al Periţei, Herşcu Henic, fiul lui Iosub si al Reizei, Froim Herlet Cheni, fiul lui Herluţ şi al Rozei, Aurelian Bendu, fiul Ion şi al Soltanel, Morlha sin Zanvel, fiul lui Zanvel al Haiei, Ion Dascălu, fiul lui Gheorghe şi al Domnicăi, Haim Perit sin Moisă şi al Seniei, Moidel sin Strul, fiul lui Strul şi al Golidei, Iţic sin Strul, fiul lui Strul şi al Leiei, Avram sin Altar, fiul lui Altar şi al Hindei, Zisu Aninu, fiul lui Marcu şi al Şeinei, Şaia Iser, fiul lui Benditu şi al Estrei, Avram Herş Meidel, fiul lui Mehal al Tobei (toţi „din comuna Târgu-Burdujeni”), Ciornei Ion, fiul lui Costache şi al Catrinei, Curcă Vasile, fiul lui Gheorghe şi al Anei, Sandu Gheorghe, fiul lui Neculai şi al Catrinei, Ciobanu Gheorghe, fiul lui Neculai şi al Galofiei, Palaghian Manole, fiul lui Ion şi al Galofiei, Paiu Costache, fiul lui Neculai şi al Marandei, Popa Mihaiu, fiul lui Costache şi al Catrinei, Popa Gavril, fiul lui Costache şi al Catrinei, Anuşca Dumitru, fiul lui Neculai şi al Paraschivei, Bidu Ioan, fiul lui Vasile şi al Domnicăi, Bobu Vasile, fiul Mariei, Paroh Neculai, fiul lui Ioan şi al Zamfirei, Manchiţă loan, fiul lui Gheorghe şi al Elenei, Pricop Ioan, fiul lui Gheorghe şi al Elenei, Bobu Iordache, fiul lui Tudor şi al Aniţăi, Ciobanu Vasile, fiul lui Lupu şi al Saftei, Spătariu Dumitru, fiul lui Alexe şi al Catincăi, Ionescu Victor, fiul lui Vasile şi al Mariei, Gavriliu Vasile, fiul lui Emanoil şi al Mariei, Spacu Vasile, fiul lui Ion şi al Zoiţei (din satul Burdujeni)[48].

1899: „Burdujeni-Sat, comună rurală, situată în partea de Vest a pla­sei Siretul, judeţul Botoşani. Se în­tinde pe şesul Sucevei şi dea­lurile ce mărginesc acest râu, în stânga. E formată din satele: Burdujeni, Feteşti, Mereni, Plopeni, Prilipca şi Tişăuţi (e vorba de Ratuş, cătunul cu ratuş, adică han,de peste apă – n. n.). Are o suprafaţă de 1.859 hectare şi o po­pulaţie de 939 familii sau 3.001 suflete. Pământul comunei e argilo-nisipos şi parte calcaros; este productiv. Sunt 118 hectare păduri, care se exploatează sistematic. Vite sunt: 574 boi şi vaci, 48 cai, 400 porci şi 1.104 oi. Co­muna e străbătută de calea ferată Paşcani-Iţcani şi de şoseaua judeţeană Botoşani-Burdujeni. Bugetul comunei are, la ve­nituri, 8.430 lei şi 79 bani şi, la cheltuieli, 6.506 lei. Sunt 3 biserici, cu 4 preoţi şi 6 cântăreţi; 1 şcoală de băieţi, cu 1 învăţător şi 96 şcolari; 1 şcoală de fete, cu 1 învăţă­toare şi 54 şcolăriţe, ambele întreţinute de judeţ. Burdujeni-Târg, târguşor, situat în partea de Vest a plasei Sire­tul, judeţul Botoşani, pe vale, în stânga râului Suceava, la mar­ginea ţării dinspre Bucovina, la 47⁰ 40′ 40″ latitudine boreală şi la 23⁰ 58′ 00″ longitudine estică. Teritoriul târgului are o su­prafaţă de 984 hectare, din care vreo 809 hectare moşia statului şi 175 hectare imaşul şi locul târ­gului. Are o populaţie de 486 familii sau 1.960 suflete, din care 939 bărbaţi şi 1.021 femei, lo­cuind în 340 case. După naţionalităţi, sunt 456 români şi 1.477 evrei (!). Târgul este proprietatea locui­torilor, răscumpărat de la stat, conform legii; în vechime, se crede a fi fost proprietate a Movileştilor. Depărtarea târgului de Bo­toşani e de 58 km, pe calea fe­rată. E străbătut de o şosea pietru­ită, întreţinută de judeţ, care pune comuna în legătură cu oraşul Botoşani şi celelalte co­mune vecine şi de calea ferată Paşcani-Iţcani. Locuitorii se ocupă: Evreii mai cu seamă cu comerţul şi meşteşugurile, iar românii, cu lucrarea pământului. Vite sunt: 146 boi, 135 vaci, 166 cai, 118 porci şi 60 oi. Sunt în Burdujeni 108 comercianţi şi 137 meseriaşi; 200 cârciumi. Este 1 moară de apă şi 1 de abur, 1 fabrică de rachiu de drojdii, 1 fabrică pe pâslărie, 1 fabrică de lumânări de seu şi 1 fabrică de lumânări de ceară. Se face târg săptămânal, în fie­care Duminică. Este 1 biserică, deservită de 2 preoţi şi 3 cântăreţi. Această biserică a fost mănăstire de că­lugări; astăzi este transformată în biserică de mir. S-a zidit de Theodor Movilă, de unde şi nu­mele mănăstirii, de Teodoreni, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Sunt 2 şcoli, una de băieţi şi una de fete, cu 2 învăţători şi 2 învăţătoare, având 105 elevi şi 90 eleve. Şcoala de băieţi este înteme­iată de la 1856, în localul hără­zit de Ilie Morariu, român tran­silvănean. Budgetul comunei, în 1889/90, avea, la venituri, 24.050 lei şi, la cheltuieli, 23.920 lei. În acelaşi an, erau 412 contribuabili. Numele târgului, după legendă, se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo (în realitate, de la un negustor bistriţean de vite, Petria Burduja, care a arendat dealurile, de la mănăstirea Teodoreni, fratele său, Gheorhe Burduja, stabilindu-se la Câmpulung, pentru a veghea drumul comercial; „burduja” este umflătura care se face pe pulpa vacii, atunci când o muşcă tăunul – n. n.). Despre locul Burdujenilor, ia­răşi se povesteşte că satul era situat mai spre Vest, însă din pri­cina unui război, locuitorii spe­riaţi s-au retras în pădurea ce era pe locul târgului şi al satului, împrejurul mănăstirii Teodo­reni şi s-au stabilit acolo. Des­pre locul vechi se spune că acolo a existat un sat mare, cu biserică şi curţi, şi că, dacă s-ar săpa în pământ, s-ar găsi beciuri; pietre multe se văd şi astăzi. Ca dovadă, se zice că s-a găsit pe acel loc un sigiliu şi o pia­tră cu inscripţii, care s-au în­credinţat fostului egumen al mă­năstirii, anume Sofronie; dar nu se ştie ce a făcut acesta cu ele. Burdujeni, sat, în comuna Burdujeni-Sat, jud. Botoşani, formând mahalaua Târgului-Burdujeni; e situat pe moşia statului Burdujeni. Are o suprafaţă de 809 hectare şi o populaţie de 1385 suflete, toţi locuitori români, sau 404 familii, cu 212 contri­buabili. Are o biserică, deser­vită de 2 preoţi şi 2 dascăli. Este reşedinţa primăriei din comună. Are 3 meseriaşi, 6 co­mercianţi, 2 fabrici şi 4 câr­ciumi. Vite sunt: 196 vite cornute, 8 cai mari şi mici, 498 oi, 50 mascuri şi 90 stupi cu albine. Burdujeni, staţie de drum de fier, jud. Botoşani, plasa Siretul, Burdujeni-Sat, comună pe linia Paşcani-Burdujeni. Se află între staţiile Vereşti (14,8 km) şi Iţcani (1,6 km). Înălţimea deasupra nivelului mării de 268,40 m. Venitul acestei staţii, pe anul 1896, a fost de 1.311.928 lei 58 bani. Burdujeni, pârâu, trece pe lângă Târgul-Burdujeni, jud. Botoşani; izvorăşte din pădurea Burdu­jeni şi se varsă în râul Suceava, după ce formează un mic iaz, pe care se află o moară de apă”[49].

