Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tărăşeni

TĂRĂŞENI. Menţionat în 1680, apoi în 1683, când Ştefan Petriceicu Vodă dăruia mănăstirii Sf. Onufrei „satul Tărăşeni, cu eleşteu şi o moară”, satul de pe malul drept al obârşiei pârâului Cotoveţilor a fost colonizat, în 1780, cu 150 familii de ruteni, din care vor rămâne doar 48 familii, până în 1784, care se alăturau celor câteva familii româneşti existente. Ulterior, aveau să se stabilească în Tărăşeni şi câteva familii germane şi evreieşti.

1814: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Tărăşeni a fost ctitorită, în 1814, de Zoie de ARAP, fiind dotată cu un iconostas, în 1829, dăruit de George de ARAP, George de REUS, Ioan de VOLCINSCHI, Adam şi Karl SCHOLZ, Ioan ALEXANDRIUC şi Petru IANOVICI. În 1888, biserica avea să aibă parte de o totală restaurare. În 1843, biserica avea 448 enoriaşi, patron bisericesc era Adam de SCHOLZ, dar postul de preot administrator era vacant. În 1876, cei 1.137 enoriaşi din Tărăşeni şi Prevoroki erau păstoriţi de parohul Ioan LUPU, patron bisericesc fiind Cornelie ŞTEFANOVICI. În 1897 avea să fie construită biserica Sfântului Dimitrie de la Prevoroki. În 1907, paroh al celor două biserici era Leon POIENARIU, născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Ioan CUDLA, născut în 1885.

1843: „Prima biserică din Igeşti era pe Zamca[1] şi servea pentru Igeşti şi comunele Pătrăuţul de Sus şi Jos. Ea era din lemn de stejar, şi a fost, în anul 1843, dăruită şi strămutată la Tărăşeni. Iconostasul din „starea femeilor” a fost adus din Zvineasca, de unde era de loc Zamfira, soţia lui Ienachi Răus, născută Volcinschi. A doua biserică a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării”[2].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sat aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

1880: Din 1880, funcţiona în Tărăşeni o şcoală cu 3 clase, din 1900 fiind dată în folosinţă o alta, cu 2 clase, la Prevoroki[5].

1888: „Mai călătorisem, acum câţiva ani, la Cer­năuţi, însă scurtul timp, cât am stat acolo, nu mi-a îngăduit să-mi fac o idee justă şi fondată de tot ceea ce am văzut în 2-3 zile. Ca cronicar conştiincios şi pentru ca ma­teria cronicii să fie mai voluminoasă, ar trebui să vă dau o descripţie a locurilor pe unde am trecut, a persanelor cu care am fost în contact… Mă mărginesc a vă spune că, de la Dorohoi, orăşelul mai de importanţă ce-am întâlnit în drum, a fost Mihăilenii, un târg cu vreo 2-3.000 locuitori, cu câteva clă­diri frumoase, dar nu de speriat, apoi graniţa, cu funcţionarii vamali foarte de treabă, atât cei români, cât şi cei austrieci, apoi, în depărtare, zărirăm un târguşor numit Siret, de care se vorbea mult bine, apoi un sat mai mărişor, numit Tătărăşenii (sau, pe nemţeşte, Tarascheny), în care se vorbea mult jidoveşte, şi, după un drum mai fără popas, de vreo zece ceasuri, intrarăm, pe la grădina publica, în Cer­năuţi”[6].

1890: În 1890, Tărăşenii aveau 1.786 locuitori, primar fiind Noe Herş. Învăţător era Dimitrie Nedelco, Ioan Lupu era paroh, iar Ion Cudla – cantor bisericesc.

1901, august 26 – Gustav Weigand: „A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[7], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă. În dimineața următoare, am plecat spre nord, fără aproape nici o ședere, pe drumul de la țară, prin zone mai slave, spre Privorokie[8], sat cu locuitori germani și români, în timp ce satul vecin Tărăşeni, pe lângă germani are şi ruteni. La scurt timp, pe când plecam spre Franzthal, o fată a alergat după trăsură şi am invitat-o să urce[9], iar ea nu a ezitat să o facă. Spre uimirea mea, am auzit și de la ea graiul limbii române, pe care îl ascultase şi de la soldatul de la Lucina şi care, la început, nu mi s-a părut credibil. Nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar, după cum a spus cu naivitate, a vorbit mereu patru limbi: română, germană, rusă și evreiască, limbă pe care a învăţat-o de la evreică-germană, pe care a imitat-o ​​cu o precizie uluitoare în pronunție și ton, aşa cum am observat, de multe ori, că fac mulţi români din Bucovina”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tărăşeni, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată la izvoarele pârâului Cotovăţ, între Mihuceni şi Prevorochi, lângă hotarul dinspre distristul Cernăuţi. Suprafaţa: 6,75 kmp; po­pulaţia: 1.026 locuitori ruteni, de religie gr. or. şi colonişti ger­mani de confesiune evanghelică. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Siret şi punc­tul final al drumurilor districtuale ce vin de la Cuciur-Mare şi de la Hliboca; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohi­ală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună e menţio­nată, pentru prima dată, la 1672. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Sava. În 1780, a fost unită cu Mihuceni şi Trestiana. Tărăşeni, moşie cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 3,55 kmp; popu­laţia: 84 locuitori izraeliţi, ruteni, români, germani ş. a. La 1784, făcea parte din comuna Trestiana. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 700 hectare pământ arabil, 55 hectare fânaţuri, 10 hectare grădini, 185 hectare imaşuri, 47 hectare păduri. Se găsesc 83 cai, 376 vite cor­nute, 240 porci, 32 stupi”[11].