1904: „Două spinări de dealuri, pe o câmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă repede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd câteva căsuțe albe, vite albe, ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie, ceva mai departe, valea, mergând alături cu vesela apă de munte. Pe unul din dealuri[50], care se ridică, deodată, într-o singură undă moale, se urmează, aproape drept și se mântuie prin scrijelituri ciudate, sticlesc în rând turnuri, și mai vechi, și mai noi, șapte la număr. Lângă acela care strânge asupră-i mai multă lumină se pitulează un meterez de cete, o movilă gălbuie de țărnă răscolită și de pietre clădite, unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorânduială. Doi colți negri se ivesc deasupra. / Așa, pe coastele și culmile de dealuri, s-au clădit, totdeauna, târgurile și orașele românilor. Recunoști semănarea capricioasă a caselor, belșugul arborilor, mândria turnurilor sfințite. E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințele ce s-au cheltuit, odată, pentru păstrarea acestui oraș. / Cele șapte biserici, între care a Sfântului Gheorghe, a Sfântului Dumitru, a Învierii, a Sfântului Ioan, a Mirăuților, sunt biseridile Sucevei, și cetatea de lângă dânsele e aceea care a văzut plecând, fără nădejde, pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mândre sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge devale, limpede și senină, parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României. / A noastră e întinsa gară de jos[51], cu coperămintele ei de table roșie, măreața clădire de folos și de parade, cu pereții de cărămidă aparentă și sălile multe și largi. Și a noastră e așezarea din fața Sucevei, unde iarăși se înalță turnuri de biserică din verdeața bogată a livezilor. Aici sunt Burdujenii: satul și târgul. / Odată era, în aceste locuri, numai o mănăstire, a Todirenilor, pe care o întemeie, pe la 1600, un frate, după tată, al voievozilor Ieremia și Simion și al Mitropolitului Gheorghe, Movileștii: Toader Movilă. Satul urmașilor lui Burdujea[52], ai „Burduhosului”[53], prin urmare: Burdujenii duceau, în preajma zidurilor încunjurătoare ale mănăstirii aproape domnești, o viață sărăcăcioasă. / Ruperea Bucovinei[54], nenorocirea țării aduse fericirea acestui umil colțişor de viață țărănească și, mai mult decât fericirea, întinderea și îmbogățirea lui. Putința câștigului cu mărfuri strecurate supt ochii vameșului și supt baioneta jandarmului, ademeni pe evrei, care veniră, crescură și se înmulțiră. Mai târziu, în vremea lui Mihai Sturza, se făcu un târg pentru acești oaspeți fără iubire, al căror număr se ridică, în zilele noastre, la cinci sute de capete de familie, românii, cu funcționari, cu tot, fiind, pe lângă ei, vreo nouăzeci de gospodari. / Apoi marele proprietar de pământ, al cărui grâu găsea tot mai multă trecere pe piețele lumii, de la 1830, încoace, avu nevoie de brațe și el le căută aiurea. Astfel veniră și rămăseseră țărani ruși din Bucovina apropiată. Satul păstră numele său vechi, dar urmașii lui Burdujea se adăugiră prin muncitorii de pământ, sosiți din nou. Limba noastră sluji drept mijloc de înțelegere între rutenii din sat și evreii din târg. / De la gara uriașă, drumul duce, întâi, printre cochetele vile, pe care statul le-a clădit pentru funcționarii gării și vămii. Apoi, de-a lungul șoselei se ivesc curatele căsuțe ale fruntașilor târgului, pe lângă înjghebări țărănești, cu scheletul de lemn solid și coperământul de șindrilă sau de draniță. O primărie de cărămidă aparentă, o școală cu geamurile sparte. Evreii desfășoară, apoi, în mijlocul îngustului trotuar de piatră, mărfurile lor ieftine și rele: în liniștea unei seri obișnuite, când nu se fac afaceri, negustorii în caftane se primblă alene sau privesc, din pragul locuințelor murdare, pe când femeile își strâng copiii, care scheaună ascuțit. / Curtea mare a bisericii e încinsă încă de zidurile, acum în ruină, ale mănăstirii de odinioară. Un turn greoi apără intrarea. În dreapta, se înalță altul, mai mic și mai nou, lângă o intrare astupată. Biserica, schimonosită astăzi printr-un urât pridvor jos, e croită în liniile nobile ale arhitecturii religioase din veacul al XVI-lea, mai ales din zilele lui Petru Rareș. Pereții se sprijină pe patru puternice contraforturi; un altul, ca o masă de piatră dintr-o singură bucată, poartă, în litere latine, însemnarea „Kos. 1596 Bt.”, ceea ce pare a cuprinde numele lui Constantin Batiște (Baptista) Vevelli, cunoscut boier grec al domnilor Moldovei, poate în însușirea de ispravnic al clădirii. Zugrăveala e mai nouă: ea a fost făcută de un Veniamin din Troada, la 1785, când clădirea s-a reparat, supt egumenia grecului Anania, mitropolit de Sivas. / Biserica din sat, la care mă duce preotul vechii mănăstiri, priceput și harnic pictor și săpător de icoane, e un dar al arhiereului Filaret Scriban, cleric cărturar și sprijinitor al unirii. Tot el a făcut și spitalul. În biserică e îngropat fratele lui Filaret, Neofit, episcop titular de Edesa. / Satul e bine împrejmuit cu garduri de răchită. Casele sunt în mare parte acoperite cu șindrilă; odaia de oaspeți, cu grinzile ei încrucișate deasupra, cu fereștile destul de mari, dar care nu se deschid, cu scoarțe frumoase, care acopăr lavița ce urmează de jur-împrejur pereții, e foarte cuviincioasă. Grădinile, în care se pun toate felurile de legume, sunt minunat lucrate. Adăugându-se lucrul lemnelor și scoaterea pietrei, sătenii au cu ce-și petrece, câștigând, vremea care nu li se cere la câmp. Banca populară merge binișor. / „Auzi cum cântă copila românește”, îmi spune un țăran, la izbucnirea veselă a unui glas argintiu. Oamenii sunt veseli, vioi, fără sfială; ei nu se apleacă, să sărute mâna „boierului”, ci dau „bună ziua”, fără multă mirare. Sfaturile ce le împarți le ascultă și par a se gândi să le urmeze. Amintirile lor din oaste cuprind ideile „politice” trebuitoare pentru starea lor: unul ar dori să aibă în casă icoane românești, în locul celor polone și rutene, și chipurile regelui și reginei, în locul acelor ale suveranilor Germaniei, dar nici unele, nici altele nu se pot cumpăra, fiindcă nu e nimeni să le vândă”[55].