1914: La începutul lunii septembrie a anului 1914, protejaţii imperiului austriac, oamenii cu stare, au început să se retragă, preventiv, în România. În 15 septembrie, au sosit la Dorohoi, cu două trăsuri, familia baronului Kapri şi cea a doctorului Stephanovici. Din relatările acestora, reieşea că „trupele ruseşti au o atitudine frumoasă şi tratează bine populaţia austriacă, totuşi s-au semnalat, pe ici, pe acolo, cazuri izolate de prădăciune şi de siluire, provocate de soldaţi ruşi prin periferiile oraşului şi prin satele Bucovinei, fapte care fac ca populaţia să continue a fugi îngrozită, care încotro… Câteva localităţi din Bucovina au fost incendiate de ruşi. Aşa s-a dat foc oraşului Sadagura, care a ars aproape în întregime, precum şi localităţii Boian, unde focul a distrus numai o parte din oraş. De asemenea, s-a dat foc localităţii Tărăşeni şi altor câteva sate din Bucovina”[12]. / În 19 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru”[13].

1916: „Astăzi, ultimele știri din diferitele fronturi, pe care se operează, de la Nistru, la Focşani, sunt următoarele, mergând de la stânga germană, la dreapta. Pentru frontul Nistrului (la stânga), nimic nou. Pentru frontul următor, cel al Prutului, nici o schimbare. Stabilizat la aproximativ 14 kilometri, în aval de Cernăuţi, frontul este oprit de un râu, pe care ruşii au încercat în zadar să-l străbată, la Lucaviţa, unde au fost bătuţi, în 9 august. A treia coloană, care încearcă să ajungând la Siret, este blocată în preajma Rădăuţilor; germanii au încercat să trimită trupe din Cernăuţi, care să se infiltreze între coloana rusească de pe Prut și cea de pe Siret, pentru a încerca să recucerească pozițiile de pe acest ultim râu. Acest front a fost capturat, pe 10 august, la Tărăşeni”[14].

1918: „Mihai a lui George Zahariuc, născut în Tărăşeni, la 1o noiembrie 1872, a plecat, în august 1916, la război şi ar fi murit, în luptă, pe Monte Carlo, în iunie 1918. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Zamfirei Zahariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1918: „În 9 Noiembrie 1918, am poposit în comuna Tarăşeni, unde temeliile fostelor gospodării dovedeau că aicea a fost un sat ca şi celelalte. De altfel, numai barăci improvizate. Abia ofiţerii au putut găsi adăpost, ca să nu doarmă sub cerul liber. Trupa istovită s-a culcat unde a putut şi după regula răsboiului. / Colonelul şi cu mine am fost găzduiţi de un neamţ bătrân, care ne-a oferit două paturi. Aici a sosit, într-un târziu de noapte, un automobil, care l-a adus pe generalul Zadic, care, după o scurtă convorbire cu comandantul Brigăzii, s-a întors spre Rădăuţi. / A doua zi, dimineaţa, adică în 10 Noiembrie, comandantul brigadei mi-a pus în vedere că informaţiunile primite de comandanlul Diviziei sunt în contrazicere cu informaţiunile primite direct de la dl Iancu Flondor, care, în calitate de preşedinte al consiliului naţional, a chemat armata română în Bucovina. Aceste informaţiuni se refereau la bandele înarmate, care terorizau populaţia oraşului Cernăuţi şi care, după informaţiunile furnizate comandantului armatei, ar fi fost minat cele mai importante clădiri din oraşul Cernăuţi. Pentru a verifica aceste informaţiuni, generalul Zadic a lăsat să fiu trimis eu, cu un plic din partea Domniei Sale, direct la Palatul Naţional din Cernăuţi, unde era biroul dlui Iancu Flondor. / Am primit această misiune şi am pornit, îmbrăcat în haine ţărăneşti, singur, lăsând trupa în Tărăşeni. În urmă, am fost ajuns de dl Nicolai Prelici, care venea, cu o trăsură, dinspre Rădăuţi, spre Corovia. Cunoscându-ne, am fost luat în trăsură şi adus până la părintele Dolinschi din Corovia, unde am găsit şi pe fratele părintelui Dolinschi, maior în armata austriacă. Aceştia mi-au arătat calea cea mai scurtă ca să ajung la Iancu Flondor. Însoţit de dl Nicolae Prelici, am ajuns, fără să fiu cunoscut de cineva, până în poarta Palatului Naţional. / În Piaţa Unirii de astăzi, lume multă şi de toate naţionalităţile. Garda naţională păstra ordinea. Un soldat din această gardă m-a condus până în biroul lui Iancu Flondor. Aici, în jurul unei mese mici, pe care se afla o sticlă cu vin şi câteva pahare, şedeau: Iancu Flondor, cu fratele său, Nicu Flondor, şi Gheorghe Şandru, iar în jurul lor se preumbla agitat dl Dori Popovici. / I-am dat plicul şi am explicat rostul misiunii mele. Mi-a oferit un pahar cu vin, pe care sigur că nu l-am refuzat şi apoi mi-a spus următoarele cuvinte : „Te rog să pleci imediat îndărăt, să-i spui dlui general să nu aibă nici o grijă, pentru că de si­tuaţia de aici răspund eu, şi ea este aşa precum îi spun informaţiunile de la mine. Eu îl aştept în fiecare moment”. Aceasta era pe la orele 1 după masă, în ziua de 10 Noiembrie. După aceasta, am ieşit, condus de acelaşi soldat de gardă, până în jos, unde m-a aşteptat dl Nicolae Prelici. Cu o căruţă, pe care am putut-o găsi, am luat drumul spre Tărăşeni, dară în Corovia am întâlnit trupa şi am comunicat comandantului de brigadă cele auzite de la dl Flondor. / Contrar aşteptărilor celor din Cernăuţi, armata s-a oprit între Corovia şi Cernăuţi. Generalul a dat ordin ca intrarea armatei în Cernăuţi să se facă abia a doua zi, cu toate că dl Flondor a stăruit ca acea intrare să se facă în ziua de 10 Noiembrie, seara”[16].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Kruzliewska, născută Mănescu Modesta, Tărăşeni”[17].