1906: „Onorata primărie din Iaşi a intervenit la minister pentru liber parcurs pentru 300 persoane bucovinene, pe linia Burdujeni-Iaşi. La caz de aprobare şi dacă societatea „Junimea” va veni in corpore, comitetul a delegat pe istoricul A. D. Xenopol ca să facă oaspeţilor o impozantă primire la gară, iar cunoscutul publicist, dl Şt. Goraş, profesor în Iaşi, va îngriji de a plasa pe oaspeţi pe la case particulare şi oteluri. Onorata primărie din Iaşi va oferi o masă vizitatorilor din Bucovina… / Comitetul aranjator, în fruntea căruia stau istoricul A. D. Xenopol şi cunoscutul publicist Ştefan Goraş, a grijit ca bucovinenilor să li se acorde parcurs liber, de la Burdujeni, la Iaşi, şi înapoi, precum şi întreţinerea, în decursul serbărilor. / Români bucovineni! Având în vedere serbările cu caracter curat naţional cultural, precum şi rolul însemnat ce l-a jucat, în viaţa noastră, poetul laureat al „gintei latine” şi bardul „veselei grădini” de odinioară, ne adresăm cătră Dumneavoastră toţi, îndemnându-vă să nu întrelăsaţi, plecând împreună cu noi, junimenii, la Iaşi, pentru a depune omagiile Dumneavoastră la statuia lui Vasile Alecsandri, care se va dezveli în 15 Octomvrie stil vechi. Serbările din Iaşi sunt serbările întregului neam românesc. / Plecarea din Cernăuţi, cu trenul accelerat, sâmbătă, la orele 7 şi 30 minute, dimineaţa. Întâlnirea participanţilor, în Burdujeni, la orele 10, dimineaţa. Toţi cei ce voiesc să participe binevoiască a se adresa direct „Junimii”. / Vicepreşedintele Societăţii Academice „Junimea” / George Iacubovici de Boldişor”[56].

1907: „Burdujeni. Târgul este complet distrus; n-a rămas nici o casă sau magazie nedevastate. Mai toţi evreii de acolo au fugit la Suceava. Un evreu, numit Sloim Marian Leib, negustor, a fost ucis. / Cernăuţi. Ministrul de externe a fost înştiinţat că ţăranii din Bucovina sunt foarte agitaţi şi par a avea intenţia de a trece graniţa, pentru a veni în ajutorul ţăranilor; din această cauză s-a dat ordin de concentrare a trupelor din Bucovina”[57].

1908, „la Moldova, la lucru”: „De-abia află omul vreme să-şi ia rămas bun de la nevastă şi copii, de la mamă şi surori, să-şi ia uneltele şi schimburile necesare şi se trezeşte, condus de juraţii satului, încărcat într-o haraba mare, dimpreună cu tovarăşii săi, şi pornit spre proxima staţiune a căii ferate, unde e învagonat în vagoane menite pentru transportul vitelor şi unde, ameţit de larma produsă prin întrebări şi suspinuri de-ale tovarăşilor şi de huruitul vagoanelor, se trezeşte abia la Burdujeni, pe pământ românesc, în ţara liberă românească, dar unde libertatea sa individuală e redusă la zero, începând de aici, pentru el, sărmanul, un şir de nevoi, la care nicicând nu s-a gîndit. Iar satul său a rămas, pentru întreaga vară, lipsit de flăcăi şi bărbaţi şi plin de tânguiri de ale nevestelor şi mamelor şi copiilor, în ale căror seamă a rămas lucrarea puţinului pământ ce-l au. / În Burdujeni, după ce li s-au îndeplinit formalităţile vamale, sunt împărţiţi bieţii oameni în cete şi conduşi spre moşiile boiereşti, unde într-o muncă continuă o duc până spre toamnă, la strânsul păpuşoilor, cu toate că numai vreo 24 florini primise pe mână astă-iarnă şi cu toate că deja sunt aproape cinci luni, de când a pornit de acasă. Dar bietul muncitor nu ştiuse, că „la lucrul din Moldova” luna, nu are 30 zile a 24 ore, ci 30 zile de lucru şi că fiecare sărbătoare, fiecare zi ploioasă, ba până şi fiecare zi, în care nu este lucru, nu se calculează. Nevoile ce le înfruntă ei aici sunt atât de cumplite, încât ţi se urcă părul când le asculţi. Ajunge să vezi numai starea în care se întorc aceşti nenorociţi de la „lucrul din Moldova”, fără îmbrăcăminte, slăbiţi, ofiliţi şi fără un ban, blăstămându-şi soarta care i-a dus încolo. Şi au drept bieţii oameni să blasteme, căci, pentru 24 florini, au robit toată vara, îmbogăţind pe proprietarul sau arendaşul acelei moşii, iar singuri rămânând fără un pic de cîştig. Dar ei, cu toate acestea, sunt bucuroşi măcar că sosesc acasă şi, de bucurie că au aflat tot ce au lăsat în stare bună şi pe ai săi sănătoşi, uită în curând de toate mizeriile îndurate, pe când cei ce, din cauză de boală sau din altă cauză, nu au fost în stare să meargă la muncă, înainte de ce au sosit tovarăşii săi de la lucru, se trezesc că sunt şcoşi din gospodăria lor, în care de regulă intră un străin”[58].

1910: „După cum se ştie, convenţia de comerţ dintre România şi Austro-Ungaria a fost pusă în aplicare. De asemenea, se ştie că, în vede­rea aplicării acestei convenţii, se vor con­strui două abatoare la graniţa dintre Ro­mânia şi Ungaria, şi anume unul la Turnu Severin, iar altul la Burdujeni, în care se vor tăia vitele destinate pentru export. Abatorul de la Turnu Severin a fost complect stu­diat de comisiunile mixte respective şi planurile definitiv întocmite… Abatorul de la Burdujeni se află încă în studiul comisiunii mixte”[59].

1914: „S-a detaşat, pe 1 septembrie, dl Mihai Simionescu de la şcoala mixtă Târgu Burdujeni, la şcoala de aplicaţie de pe lângă şcoala normală „Vasile Lupu” Iaşi. / S-a detaşat, pe 1 septembrie, domnişoara Aglaia Pandele, conducător grădinii de copii de la Casapchiol-Constanţa, la grădina de copii a CFR din Târgu Burdujeni”[60].

1914: „Ruşii, după ce au înconjurat Cernăuţii, pe care austriecii îl părăsiseră, cu două zile mai înainte, au început o mişcare de înconjurare. Obiectivul este Suceava şi Hadikfalva”[61], dar au răzbit doar până la Dărmăneşti, unde au şi ajuns în noaptea de  3 spre 4 septembrie[62], zi în care prefectul Sucevei, Tarangul, mergea la Burdujeni, ca să solicite „un mijloc de aprovizionare a oraşului cu combustibilul necesar luminii electrice, iar Inspectoratul căilor ferate din Iţcani solicita omologilor români găzduirea, în staţia Burdujeni, „a unui număr de aproape 400 de vagoane cu grâu şi porumb, care se găsesc prin staţiile austriece, aceasta ca vagoanele să nu cadă în mâna ruşilor”[63]. Ceea ce s-a şi aprobat imediat. / La Burdujeni au sosit, „în ziua de 8 septembrie, un număr de 450 vagoane, iar în 9 septembrie, autorităţile austriece au transportat îndărăt 30 vagoane, care au fost încărcate cu cereale şi înaintate spre Dorna Vatra şi Câmpulung. Vineri, au mai sosit aici 9 locomotive şi 47 de vagoane, de astă dată încărcate cu cereale… În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 12 septembrie, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (12 septembrie 1914) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava”[64]. / „În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară. / În seara zilei de 8 octombrie, soseau, în Burdujeni, 350 refugiaţi din Bucovina, dar toţi şi-au continuat drumul spre Ploieşti, iar de acolo, prin Predeal, spre Viena. Alţi 400 de refugiaţi erau aşteptaţi la Burdujeni, din clipă în clipă, „cu destinaţia pentru Predeal”[65]. / În 11 octombrie 1914, ziarele aduc vestea tristă a morţii, peste noapte (9 spre 10 octombrie), a regelui Carol I, la Castelul Peleş din Sinaia, iar în 30 septembrie, cea a încoronării lui Ferdinand I, care a depus jurământul în 12 octombrie, ambele evenimente fiind însoţite de corul laudativ tradiţional românesc al cultului personalităţii. / Între timp, pentru că ruşii ajunseseră la Hatna (Dărmăneşti), la gara Burdujeni debarcă „mari bogătaşi şi comercianţi, cu familiile lor” şi se cazează pe la oamenii din sat, iar primarul Burdujenilor, I. Vasiliu, ordona brutarilor „să facă mai multă pâine decât de obicei”, pentru că alte trenuri cu refugiaţi aşteptau la Iţcani, apoi soseau la Burdujeni, „din cea în ceas”[66]. // „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-1 să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc. / Ostaşul român, un fecior zdravăn şi isteţ, ridică puşca şi-l invită pe rusul îngâmfat, cu un gest hotărât, să-şi caute de treabă şi să-şi păzească frontiera dacă poate. Ruşii, cam zăpăciţi de această întâmpinare puţin prietenoasă, n-au mai lungit vorba şi s-au cam dus. / Patrula întreagă de 22 cazaci se concentra, peste scurt (timp), la capătul podului ce duce la Suceava, făcând pregătirile de precauţiune pentru a putea trece fără primejdie. Ei trimiseră înainte, mai întâi, pe un lipovan şi, după ce acesta trecuse fără primejdie, urmară şi ei şi o luară, cotind la dreapta din strada principală, pe drumuşorul ce duce spre Şcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită Zamca”[67].