Printre personalităţile Tărăşenilor se evidenţiază medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene. În 1910, a reluat „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene”.

[1] Zamca a fost o fortăreaţă şi întăritură a creştinilor, contra invaziei tătarilor.

[2] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 159, 138

[6] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[7] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[8] La Privorochia, a cântat Spiridon Vonorocschi (16 ani).

[9] Fata de 14 ani, din Franzthal, analfabetă, dar care vorbea fluent patru limbi, se numea Lisaveta Crăsniciuc.

[10] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 221

[12] Ştiri de la graniţa austriacă, „Adevărul” din 4 septembrie 1914

[13] Luptă austro-rusă lângă graniţa noastră, „Adevărul” din 10 septembrie 1914

[14] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[16] Ungureanu, Vasile, fost voluntar în Armata Română, Amintiri din zilele intrării Armatei Române în Bucovina, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, pp. 485, 486

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şubraneţ

Dansul rutean „Cerkowcia”

ŞUBRANEŢ. Menţionat în 18 octombrie 1435 drept „satul Sobraneţ, în ţinutul Ţeţinei”, selişte pustie la 1640, satul Şubraneţ, de lângă Sadagura, avea, în 1775, când era grafiar Sobraneţ sau Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani şi 1 umblător. După alte surse, în 7 septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul, pentru 100 galbeni, „săliştea Şubraneţ”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şobroneţ, moşie răzeşească, „96 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, Ştefan, Iftemii, Ştefan şi Ion, 3 dascăli, Ion, Tănasă şi Vasile, 3 mazili, Costandin, Mihalachi şi Panaite STROESCU, 5 jidovi, Leizer, Iosip, Moşcol, Marko şi Leiba, 21 călăraşi, respectiv Ion chihaia (CHIHAIA), Ion DĂNULIAC, Toader DĂNULIAC, Grigoraş LASCHIUCA, Grigoraş LUPINKA, Grigoraş PALCIUK, Andrieş LASCHIUCA, Luca, Neculai SOROCIAN, Ion LALEŞ, Toader SAVCIUK, Vasile CRABCIUK, Grigoraş sin HAVETIK, Ivan PIŢIL, Andrii BILAC, Andrieş CLIM, Pătraşcu MOVILĂ, Andrieş cojocar, Fodor, Vasile LASCHIUCA şi Ivan rus, 5 văduve, Maria, Nastasa şi Maria lui Vasile, plus 2 văduve de călăraşi, Dochiţa şi Fedora, 3 ţigani, Simion, Grigoraş şi Grigori, 7 case pustii şi 45 birnici, şi anume: Andrei vornic, Pricop LUNGUL, Ivan rus, Alecsa rus, Ostafi, Ivan RABICI, MAZURUL, Gavril OMENICI, Vasile POPOVICIUK, Costaşco, Vasile MĂCARII, Sauca TOMACIUK, Ştefan vătăman, Vasile Tomaiciuk, Ivan HORDIBAN, Ivan rus, Mihaiu BOŢUL, Ilko pânzar, Fodor pânzar, Mihail CORIDA, Andrei TOPALCIUK, Vasile TELEPELECIAK, Dănilă CINPOEŞ, Andrei CHIŢUMAN, Fodor STRIEŢ, Vasile CRIVDA, Petrea FUNDRA, Semen CHINA, Milko CALANCIUK, Vasile CAZAC, Vasile CALANCIUK, Lulian DORLELIŢA, Mihail cioban, Vasile cioban, Mihail rus, Gavril văcar, Ion prisăcar, Timofti rus, Hrihor rus, Hrihor RUSNAK, Timofti rus, Foka, Vasile rus, Macsim argat şi Petrea rus.