1915: „Un document interesant. Nu odată a răsunat în ţară ecoul deznădăjduirii populaţiei româneşti din Bucovina, pe timpul ocupaţiunii ruseşti. Străduinţele ruşilor de a mai invada încă o dată ţărişoara mult încercată a deşteptat teama ţăranilor că vremea de groază se va putea reîntoarce şi, împinşi de această teamă neliniştitoare, s-au decis la un pas care va rămâne istoric: Au cerut guvernului român permisiunea de a trece, în masă, peste frontiera României, spre a se pune la adăpostul procedeelor ruseşti. O delegaţiune de ţărani români s-a prezentat la Burdujeni şi a predat o petiţiune, în numele multor sute de ţărani. Această petiţiune este oglinda jalei unui popor întreg. Ea merită a fi reprodusă ca un document interesant. Iată petiţiunea: // „Către Înalt Domnul Ministru-Prezident Bucureşti, / la mâna domnului Poliţai, în Burdujeni. / Cumpăna grea care a trecut peste biata noastră ţară, Bucovina, cu urgia moscălească, ne-a lăsat în urmă gospodării arse cu desăvârşire, bărbaţi schilodiţi, femei necinstite de moscali şi copii duşi la robie moscălească. Zeci de sate au fost distruse şi zeci de mii de locuitori români au rămas fără adăpost, fără hrană, despoiaţi de tot ce alcătuieşte traiul zilnic. / Nu ne-a rămas alta decât să bejănărim din această ţară. Noi, jos iscăliţii ţărani din multe sate româneşti din Bucovina, am înţeles că moscalii au de gând să vie din nou în această ţară. Neputând noi să mai stăm atunci aici, chinderea ce am văzut cu ochii noştri cum moscalii şi-au bătut joc de noi şi ne-au răpit tot ce am avut mai scump, ne-am pus de gând să ne părăsim vetrele noastre. Ne-am socotit că mai uşor am putea face aceasta, trecând hotarele spre Moldova şi, de acolo, să mergem unde vom putea. / Noi, ţăranii din Bucovina, îndrăznim să întrebăm pe Măria Sa domnul Ministru ori de ne-ar îngădui, dacă din nenorocire ar veni moscalii iar pe aici, să trecem graniţa românească, cu tot ce avem, ca să ne aşezăm acolo unde stăpânirea noastră ar porunci-o. Rugăm răspuns grabnic la mâna primarului Costachi Morariu, în gara Burdujeni, şi sărutăm mâinile Măriei Voastre”[68]. // „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se… Pentru că Burdujenii erau sufocaţi de refugiaţi, Direcţia Căilor Ferate nu a mai aşteptat aprobările de la Bucureşti, ci a permis formarea unor trenuri speciale pentru Palanca, primul dintre ele, format din şase vagoane de călători şi din şapte vagoane de marfă, plecând din gara Burdujeni la ora 20[69]. / „În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[70], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Ungaria[71]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător. / La Burdujeni se adunaseră, trei zile de-a rândul, vreo 5.000 de refugiaţi. Trebuie menţionată purtarea mai mult decât umană a organelor de la frontiera Burdujeni, care, în faţa marii nenorociri, au deschis porţile României, desfiinţând, pentru un moment, rigorile controlului paşapoartelor. Pe la 4, după-amiază, vine vestea alarmantă că o patrulă de cazaci a luat drumul, pe linia ferată ce duce, de la Iţcani, la Burdujeni, ajungând pe teritoriul român. Autorităţile româneşti au somat patrula să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat imediat”[72]. / „În gara Burdujeni s-a întrunit, într-o conferinţă, o comisiune mixtă, compusă din delegaţi ai c. f. r. şi ai căilor ferate austriece. A luat parte, din partea c. f. r., dl Danielescu, şeful serviciului mişcării din Bucureşti, împreună cu alţi funcţionari, iar din partea c. f. austriece directorul c. f. din Bucovina. Cu acest prilej, s-au stabilit următoarele: Se vor expedia, prin Burdujeni, câte 80 vagoane. Partea interesantă este că 40 din aceste vagoane vor fi transbordate în vagoane austriece chiar în gara Burdujeni, iar 40 vor fi trecute pentru transbordare, la Iţcani. Marea lipsă de porumb, în special, de care suferă populaţiunea din Bucovina îndreptăţeşte credinţa că, de astă dată, căile ferate austriece vor trimite vagoanele necesare şi că lucrurile vor putea merge mult mai bine ca în trecut. De altfel, delegaţii c. f. austriece, cu care s-a semnat un proces verbal asupra acordului stabilit pentru exportul prin Burdujeni, au insistat să se mărească chiar numărul de vagoane ce vom trimite, bineînţeles dacă mijloacele noastre de transport ne vor permite. O altă chestiune, care a fost supusă de către delegaţii c. f. austriece, cu rugămintea de a fi satisfăcută, a fost să li se înapoieze 11 din cele 13 maşini, care se găsesc reţinute în România încă din timpul ocupaţiunii Bucovinei de ruşi, pentru ca, în schimb, să se expedieze c. f. r, 11 locomotive „Pacific”, care se găsesc în Austria. Cererea delegaţilor austrieci trebuind să aibă aprobarea ministeriului de finanţe şi a celui de lucrări publice, rămâne ca ea să fie discutată”[73]. // „Acceleratul de Bucureşti intră, pufnind, cu o oră întârziere, în gara Burdujeni. Înaintea mea, pe colina din faţă, se desfăşoară Suceava. Deasupra caselor de rând, se ridică turlele bisericilor şi ale edificiilor publice. Ajuns în Burdujeni, deşi nu eşti încă pe câmpul de luptă, ai intrat în zone de operaţiuni. Pe aici s-a scurs, de la jumătatea lui octombrie 1914, când cu prima ofensivă a ruşilor spre sudul Bucovinei, miile de refugiaţi spre Ungaria şi oraşele din Austria. Îmi aduc aminte de lagărul de refugiaţi, ce se formase la Burdujeni, în drama evacuării pripite a Bucovinei de sud, când o mare parte a populaţiei din Galiţia şi din nordul Bucovinei, îngrămădită în Vatra Dornei, Câmpulung, Humor şi Suceava, a fost silită să treacă frontiera de la Burdujeni. / Când, mai târziu, ruşii, în urma ofensivei germanilor la Varşovia, s-au retras din Bucovina, părăsind şi Cernăuţii, aceeaşi mulţime a alergat, prin Burdujeni, spre căminele lor, pentru ca, în urma bombardării Cernăuţilor de către ruşi, după o şedere de câteva zile, să fugă, iarăşi, peste graniţă. Cu ocazia înaintării ruşilor spre sudul Bucovinei, Burdujenii au devenit, iarăşi, ţinta către care s-au îndreptat miile de refugiaţi. În curs de o săptămână şi mai bine, s-au scurs, prin gara Burdujeni, mii de refugiaţi, care, în vagoane speciale, au fost trimişi spre Palanca. Pe timpul ultimei evacuări a Bucovinei, se stabiliseră în Burdujeni mii de oameni, în mare parte evrei, care aşteptau desfăşurarea evenimentelor, în speranţa de a se putea înapoia pe la vetrele lor. Poliţia, în urma ordinelor primite de la centru, a silit populaţia refugiată la Burdujeni sau să continue călătoria spre graniţa austriacă, sau să treacă înapoi, peste graniţă. Cei mai mulţi s-au îndreptat spre Palanca, o parte mică s-a întors la Suceava, Iţcani şi alte localităţi din apropiere, de unde se refugiaseră. / În prezent, nu se află în Burdujeni decât familii române din comunele învecinate, care s-au stabilit aici. Burdujenii mai au încă un fel de muşterii, nostimi în felul lor: sunt o seamă de locuitori din Suceava şi Iţcani, care dorm în Burdujeni, iar peste zi se duc acasă… / În ziua Anului Nou, în restaurantul gării din Burdujeni, funcţionarii gării serbau înnoirea anului, la un pahar de vin. Între ei, şi câţiva funcţionari austrieci, refugiaţi. La un moment dat, un funcţionar ridică un inimos toast pentru unirea tuturor românilor şi pentru cucerirea Transilvaniei. Toţi ridicară paharele şi ciocniră, între cei dintâi, austriecii!”[74].

1916: În Suceava, ruşii au ajuns, din nou, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1916. Gara Burdujeni era blocată cu sute de vagoane austriece şi germane, aduse din Iţcani. „În aceste vagoane, austriecii şi-au adus tot materialul lor rulant de Căi Ferate, cât şi depozitele de cereale şi provizii. Alte sute de vagoane aşteaptă îmbarcarea nenorociţilor refugiaţi”. Trenurile dinspre România, pentru Burdujeni, erau nevoite să oprească în câmp, în vecinătatea Merenilor, pentru că exodul refugiaţilor, care începuse de luni, 19 iunie, se soldase cu blocarea gării cu şapte mii de pribegi. „Avansarea vertiginoasă a ruşilor a surprins nu numai populaţia, dar chiar autorităţile au fost înşelate asupra apropierii ruşilor. De la Rădăuţi, de la Hatna, în special de la Suceava – unde prefectul judeţului, Dr. Robert Korn, a liniştit populaţia, zicând că ruşii sunt departe şi nu nevoie de refugiu –, la apropierea neaşteptată a ruşilor, populaţia înspăimântată a fugit, năvălind pe teritoriul nostru. Aici, din ordinul superiorilor, întreaga populaţie a fost primită cu bunăvoinţă şi autorităţile, în frunte cu inspectorul Siguranţei Cămărăşescu, poliţaiul Aurel Ghenea, comisarul special Zdrafcu, căpitanul Topor, şeful jandarmilor din Botoşani, şi-au dat toată osteneala ca refugiaţii să fie adăpostiţi şi, făcând la populaţia din Burdujeni, să vină cu ce va putea. Sărmanii nenorociţi au fost adânc mişcaţi de purtarea autorităţilor noastre, cât şi de mărinimoasa primire a populaţiei din Burdujeni. În acelaşi timp, un comitet din oraşul Botoşani a trimis ajutoare şi alimente, pentru a putea îndestula atâtea guri flămânde şi însetate. Transportul acestor nenorociţi s-a început în prima zi, trimiţându-se 31 de vagoane numai cu funcţionari austrieci. În urmă, au plecat alte transporturi, în 60, 70 şi 90 de vagoane austriece şi române, îngrămădindu-se tot ce putea în vagoane, începând cu cele de la clasa I, până la vagoanele de marfă, închise sau deschise. Plecau nenorociţii, îngrămădiţi ca sardelele, spre Palanca, neştiind ce soartă îi aşteaptă acolo. / Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi”[75].