1782: În 8 iunie 1782, Mihalachi, Constantin şi Panaite Stroescul se declarau stăpânii Şubraneţului, sat pe care îl cumpărase străbunul lor, Lupul Stroescul, în 9 septembrie 1640 de la mănăstirea Voroneţ. Panaite Stroescul, care nu avea copii, va dărui fratelui său, Constantin, treimea sa din Şubraneţ, în 27 octombrie 1785. Mihalachi Stroiescul îşi va înzestra fata, Caterina, jupâneasa lui Alexandru Jiean, cu a treia parte din satul Şubraneţ, în 22 ianuarie 1792. La fel va proceda şi Constantin Stroescul, care îşi va înzestra fata, Safta, jupâneasa lui Dumitraş Goian, în 22 iunie 1792, cu un sfert din satul Şubraneţ, Dumitraş Goian de Jadova cumpărând, în 12 noiembrie 1792, şi partea lui Alexandru Jiean.

1793: Panaite Stroescul, care va avea. În cele din urmă, o fată, Smaranda, care se va căsători cu Vasile Zota, o va înzestra, în 20 iunie 1793, cu un sfert din satul Şubraneţ.

1797: În 18 mai 1797, Mihalachi Stroescul dăruia ginerelui său, Şerban Stârce, a şaisprezecea parte din Şubraneţ, apoi, pentru că trăia în Moldova, va arenda partea lui de sat, în 25 aprilie 1798, lui David Lucaşevici.

1807: În 3 februarie 1807, Constantin Stroescul dăruia fiului său, Gligoraş, un sfert din satul Şubraneţ, pe care îl avea de la Panaite.

1809: În 5 septembrie 1809, Vasile Stroescul avea să vândă a şaisprezecea parte din Şubraneţ, pentru 10.000 florini, lui Dimitrie Costin.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

1871: Din 1871, funcţiona la Şubraneţ o şcoală cu 4 clase[3].

1899: Biserica Sfântului Gheorghe din Şubraneţ, ctitorită în 1786, reconstruită în 1899, avea, în 1843, 1.023 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan POCLITAR, patroni bisericeşti fiind baronul de MERSWICZ, Nicolai baron de CALMUŢCHI şi baronul de ZOTTA. În 1876, patroni bisericeşti erau Cristof şi Ioan de MERZOWICZ şi Vasilie de ZOTTA, paroh fiind Georgie ZAVADOVSCHI, care păstorea 1.580 suflete. În 1907, sub patronatul Sofie de MERZOWICZ şi al Kaietanei şi a lui Peter de ROMAŞCAN, paroh era  George ZAVADOVSCHI, născut în 1838, preot din 1869, paroh din 1872, cantor fiind, din 1900, Ioan TOMAŞEVSCHI, născut în 1855.

1890: În 1890, comuna Şubraneţ avea 1.750 locuitori, primar fiind Petru Mustaţă. George Chirilovici era învăţător, George Zavadovschi – preot, iar cantor bisericesc era Ioan Tomastewski.