1917: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917. Am pornit, la ora opt și jumătate, de la gara Verești și am făcut circuitul pe care Ballif mi-l desenase. În fiecare sat, regimentele erau aliniate într-un loc deschis și am mers să le văd, pe rând, bucurându-le. Trebuie să spun că ostaşii, în mare parte, arătau bine și erau bine îmbrăcați, majoritatea fiind bărbați foarte tineri. Toți erau pedeştri, caii neputând să se recupereze la fel de bine ca bărbații. În fiecare sat, școlile şi primăriile au fost rechiziţionate pentru a fi transformate în spitale. Oriunde m-am dus, le-am găsit într-o stare satisfăcătoare, destul de curate, nu prea multe, dar desigur foarte sărace. / La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie. La Siminicea, au împodobit pământul pe care urma să trec cu crengi de salcie, într-un alt loc totul era decorat cu ghiocei. Întreaga populație s-a înghesuit în jurul meu, umplându-mi brațele cu flori, astfel încât am putut să dau buchete proaspete tuturor bolnavilor. Adăugate la dulciurile și țigările pe care le-am adus, le-a făcut ostaşilor o mare plăcere. Ziua a fost bună și Carol a fost alături de mine, ca şi dimineață, la Botoșani. Mi-a făcut bine inimii să fiu încă o dată înflăcărată de trupele noastre, iar când am ajuns, în sfârșit, la Dumbrăveni, spre ora prânzului, am fost mult emoționată de modul în care m-au primit. Să aud imnul nostru național a făcut ca lacrimile să-mi vină în ochi. Aici, la Dumbrăveni, era un spital mare, bine păstrat și încăpător, dar mulți bolnavi foarte grav. Am adus cantități de lucruri pentru toate trupele, dar nu le-am putut distribui singură, așa că le-am lăsat unor generali și colonei să le împartă, fiecărei divizii sau brigăzi. Am adus și multe lucruri pentru spitale. / La Dumbrăveni, am luat masa cu toți ofițerii mei, în casa lui Leon Ghyca. A fost plăcut să le văd din nou pe toate; mai multe fețe cunoscute desigur lipseau, altele erau noi. Leon Ghyca și fratele său au fost și ei acolo, dar am fost oaspetele roșiorului meu. A fost foarte frumos, dar fiind un prânz militar a durat prea mult. Carol, refuzând să accepte un loc de cinste, s-a așezat printre ofițerii destul de tineri de la capătul mesei, unde era multă distracție și glume. După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine. / Am terminat în Burdujeni, care este frontiera dintre România și Bucovina. Acolo am găsit-o pe Elise Grecianu, care m-a dus în micuța ei casă, pentru un moment de odihnă binevenit, când am reușit să mă spăl. Fețele noastre fuseseră acoperite de praf și noroi în rânduri groase”[76].

1918: „În dimineaţa de 23 octombrie – stil vechi (5 noiembrie nou – n. n.), venind la companie, mi s-a raportat că-n timpul nopţii sentinela austriacă, punându-şi capela în vârful baionetei, a început s-o fluture, adresându-se comandantului român, de la podul despărţitor de frontieră, care, din veselia şi mimica făcută, a înţeles că aceşti soldaţi austrieci (cum am văzut, croaţi) exercită „sloboda”, pe care ai noştri o mai văzuseră la „tovarăşii” noştri ruşi (în urmă cu un an, în 1917). Într-adevăr, frontiera nu mai era defel păzită. Singuri, jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte. Postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinii. Populaţia avea nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni. Trebuia profitat de această ocaziune pentru a intra în Bucovina. Dar cum? / Între România şi Austria se încheiase pacea de la Bucureşti, aşa că o trecere în Bucovina ar fi fost privită ca o încălcare de teritoriu, un „causus belli”, pe care nu eram autorizat a-l provoca. Dar, totuşi, simţeam că a sosit momentul să trecem în Bucovina. / În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am lăsat jandarmeriei (austriece – n.n.) să înţeleagă că pot interveni, dar să-mi facă o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinski, comandantul jandarmeriei din Suceava. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar ar fi autorizat postul din Iţcani să ceară el, în scris, sprijinul grănicerilor de la Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă să fiu acoperit în cele ce urmăream. / Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. / Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. / Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. / Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus? M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. / La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă. / Înapoiat la Burdujeni, supraveghez personal executarea şi-mi pregătesc o „ordonanţă”, ce trebuia adresată populaţiei bucovinene şi pe care, în prealabil, trebuia să o supun atenţiei domnului profesor Eusebie Popovici, care luase conducerea Primăriei Suceava. / Lăsând în pichete câte 2 soldaţi pentru pază, plutonul din Burdujeni avea gata echipaţi de război pe locotenentul Chiujdea I, plutonier Răducan şi 48 grade inferioare. / Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă”. / La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu”[77].

1930, august 18: „O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări”[78].

1936: Elena Costache Găinariu publică, la Bucureşti, Monografia comunei Burdujeni, plasa Bosancea, judeţul Suceava, lucrare monografică de 132 pagini.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[79]: Banca populară „Energia C. F. R.”, comuna Burdujeni, jud. Suceava”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[80], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Achim Magdalena, de la Orfelinatul C. F. R. Burdujeni, la Soloneţul de Jos”; „Nepit Lucia, de la Burdujeni, Şc. nr. 1, la Suceava, Şc. nr. 2, post XI, soţ învăţător; Horodniceanu Mihail, de la Burdujeni, la Suceava, Şc. nr. 3, post IV, interese materiale; Iţcou Elena, de la Stânca-Zvoriştea-Dorohoi, la Burdujeni, Orfelinatul C. F. R., post IV, interese materiale, cu agrementul C. R. R; Filip Elena, de la Adâncata, la Burdujeni, Şc. nr. 1, post X, soţ învăţător; Buţincu Ioan, de la Salcea-Botoşani, la Burdujeni, Şc. nr. 2, post III, soţie învăţătoare”[81].