1907: „Sâmbătă, în 10 august 1907, a încetat din viaţă, după o suferinţă scurtă, în etate de 70 ani, exarhul şi parohul din Şubraneţ, dl Georgi Zavadovschi. Înmormântarea defunctului, la care a participat un număr deosebit de mare de preoţi, s-a săvârşit cu pompa obicinuită, marţi în 13 luna curentă. Rând pe rând se trece tot câte una din figurile cunoscute întregii inteligenţe din Bucovina, făcând loc altora, care nu înţeleg nici timpul în care trăiesc, şi nici nu sunt înţeleşi de nimeni. Fiecare care la cunoscut pe răposatul exarch Georgi Zavadovschi, care, cu glumele ce-i curgeau ploaie din gură, te tăcea să uiţi de toate nevoile, a luat cu întristare cunoştinţă de moartea sa. Doarmă în pace!”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şubraneţ (Szubranetz), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, pe ambele părţi ale pârâului cu acelaşi nu­me, la locul unde el formează 2 lacuri, spre vest de comuna Zadobriuca. Suprafaţa: 14,56 kmp; popu­laţia: 1.650 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cale de 2 km, la est, trece drumul principal Cernăuţi şi Sadagura – Uscie-Biskupie; prin drumuri de ţară comu­nică cu localităţile din partea de sud şi est. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru primă oară, într-un hrisov din 18 Octombrie 1434, în care se spune că domnul Moldovei Ilie a dă­ruit-o boierului Stan Babici. La 1641 a fost pustiită, dar a fost populată iarăşi. În acest an, se găseşte în hrisoave că aparţinea familiei boiereşti Stroescu, de la care a trecut la mănăstiriea Voroneţ, în a că­rei posesie se găsea şi la 1776. În 1739, a trecut pe aci ar­mata rusească, sub comanda generalului Munich. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vite­lor. Comuna posedă 1.163 hectare pămănt arabil, 62 hectare fânaţuri, 10 hectare grădinii, 164 hectare imaşuri, 9 hectare păduri şi 9 hectare heleşteie. Se găsesc 157 cai, 312 vite cornute, 546 oi, 98 porci şi 76 stupi de albine. Şubraneţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,29 kmp; popu­laţia: 70 locuitori, poloni, izraeliţi şi, în fine, ruteni gr. or. şi gr. cat.”[5].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte şi „Locţiitor: Petru Romaşcan, proprietar mare, Şubraneţi”[6].

1921: „Deciziune de expropriere No. 116/21. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 194 şi 195, Şubraneţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, precum şi corpurile rusticale fasc. No. 196 şi 816 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Şubraneţ, în suprafaţă de 68 ha 20 a 99 mp, proprietatea dnei Kajetana Romaszkan, născută Merzowicz, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

1941: Prin ordin al ministrului învăţământului,  învăţătorul „Coroiu Ioan, seria 1936, media 7,53, este numit în com. Şubraneţ, jud. Cernăuţi”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 402

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 81, 1907 p. 159, 111

[4] Apărarea Naţională, Nr. 58 şi 59, Anul II, duminică 18 august stil nou 1907, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 219

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[8] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şişcăuţi

ŞIŞCĂUŢI. Atestat documentar în 20 decembrie 1432, când printre cele 52 de sate întărite de Ilie Vodă lui Mihail de Dorohoi, apoi soţului nepoatei sale, fata lui Iurie, Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „Şişcăuţi, unde este Horodici”, satul Şişcăuţi va fi întărit, 5 iunie 1521, de Ştefăniţă Vodă, vistiernicului Ion Turcul, drept „un sat din satele noastre, care a ascultat de Sipinţi, anume Şizcouţii”, care îl va vinde, în 1531, pentru 350 zloţi tătăreşti, lui Simion şi rudelor acestuia, ceea ce înseamnă că satul redevenea, pentru scurtă vreme, unul răzeşesc.

1521: Ştefan Vodă Petriceicu îl răsplăteşte Ioan Turcu, „pentru slujbă credincioasă”, cu satul Şişcăuţi[1].

1595: În 8 februarie 1595, Toader Orbul ceda partea sa de sat Şizcăuţi vătafului din Bărbeşti, Ilea, cu care avusese un proces la Divan pentru moşii din Hluboca şi din Bănila.

1646: În 4 iunie 1649, Gavrilaş logofăt avea să cumpere satul întreg, cu loc de heleşteu, cu 350 lei turceşti de la fraţii Mătiiaş şi Dumitraşco, feciorii Gaftonei, preoteasa popii Grigore, nepoţii lui Ilea de Berbeşti, şi de la „semenţia lor Dumitraşco cel Bătrân şi cu feciorul său, cu Vasilie”.

1649: Conform uricelor, prezentate în 4 iunie 1649, satul Şişcăuţi fusese cumpărat de la Petru Vodă de fraţii Simion, Gherasim vatav, Vasco, Dumşa, Coropta şi Anghelina şi de nepoata lor Marica „şi semenţia lor Panul, şi fratele lui, Onciul, şi surorile lor, Nastea şi Vasutca şi Olenca, şi unchiul lor Iurie Orăş şi alte semenţii a lor”, care se regăsesc într-un ispisoc de pâră al Olenei şi dintr-un „zapis de pâră al lui Ilea vătavul, cum au pârât Fădor Orbul”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Şişcăuţi, cu un heleşteu”.

1701: În 23 iulie 1701, Safta Lupaşco vindea cumnatei sale, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, pentru 300 lei „un sat întreg, cu tot hotarul ce a avut în cămpu, în pădure şi apă, cu tot venitul ce va avea şi cu vecini ce să vor afla dintr-acest sat… anume Şişcăuţii, care această moşie îmi easti mii direaptă ocină de la părinţii miei”.

1727: În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

1772: În 1772, cu prilejul delimitării graniţei de sud a Galiţiei, satele Şişcăuţi şi Iujineţi fuseseră uzurpate de către Polonia. Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Şişcăuţi, moşie a comisului Iordache CANTA, „39 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Tănasi şi Ilie, 7 văduve, Odochia, Nastasia, Maria, Ilinca, Paraschiva, Maria şi Paraschiva, 1 volintir, Dumitraşco DANCIUL, 1 jidov, Avram, şi 26 birnici, adică: Lupul vornic, Ion TĂNASIICIUC, Iacob sin lui, Dumitru TĂNASIICIUC, Hrihor VOLSCHII, Vasili BORDEICU, Gavril sin lui, Vasili FEICIUC, Pavel DOLINSCHI, Mihailo CRIVINSCHII, Vasili OROJBĂT, Iacob PANCIUC, Sămion DUMINCIUC, Dumitru BRIHAN, Alecsa REHILĂ, Simion vătăman, Ivan LIPCA, Vasili LITUL, Hrihor LIPCA, Ivan DERPAC, Vasili FALIBOGA, Nichita ŞTEFANCIUC, Gavril MIAICA, Luchian ONOFREICIUC, Fodor GAVDUN şi Iacob CUŞCĂ.

1774: În 1774, satul Şişcăuţi avea 54 familii (2 popi şi 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97 familii ţărăneşti.

1784: În 24 iunie 1784, Ion Zota, împuternicitul lui Iordachi Cantacuzino, obţine o decizie a Consiliului de Război din Viena, adresată Comandamentului general al Galiţiei, prin care satele Şişcăuţi şi Iujineţ reveneau în graniţa moldovenească a Bucovinei.

1859: Din 1859, funcţiona la Şişcăuţi o şcoală cu 3 clase[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

1886: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şişcăuţi a fost construită în 1886, pe locul unei vechi bisericuţe, şi sfinţită în 1887. În 1843, patronul vechii bisericuţe era Jakob von MIKULI, paroh fiind Ilie BACINSCHI, numărul credincioşilor ajungând la 1.036. În 1876, biserica avea 1.279 enoriaşi, patron bisericesc era Anton TABACAR, paroh fiind Ioan HOMIUCA. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Franzisca OHANOWICZ, paroh fiind Ilie MACIUŞAC, născut în 1845, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1901, Vasile SIMULIAK, născut în 1874.

1890: În 1890, comuna Şişcăuţi avea 1.500 locuitori, primar fiind Ştefan Şupenia. Învăţător era George Chirilovici, Ilie Maciuşac era paroh, iar Vasile Masichievici – cantor bisericesc.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şişcăuţi (Sziszkoutz),comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, lângă lacul Zalòbe, la nord-est de cele 4 lacuri mari, din care curge pârâul Soviţa, între Iujineţ şi Borăuţi. Suprafaţa: 9,06 kmp; populaţia: 1.475 locuitori, ruteni greco-orientali. Prin drumuri de ţară este legată cu comunele vecine; are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 1739. La 1766-67 s-au aşezat aci emi­graţi din Galiţia. La 1776 era în posesia boerului Iordache Păşcan. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.256 hectare pământ arabil, 49 hectare fânaţuri, 82 hectare grădini, 144 hectare imaşuri, 4 hectare păduri, 17 hectare heleşteie. Se găsesc 214 cai, 832 vite cornute, 819 oi, 321 porci, 66 stupi de albine. Şişcăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 4,85 kmp; popu­laţia: 26 locuitori, în majoritate ruteni, restul poloni şi izraeliţi”[5].

1941: Prin ordin al ministrului învăţământului, „Creţu M. Constantin, seria 1937, media 7,32, numit în com. Şişcăuţi, jud. Cernăuţi”[6].

[1] Unirea, Nr. 14-15, Anul LIV, 1944, p. 5

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 430

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 99, 1907 p. 159, 110

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 218

[6] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şipotul Sucevei

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

ŞIPOTUL SUCEVEI. În 15 martie 1490, când stabilea şi întărea mănăstirii Putna braniştea, este menţionat un prim localnic, „până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot”.

1627: O atestare propriu-zisă a satului Şipotul Sucevei (includem aici şi Izvoarele Sucevei) s-a făcut într-un uric din 9 decembrie 1627, prin care Miron Barnovschi Vodă dăruia mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, cunoscută drept mănăstirea Barnovschi, satele Toporăuţi şi Şipotele Sucevei, dar satul Şipotele Sucevei a fost întemeiat cu adevărat, în jurul superbei biserici de lemn, cu clopotniţă de lemn, construită în 1763 şi închinată, iniţial, Adormirii Maicii Domnului, apoi, din 1908, când a fost renovată, Sfântului Proroc Ilie, abia în 1776, odată cu înfiinţarea coloniilor huţăneşti Ploska, Jabloniţa, Voloska, Koniatin, Ropocel, Seletin şi Stebni Voloschi,. În 1784, satul avea 125 familii de huţani.