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri: Moara fostă proprietate a lui Ogrodnic Petru şi Păjoreanu Genoveva din comuna Burdujeni”[82].

*

La Burdujeni s-a născut pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare (22 aprilie 1917), prozatorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez, 28 noiembrie 1874), artistul fotograf Iosif Berman (17 ianuarie 1892) şi pictorii Vasile Angel Siminiuc şi Constantin Ungureanu-BOX.

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1362, p. 452

[2] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1442, p. 476

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 140 şi 141, p. 85

[4] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[5] Iorga, N., Documente amestecate, p. 49

[6] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6 Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6

[7] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V, doc. 138

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 378, p. 147

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 387, p. 149

[10] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 400, p. 152

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 4, p. 152

[12] Iorga, op. cit., p. 55

[13] Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV

[14] Iorga, op. cit., pp. 56-58

[15] Iorga, op. cit., p. 59

[16] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, Editura Academiei, 1966, p. 252

[17] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 56, 57

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1226, p. 410

[19] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1258, pp. 419, 420

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1276, p. 425

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1362, p. 452

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1442, p. 476

[23] Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Vol. I, Vălenii de Munte 1908, p. 261

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1481, p. 487

[25] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[26] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1762, p. 561

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 583

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1895, pp. 597, 598

[29] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[30] Iorga, N., Opinia publică germană şi România lui Carol I, înainte şi după Războiul de Independenţă, Bucureşti 1933, p. 10

[31] România Liberă, No. 902, Anul IV, joi 5 iunie 1880, p. 2

[32] Monitorul Oficial, No. 56, 12/24 iunie 1881, p. 1822

[33] Monitorul Oficial, No. 1, 1/13 aprilie 1882, pp. 20, 21

[34] România Liberă, Nr. 2261, Anul IX, duminică 27 ianuarie 1885, p. 1

[35] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[36] Adevărul, No. 605, anul III, joi 30 august 1890, p. 1

[37] Monitorul Oficial, No. 179, 10/22 noiembrie 1890, p. 4160

[38] Monitorul Oficial, No. 209, Marţi 18/30 decembrie 1890, p. 4956

[39] Martens, G. Fr. De, Nouveau recueil général de Traités et autres actes relatifs aux rapports de droit international, Tome XVIII, Goettingue 1898, p. 119

[40] Monitorul Oficial, No. 237, 29 ianuarie / 10 februarie 1892, pp. 6360, 6361

[41] Monitorul Oficial, No. 253, 16/28 februarie 1892, p. 6787

[42] Voinţa Naţională, No. 2234, Anul IX, 1/13 aprilie 1892, p. 2

[43] Adevărul, No. 1480, Anul VI, miercuri 31 martie 1893, p. 2

[44] Adevărul, No. 1654, Anul VI, vineri 1 octombrie 1893, p. 2

[45] Epoca, No. 15, Anul I, duminică 19 noiembrie 1895, p. 3

[46] Tribuna Poporului, Nr. 144, Anul II, joi 30 iulie / 11 august 1898, p. 1

[47] Albina, Anul II, nr. 27, Duminică 4 aprilie 1899, pp. 857, 858

[48] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[49] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, pp. 78, 79

[50] Suceava, văzută din tren, pe ruta Verești-Burdujeni – n. n.

[51] Gara Burdujeni a fost construită de o companie poloneză, condusă de contele Sapieha – n. n.

[52] Doi frați din Bistrița, negustori de vite, Petria şi Gheorghe Burduja, care au închiriat dealurile nelocuite ale mănăstirii Teodrenilor (încercaseră, mai întâi, cu dealurile Mitropoliei Sucevei, dar li s-a cerut prea mult), au construit saivane și bordeie pentru văcari, întemeind, astfel, prin veacul al XVIII-lea, viitorul sat. Unul dintre ei, Gheorghe Burduja, s-a însurat, ulterior, cu o câmpulungeancă, stabilindu-se pe „drumul vitelor” – n. n.

[53] Nicolae Iorga s-a înșelat: în româna veche „burduhos” se numea „fultic”, iar „burduja” definea umflătura de pe pulpa vacilor, care se ivea după înțepături de tăun – n. n.

[54] La 7 mai 1775, Bucovina a fost anexată samavolnic de către Austria, datorită slăbiciunii Turciei și corupției unei părți a boierimii ( n. ed.).

[55] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[56] Apărarea Naţională, Nr. 6, Anul I, Cernăuţi, joi 25 octombrie stil nou 1906, p. 2

[57] Tribuna, Nr. 56, Anul XI, sâmbătă 10/23 martie 1907, p. 3

[58] Apărarea Naţională, Nr. 27, Anul III, joi 9 aprilie stil nou 1908, p. 1

[59] Gazeta Transilvaniei, Nr. 183, Anul LXXIII, duminică 22 august / 4 septembrie 1910, p. 3

[60] Opinia, No. 7261, Anul XI, joi 28 august 1914, p. 1

[61] Ruşii spre Suceava – în „Adevărul” din 22 august 1914

[62] Ruşii la Suceava – în „Adevărul” din 23 august 1914

[63] Bucovina fără proviziuni – în „Adevărul” din 24 august 1914

[64] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[65] Exodul din Bucovina, „Adevărul” din 26 septembrie 1914

[66] Exodul populaţiei din Bucovina, „Adevărul” din 30 septembrie 1914

[67] Viaţa nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[68] Unirea, Nr. 64, Anul XXV, Blaj, marţi 29 iunie 1915, pp. 2, 3

[69] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[70] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[71] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[72] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[73] Unirea, Nr. 82, Anul XXV, Blaj, marţi 17 august 1915, p. 4

[74] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[75] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[76] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[77] Morariu, Pavelescu, p. 60

[78] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[79] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[80] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[81] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[82] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7974