1859: Biserica Sfântului Profet Ilie din Şipotele Sucevei, care deservea şi enoriaşii din Brodina de Sus, Izvor, Sărata, Ialovicioara, Bobeica, Iaroviţa, Ulma, Crasnodil şi Buhăiescul, fusese construită în 1786 şi reconstruită în 1859. În 1843, în mulţimea aceea de sate şi cătune existau 1.155 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant (avea să-l ocupe, peste vreo cinci ani, Iraclie PORUMBESCU). În 1876, paroh era Theodor NICHITOVICI, biserica având 1.801 enoriaşi, în care erau incluşi şi cei din Moldova-Suliţa, sat în care funcţiona o biserică filială celei din Şipot. În 1907, paroh era doctorul în teologie Vasile ANTIMOVICI, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1900, iar cantor, din 1900, George VELNICIUC, născut în 1853.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[1].

1862: Din 1862, funcţiona la Şipot o şcoală cu 2 clase, din 1902 urmând să fie deschisă una cu 2 clase şi la Izvoarele Sucevei, numite, pe atunci şi până atunci, Izvor[2].

1891: Volumul 17, nota 175, pagina 183 (Mari descoperiri, legături, monede). „În Şipotul Succevei s-au găsit monede poloneze din secolele XVI și XVII, apoi opt monede de proveniență moldovenească și turcă”[3].

1892: Raport anual, pagina 118 (Sabia de la Şipot) „Consilierul dr. Kenner s-a referit la găsirea unei monede şi a unei vechi săbii în Şipot-Cameral. Conservatorul Boeheim și-a exprimat opinia, cu privire la acesta din urmă, spunând că această armă provine, cu siguranţă, din perioada Renașterii“[4].

Şipotul Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1901, Gustav Weigand: „Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)[5]. Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[6], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați. / A doua zi am plecat exclusiv pentru huţuli, prin sate minunate, dar dominate de evrei. Elementul românesc din văile izvoarelor Moldovei și Sucevei a fost absorbit complet de slavi; dar atât din tipul unor oameni, cât și din numeroase nume de munteni şi de munţi, se poate vedea că trebuie să fi fost destui români în trecut. În orice caz, huţulii dau impresia că sunt o rasă mixtă de ruteni, români și de ciangăi; indiferent dacă Uzii (pecenegi), așa cum indică numele Huţul sau Huţan, în română, constituie baza, așa cum cred Kaluzniacki și alții, nu pot spune nimic despre asta. Cu toate acestea, nu am altă dovadă decât modificarea pronunţată, găsită adesea la huţuli, şi trebuie, deci, să las pe seama altora să privească mai atent acest popor, despre care există multe opinii și prejudecăți false, atât în ​​Bucovina, cât și în larga lume științifică. / În Şipotul evreiesc, unde există o cascadă frumoasă[7], m-am oprit în drum, pentru a-mi pregăti prânzul. Seara am ajuns la Huţul-Sadowo, unde am stat la preotul Iliuţ, fratele celui din Cârlibaba (socrul lui Ion Nistor – n. n.)”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şipot (Şipot-Cameral), comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată în mare întindere pe ambele părţi ale Sucevei, la izvoarele ei, pre­cum şi pe pâraiele din care se formează Moldova. Suprafaţa: 263,29 kmp; po­pulaţia: 2.555 locuitori huţani şi o mică fracţiune de izraeliţi. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, care, împreună cu târlele Brodina-Haburna, Mol­dova-Smideşti, Moldavschii-Plos, Pohaneşti-Arşiţa, Pohaneşti-Gheza şi Pohaneşti-Prozeri; 2). din cătunele: Brodina, Hreben, Hrobi, Isvoru cu Bobeica, Ialovicioara, Iaroviţa, Meleş, Meleş-Cobele, Moldova-Aluni, Moldova-Găina, Moldo­va-Hreben, Moldova-Suliţa, Moldova-Ştirbul, Pohaneşti, Ropocel şi Sărata; şi 3). din târlele: Brodina-Buc, Moldova-Cruiea, Moldova-Spenţora şi Pohaneşti-Taşuliţa. Este legată, printr-un drum districtual, cu Vicovul de Sus. Ulti­mul capăt al acestui drum se sfârşeşte în locul numit Lucina, continuându-se spre Cârlibaba (Câmpulung) numai printr-un drum de munte. Are un oficiu poştal, în că­tunul Isvor cu Bobeica, două şcoli populare, cu câte o clasă, una în satul de reşedinţă şi alta în Moldova-Suliţa; o bi­serică parohială, cu hramul „Profetul Ilie”, în satul de reşe­dinţă; alta locală, în Moldova-Suliţa, şi 2 capele de cimitir, în Brodina de Sus şi Isvor. La 1776, era încă numai un grup de case, pe teritoriul nu­mit Braniştea. Numele său este pomenit, pentru prima oară, într-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din 17 Noembrie 1501, prin care se confirmă ca pro­prietate a mînăstirii Putna. În această localitate, la ki­lometru 50 al drumului districtual, se află un pod peste Suceava, în a cărui apropiere râul face o cascadă de 4 m, într-o poziţie foarte romantică. Populaţia, formată din hu­ţani, se ocupă cu exploatarea de păduri, cu prăsila de cai şi de oi, precum şi cu stânăria. Comuna posedă 146 hectare pământ arabil, 3.765 hectare fânaţuri, 5.240 hectare imaşuri, 9.480 hectare poieni, 28.960 hectare păduri. Se găsesc 750 cai, 3.480 vite cornute, 6.000 oi, 1.028 porci, 40 porci. Şipot, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Izvor, districtul Rădăuţi. Are 12 case şi 28 locuitori. Se compune: 1). din târlele Pârcălab şi Sărata; 2). Din localitatea cu herghelia Lucina şi 3). din localitatea cu cazarmă Bobeica”[9].

1915: „În 28 Decemvrie 1915, primeşte Rusu porunca de a uşura, la Usvirki, atacul Diviziei nr.54, neliniştindu-l pe duşman. Rusu, însă, s-a hotărât să isprăvească dânsul cu duşmanul, care se compunea din forţe covârşitoare; căci trebuie să se ştie că erau, acolo, 3-4 batalioane de infanterie, 4 mitraliere, două tunuri şi mai multe sotnii de cazaci. Atacul prin surprindere al lui Rusu a succes. Duşmanul a suferit pierderi simţitoare şi a trebuit să o ia la fugă, astfel că Divizia nr.54 n-a mai avut nimic de lucru!… / Şi mai interesantă pare a fi lupta pe care viteazul Român, cu mica sa ceată, a avut-o la Lăpuşna. Aici, Rusu trebuia să exploreze împrejurimile şi să afle, cu orice preţ, puterile duşmanului. A plecat, deci, din direcţia Uscie-Putila, urcând munţii dintre Berhomet-Şipot-Camerale, munţi care aveau o înălţime ceva peste 1000 de metri. Pe coama munţilor, a şi dat de vreo 3-4 detaşamente duşmane, care se compuneau din 3-4 batalioane de infanterie, 4 tunuri şi mai multe mitraliere. Rusu îl atacă imediat pe duşman în flanc şi, după o luptă vehementă de câteva ore, problema era rezolvată: un batalion duşman a fost nimicit, iar celelalte au rupt-o la fugă” [10].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Seletin făceau parte, cu statut de reprezentant al ţăranilor, Ioan Hutopila, agricultor, Şipotele-Sucevei, iar ca locţiitor, Vasile Mehno, agricultor, Şipotele-Sucevei[11].

1929: „Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei. După un parcurs de 9 km, ridicând, pe şosea, în sus, pe strâmta şi frumoasa vale superioară a Sucevei, printre şirurile de munţi nu prea înalţi şi mai puţin despăduriţi, ajung în frumosul sat Şipotele Sucevei, situat la confluenţa celor două mici pârâiaşe, care formează, de aici, în jos, cursul Sucevei; cel dinspre apus, izvorând de sub muntele Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara, iar cel dinspre răsărit, izvorând cam de sub muntele Lucinei, înalt de 1597 m., numit Isvor. Satul este, în mare parte, locuit de huţani. Chiar în momentul sosirii mele acolo, întâlnesc o huţană voinică, frumoasă şi bogată, bine şi curat îmbrăcată în costumul ei naţional, care, mi s-a spus, ţinuse, până atunci, trei bărbaţi… gonind bărbăteşte, perfect aşezată în şea, dreaptă şi cu privirea mândră, pe un mare şi frumos cal, într-un trap săltat, ce putea face gelos pe orice bărbat dintre cei mai buni călăreţi. / Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împă­durit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Tra­versez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei”[12].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[13]: Feiger Iacob, măcelar, domiciliat în Şipotele Sucevei”.

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[14]: Calenciuc Alex., paznic, bunul expropriat pădurea Bobeica, comuna Isvorul Sucevei, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 600 lei. / Mihăilescu Iftimie, paznic, bunul exprepriat pădurea Băhnoaia, comuna Isvorul Sucevei, judetul Rădăuţi, salariul lunar 800 lei. / Jecalo Gavril, paznic, bunul expropriat pădurea Băhnoaia, comuna Isvorul Sucevei, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 800 lei”.

Şipotul Sucevei – desen de Robert Zuss

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 59, 1876 p. 99, 1907 p. 159, 118

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] În Bădăuţi, a cântat Mariuţa Cazac (Pasări privighetori).

[6] În Mahala, au cântat Dumitru Bodnar (Di când te-ai dus, băieţele) şi Dumitru a lui Ştefan Cosmiuc (18 ani).

[7] Pictată de Franz Xaver Knapp.

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 217, 218

[10] Viaţa Nouă, anul IV, nr.174, 7 februarie 1916, p.3

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[12] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[13] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[14] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele