Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şipeniţ

ŞIPENIŢ. „Şipeniţ (Şipinţi, Sepenic), ţinut între Prut şi Nistru, la nordul Bucovinei actuale, judeţul Cernăuţi, şi parte din Hotin. În secolul 14 era stăpânit de voievozi români, vasali Poloniei, din care sunt cunoscuţi: Ştefan, la 1350, apoi fiul său, Petru. La 1394, Regele Poloniei conceda acest ţinut lui Ştefan I Voievod în Moldova, urmaşul lor, şi, de atunci, ţara Şipeniţ face parte din a Moldovei. O întărire de stăpânire a Şipeniţului, împreună cu Sniatin, fu făcuta de Rege lui Stefan al II-lea, la 1433. Cât va timp, apoi, ţinutul fu cârmuit de un staroste. În Bucovina, numele e păstrat de satul Şipeniş, la apus de Cernăuţi, de la care îi venea numele”[1]. Tratatul maghiaro-polon, din 1412, de împărţire a Moldovei între cele două state, conduse de doi regi fraţi între ei, Sigismund, regele Ungariei, şi Vladislav, regele Poloniei, document pe care îl găsim transcris în cronica „Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae”, de Jan Dlugosz, paginile 133-139, se vorbea despre „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”, primul teritoriu urmând să-i revină Ungariei, iar celălalt Poloniei. Dar o aşezare Şipeniţ, menţionată ca atare, nu doar ca ţinut, apare în mărturii din 1433, 1434 şi 1453, mai întâi drept „Şepinţi”, apoi, din 1661, drept „Şipeniţa”.

1497: „Deja pe la 27 august sunt ciocniri cu moldovenii la Sepeniţ, cu ocazia încercării de a trece Prutul (Cronica dela Bis­triţa), totuşi de-abia la 1 septembrie (Cronica lui Hermann) Albert aduce la îndeplinire, la Coţmani sau în Sepeniţul apro­piat, neprevăzuta violenţă, dar hotărât duşmănoasă lui Ştefan, prin arestarea solilor, care erau, în acelaş timp, doi dintre cei mai renumiţi demnitari, din care, evident, voia să aibă la Liov ostateci închişi. Totuşi, chiar din acest pas evident duşmănos Albert n-a ştiut să tragă consecinţele”[2].

1662: Satul Şipeniţ aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul marelui duce al Lituaniei, Kiejstut. Vitovt, duce al Lituaniei din 1392, până în 1430, moare în bătălia de la Troki. Drept moştenitori ai ducelui lituanian aveau să se revendice, în 12 mai 1662, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin, pârcălab de Hotin, Dabija Vodă considerând că urmaşul legitim al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin.

1812: Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şipeniţ a fost ctitorită, în 1812, de Dimitrie de COSTIN. În 1843, biserica, aflată sub patronatul familiei COSTIN, avea 1.935 enoriaşi din Şipeniţ şi Luh, fiind slujită de preotul administrator Ioan DAŞCHIEVICI. În 1876, drepturile şi responsabilităţile  patronale fuseseră moştenite de Ioan de COSTIN, paroh fiind Simeon DAŞCHIEVICI, iar numărul enoriaşilor ajungând la 2.628. În 1907, patroni bisericeşti erau baroninele Pulcheria VASILCO şi Anisia MUSTATZA, paroh fiind Constantin MICHITOVICI, născut în 1850, preot din 1881, paroh din 1888, postul de cantor fiind vacant.

1857: Din 1857, funcţiona la Şipeniţ o şcoală cu 5 clase[3].

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti. „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[5].

1893: „Ce a cercetat şi săpat Szombathy în 1893? În primul rând, Şipeniţul, la 15 km vest-nord-vest de Cernăuţi, la marginea aluviunilor de pe malul stâng al Prutului. În mai puţin de două pagini, Szombathy rezumă ce a găsit, dar arătările sale sunt foarte de preţ, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Cucutenii din judeţul Iaşi şi asemenea cu Petrenii din Bălţi ai Basarabiei, la Şipeniţ nu s-a mai revenit, ceea ce neapărat va trebui să se facă cândva, mai ales cal, de asta data, asemenea cu Cucutenii, reprezentaţi mai bine la Berlin, decât la noi, în ţară, material mai mult şi mai frumos de la Şipeniţ se află la Viena, şi nu la Cernăuţi, iar la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, nici un singur exemplar”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şipeniţ (Szipenitz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe ambele maluri ale pârâului Soviţa, în vecinătate cu Lujeni şi nu departe de râul Prut şi de localitatea Berhomet pe Prut. Suprafaţa: 15,06 kmp; popu­laţia: 2.898 locuitori ruteni, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 2.607 locuitori, şi că­tunul Luh. Printr-un bun drum comu­nal, este legată cu drumul principal Sniatin – Cernăuţi, ce se află la o depărtare numai de 1 km de comună; de ase­menea, comunică cu drumu­rile districtuale Berhomet pe Prut – Coţman şi Lujeni – Viteliuca, precum şi cu drumul principal Cernăuţi – Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, zidită la 1812 de către Dumitru de Costin. Această localitate este una din cele mai vechi din întreaga Bucovina, judecând după lucru­rile ce s-au găsit în pământ, aparţinând epocii de tranzitie de piatră şi bronz. În cronici găsim localitatea amintită pe la 1400. În secolul următor, Şipeniţul figurează chiar ca centru al unui ţinut, ce şi-1 disputau când Moldova, când Polonia, sub numele de Terra Sipenitiensis. Petru cel Şchiop ridicase localitatea chiar la rangul de târg. Tot aci se află şi un ochi de mare, de care sunt legate felurite legende locale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu prăsila de vite; mulţi din locuitori trec însă, peste vară, în România, cău­tând de lucru. Comuna posedă 1.757 hectare pământ arabil, 98 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 67 hectare imaşuri, 88 hectare păduri, 25 hectare heleşteie. Se găsesc 45 cai, 897 vite cornute, 126 oi, 187 porci, 32 stupi de albine. Şipeniţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 7,02 kmp; popu­laţia: 82 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi po­loni”[7].

1914-1918: „Alexandru a lui Aftanasi Misevici, născut în Şipeniţi, la 2 mai 1885, a fost înrolat, la începutul războiului mondial, în armata austriacă şi a plecat în cetatea Przemysl. Cu luarea acestei cetăţi, ajunse în captivitatea rusească; îmbolnăvindu-se în Rusia, a murit într-un spital, în vara 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Misevici, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Doroftei Spaniuc, agricultor, Şipeni”[9].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 133/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 204, Şipeniţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 169 ha 67 a 68 mp, proprietatea dnei Anysia Miron Costin, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Wassilko-Serecki Alexandru conte, Şipeniţ (Cincău); Wassilko-Serecki Anisia contesa, Şipeniţ”[11].

1929: „Şipeniţ, comună rurală, judeţul Cernăuţi, plasa Şipeniţului; 3.700 locuitori. După Legea din 1929, sat în comuna Lujeni”[12].

1943: „Tribunalul Cernăuţi: Adinite acţiunea înregistrată la Nr. 2.070 din 5 octomvrie 1942, intentată de Toader Halupeneo, agricultor din comuna Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, în contra lui Augustin Zanchi, fost cu domiciliul în comuna Şipeniţ, iar în prezent necunoscut, şi, în consecinţă: / Obligă pe pârât să predea reclamantului imobilul compus din parcela de grădină Nr. 3.748/2, cu casa Nr. 852, descrisă în planul de situaţie Nr. 342 din 21 septemvrie 1928, situată în comuna cadastrală Şipeniţ, judeţul Cernăuţi, imobil ce i-a fost vândut reclamantului pentru suma de 150.000 lei şi să consimtă la intabularea acestui imobil în cartea funciară din comuna Şipeniţ. Mai obligă pe pârât să plătească reclamantului şi suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată şi onorar de avocat”[13].

[1] Lecca, O. G., Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937, p. 505

[2] Analele Moldovei, Vol. I, fasc. I-IV, ianuarie-decembrie 1941 p. 73

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 18, 1876 p. 80, 1907 p. 159, 110

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Cronica numismatică şi arheologică, Nr. 105, Anul XII, Bucureşti, ianuarie-martie 1936, p. 164

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 217

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[12] Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Partea I şi Partea II, Bucureşti, fără an, p. 1893

[13] Monitorul Oficial, Nr. 194, 20 august 1943, p. 5734

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerbăuţi

Ziua Împăratului, la Şerbăuţi, în Bucovina

ŞERBĂUŢI. Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.

1492: În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.

1662: În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.

1682: În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.

1774: Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.

1775: În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

1810: În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

1821: După înfrângerea eteriștilor la Drăgășani, în 19 iunie 1821 și fuga lui Ypsilanti în Transilvania, unde a fost arestat și întemnițat, generalul comandant al Galiției, contele Fresnel, luând în considerare necesitatea întăririi apărării granițelor Bucovinei, dispunând să li se alăture Regimentului nr. 10 Mazzuchelli și trei batalioane de grenadiri ale Regimentului nr. 41. „În septembrie 1821, Batalionul 3 a fost implicat pe deplin în serviciile de frontieră și a fost încartiruit la Gura Humorului, în timp ce Batalionul 2, cu companiile 7, 8 și 9, s-a deplasat la Suceava, iar companiile 10 și 11, la Siret și, de acolo, la Șerbăuți. În decembrie, după terminarea celei de-a 3-a perioade de redistribuire a trupelor, Batalionul 1 din Cernăuți, Batalionului 2 și companiile 7 și 8 din Zaleszczyki, a compania a 9-a din Jablonow, a 10-a din Kołomea, a 11-a din Pistyn, a 12-a din Kutty, iar din Batalionul 3, companiile a 13-a și a 16-a au fost încartiruite în Siret, a 14-a în Șerbăuți, a 15-a în Russ-Plavalar, a 17-a și a 18-a în Suceava. Divizia de grenadiri a Regimentului a rămas, cu batalionul Bilharz la Lemberg”[2].

1852: „Pădurile Bucovinei nu sunt doar un factor foarte important în bogăția națională, nu numai din punct de vedere al mărimii lor, ci și din punctul de vedere al varietății lor în cele mai excelente păduri… / De-a lungul granițelor Moldovei apar parcele extinse de pădure în jurul satelor Stănești, Poienile pe Holnica și Tereblecea, apoi la Șerbăuți și Călineștii lui Koparenku, și, în sfârșit, la Pătrăuți pe Suceava, sate ale căror păduri sunt printre cele mai bine păstrate”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

1878: Michael Baron Kapri este consemnat drept latifundiar (Gutsbesitzer) în Șerbăuți, calitate care l-a impus ca membru (Mitglieder) în Comitetul Camerei de Comerț Cernăuți al președintelui Wilhelm von Alth (Gewerbekammer)[5]. Familia Kapri din Șerbăuți avea să doneze Bibliotecii Universității din Cernăuți „40 de volume”[6].

1880: Absolvă Facultatea de teologie a Universității din Cernăuți Czerniawski Leon din Șerbăuți[7].

1885: Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase[8].

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC[9].

1893: În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerbăuţi (Scherboutz), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Hatna, între comuna Calafindeşti şi Călineştii lui Cuparenco (Suceava), lângă hotarele cu România şi cu districtul Suceava. Suprafaţa: 12,36 kmp; popu­laţia: 1.254 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală popu­lară, cu o clasă, şi o biserică cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776 era în posesia vor­nicului Constantin Sturdza. În această localitate se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.225 hectare pământ arabil, 221 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 201 hectare imaşuri, 371 hectare păduri. Se găsesc 63 cai, 520 vite cornute, 870 de oi, 443 porci şi 92 stupi. Şerbăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,77 kmp; popu­laţia: 68 locuitori, izraeliţi în majoritate; restul poloni, români, ruteni şi germani”[10].

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta, serbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 august a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-a. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitorul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, care am fost, totdeauna, cei mai loiali să strigăm, dintr-un suflet, şi de astă dată „Trăiască împăratul Francisc Iosif I”. / Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă” / R.”[11].

1911: „Un mecenate bucovinean. Suntem putini şi sărmani. Nevoi însă şi duşmani avem mulţi. Ca să putem ţine pas cu celelalte popoare, care se bucură de o mulţime de avantaje, noi trebuie să ne încordăm toate puterile noastre. Noi trebuie, din puţinul avut, să acoperim toate trebuinţele culturale ale neamului nostru, trebuie să susţinem toate societăţile şi întreprinderile chemate să grijească de luminarea minţii şi întărirea conştiinţei româneşti a poporului nostru. N-am fi putut şi nici n-am putea face faţă acestor trebuinţe, care se înmulţesc pe zi ce mergem, dacă în mijlocul nostru nu s-ar fi aflat români, bărbaţi şi femei, care, pricepând spiritul vremii, ar fi închinat rodul muncii lor de o viaţă întru sprijinirea întreprinderilor naţionale. Am avut fericirea însă ca, în momentele cele mai grele, să fim părtaşi de suflete mari, generoase, care au jertfit pe altarul culturii naţionale tot ce au putut agonisi într-o viaţă de om printr-o muncă cinstită şi dezinteresată. / Un astfel de suflet a fost şi mult regretatul Teodor Leuciuc, care, modest din fire, şi-a împlinit, toată viaţa sa, în mod conştiincios datoria şi, când s-a despărţit din lumea în care a contribuit, cu munca sa, la înaintarea neamului, a făcut o faptă care l-a scos deodată din şirul luptătorilor modeşti şi l-a aşezat în rândul dintâi al bărbaţilor noştri de seamă. Voim să însemnăm această faptă, ca să rămână ca un îndemn statornic pentru generaţiile viitoare. / Teodor Leuciuc e fiul gospodarului Vasile şi a soţiei sale Ana din comuna Şerbăuţi, districtul Siretului. E născut la 8 martie 1843. În 11 iulie 1871 este numit învăţător definitiv la Boian, unde devine, peste scurtă vreme, conducător al şcolii de două clase de acolo. Tot în Boian conduce, cu deosebită conştiinciozitate, agendele unui inspector şcolar local. În Boian, a dat Leuciuc o probă de ceea ce însemna, atunci, să fii învăţător. Trebuia să conducă trei institute, să instruiască în 4 limbi şi tot a aflat vreme să înfiinţeze o bibliotecă, o societate de ajutorare, să predea învăţământul agricol, pomăritul, legumăritul, albinăritul. Şi desigur că fel de fel de greutăţi materiale şi de alte categorii vor fi fost şi atunci de învins. Multora din tinerii noştri, care se descurajează la prima greutate, le poate servi ca model acest simplu învăţător de ţară, care a fost însă un atât de rodnic muncitor în ogorul şcolii. / În vacanţele de toamnă ale anului 1872, dl Leuciuc, în dorul de a se perfecţiona în specialitatea sa, frecventează un curs de progres la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi. În anul 1882, a fost ales, din partea învăţătorimii, membru în Consiliul Școlar districtual, în care a funcţionat până la transferarea sa din district. În anul 1885, dl Leuciuc a fost numit învăţător superior la Marginea, unde a rămas până la trecerea sa în pensie. / În tot timpul serviciului său, Leuciuc a fost un învăţător model, conştiincios până la exces, muncitor, străbătător şi plin de râvnă. Zecile de decrete de laudă, primite de la toate autorităţile şcolare, dovedesc aceasta. Şi să nu uităm în ce vremuri grele şi-a împlinit răposatul, în mod exemplar, datoria sa de învăţător şi sfătuitor al poporului. / N-a făcut multă reclamă în jurul activităţii sale, ci s-a mulţămit să aibă conştiinţa liniştită. Şi la viaţa naţională a neamului a luat parte, fiind membru al „Armoniei”, având o mare predilecţie pentru muzică. În cercurile învăţătoreşti, dar nu numai învăţătoreşti, se bucura de stima şi consideraţia cea mai largă; figura „moşului” Leuciuc era una din cele mai populare din întreaga ţară. Această viaţă frumoasă de muncă şi devotament a fost încoronată de o faptă nobilă: fundaţiunea de 10.000 coroane, ultimul gest al unui adevărat muncitor naţional, care, prin aproape 40 de ani, şi-a pus puterile sale în serviciul neamului său. Fie ca această frumoasă faptă a unui muncitor harnic şi cinstit să afle cât mai mulţi imitatori în cei ce au rămas în urma regretatului. Zilnic se înmulţesc greutăţile ce trebuiesc învinse, zilnic se cer jertfe noi. Și numai dacă în sânul neamului nostru se vor găsi mulţi membrii gata de jertfă, vom putea învinge şi trece înainte”[12].

1922: Primul eminescolog care a căutat urmele antecesorilor lui Eminescu la Călineşti, poetul şi sociologul Vasile Gherasim, studia, împreună cu „părintele Furtună”, în 6 septembrie 1922, „Conscripţia” din anul 1816, încoace, care acum se află la Arhivele Statului din Suceava. Marea surpriză pentru Vasile Gherasim a fost faptul că nici un urmaş al lui Vasile Iminovici, bunicul patern al lui Eminescu, nu ştia boabă româneşte şi că trei dintre copiii lui Vasile Iminovici s-au însurat la Şerbăuţi: Elena, născută în 1809, cu Dumitru Sandriuc din Şerbăuţi, Catinca, născură în 16 octombrie 1824, cu Procop Simocot din Şerbăuţi, şi Ioan, născut în 14 martie 1816, cu Maria lui Ştefan Mareci din Şerbăuţi[13].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).

1915: „Șerbăuți unde limba ruteană se vorbește aproape exclusiv”[15].

1914-1918: „Ioan a lui Alexandru Tanasiczuk, născut la 23 februarie 1883, în Şerbăuţi, luând parte la războiul mondial, a fost transportat, în iarna 1914/15, greu rănit, într-un spital în Ungaria şi ar fi murit acolo, după cum s-a aflat. Din acest timp, lipseşte orice veste de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Magdalenei Tanasiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Elisaveta Leuciuc la Şerbăuţi”[17].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Vâlceanu Constantin, seria 1938, media 7.60, numit în comuna Şerbăuţi, postul VIII, jud. Suceava”[18].

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[19], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Grigoraş Gheorghe, Seredenciuc Victor, Daniliuc Alexa, înscrişi în registrul de naţionalitate al comunei Şerbăuţi, judeţul Rădăuţi”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Titeanu Constantin, de la Dărmăneşti, la Şerbăuţi; Rachieru Ioan, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti; Rachieru Felicia, de la Şerbăuţi, la Dărmăneşti”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[2] Formanek, Jaromir, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiment Nr. 41, Czernowitz 1887, p. 219

[3] Mittheilungen aus dem Gebiete der Statistik, Zweiter Jahrgang, Wien 1853, p. 43

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Beck. Paul, Administrativer bericht über die betheiligung Österreichs an der weltausstellung in Paris im Jahre 1878, Wien 1879, p. 331

[6] Zentralblatt für Bibliothekswesen, XXXV, cap. Umschau und neue Nachrichten, Czernowitz 1884,  p. 91

[7] Norst, Anton, Dr., Alma mater Francisco-Josephina, Czernowitz 1900, p. 122

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 36, 1907 p. 159, 135

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 12/1893, p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 216

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13

[12] Foaia Poporului, apud Tribuna, Nr. 99, Anul XV, 6/19 mai 1911, p. 6

[13] Gherasim, Vasile, În satul Eminovicienilor, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Suceava 2012, pp. 12-23

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Nistor, I., Românii și rutenii în Bucovina, București 1915, p. 161

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[18] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[19] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şerăuţi

ŞERĂUŢI. Întărit, în 8 iulie 1453 lui Mihail logofăt, cel care avea să negocieze primul tribut cu turcii, „satul Şirouţi… mai sus pe Budilci”, care-l cumpărase de la Şendrică, a fost vândut, în 11 februarie 1478, de nepoţii lui Dan Poiană, Mihăilă şi Piţurcă, lui Iuga vistier („pan Ignatie, numit Iuga”), soţul cneaghinei Nestea, tatăl lui Mihul, Sobţea şi Sofica, pentru 300 zloţi tătăreşti. Şi, astfel, „în acelaşi ceas, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, pan Iuga vistier… a dat acest sat mai sus scris, anume Şirăuţi, mănăstirii noastre de la Putna”. Iuga fusese convins de egumenul Putnei, „smeritul arhimandrit Ioasaf”, să cumpere Şirăuţii şi să-l dăruiască mănăstirii încă din 25 ianuarie 1476, şi în 1 iunie 1476, ba chiar şi în 29 iunie 1476, în toate aceste documente menţionând şi Şirăuţii, printre danii de obiecte bisericeşti, de bani, de vii şi de cai, menite pomenirii lui veşnice „la 1 ianuarie, în ziua Sfântului Vasilie cel Mare, seara parastas, iar dimineaţa sfânta liturghie”.

1487: În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi… pe care sat îl cumpărase pan Iuga vistier de la Mihail şi de la Piţurca, nepotul lui Dan Poiană, pentru 300 de zloţi tătăreşti, iar pan Iuga a dat acest sat Şirăuţi pentru sufletul său mănăstirii noastre Putna”.

1622: În 12 martie 1622, Ştefan Tomşa întăreşte fostului staroste Gavrilaş „jumătate de sat Şerăuţi, cu heleştee, ce este lui cumpărătură de la Ionaşco, fiul răposatului Lupu Stroici… şi a opta parte tot din acel mai sus scris sat de Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la Gligorie, fiul lui Jadovanul, aşijdere şi altă a patra parte tot din acel mai sus scris sat Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la toţi nepoţii Stancăi”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost satul Şerăuţi, cu heleşteu şi toate veniturile”.

1735: În Şerăuţi existau două biserici, cea a Sfântului Spiridon din Şerăuţii de Sus, construită în 1735  de Nicolae Alexandru MAVROCORDAT, şi cea a Adormirii Maicii Domnului din Şerăuţii de Jos, construită în 1779 de Iacov LOGOTHETTI, care avea să fie reconstruită în 1877-1881 şi sfinţită în 1884. În 1843, biserica din Şerăuţii de Sus, cu 1.099 enoriaşi, era patronată de Bogdan de ZADUROWICZ şi slujită de preotul administrator Nicolai ANDRIICIUC, iar biserica din Şerăuţii de Jos, cu 440 enoriaşi, era patronată de Louis von LOGOTHETY şi slujită de parohul Ioan TUREŢCHI. În 1876, la Şerăuţii de Sus, patron bisericesc fiind Josef von ZADUROWICZ, iar paroh, peste cei 1.458 enoriaşi, Avramie ANDREICIUC, Louis de LOGOTHETY rămânând patron bisericesc la Şerăuţii de Jos, unde nu exista preot pentru cei 626 credincioşi. În 1907, la Şerăuţii de Sus, sub patronatul evreului Salamon HOROWITZ, paroh era Miron GRIBOVSCHI, născut în 1844, preot din 1869, paroh din 1874, cantor fiind, din 1898, Leonti CHEIVAN, născut în 1860, iar la Şerăuţii de Jos, unde drepturile şi responsabilităţile patronale aparţineau lui Alexandru cavaler de GRIGORCEA, superb boier al Bucovinei istorice, alături de fratele său, paroh era Dionis ILASIEVICI, născut în 1852, preot din 1882, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Vasile KWIATKOWSKI, născut în 1870.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Şerăuţi, moşia mănăstirii Sfântul Spiridon, „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iosip, 7 vădane, Catrina, Nastasa, Irina, Catinca, Palaghia, Gafiţa şi Tudosca, 11 case pustii şi 41 birnici, şi anume: Nicolaiu vornic, Grihor ŞEREMED, Nechita sin COIŢAN, Toader zet COIŢAN, Apostul COIŢAN, Grigoraş COIŢAN, Ion FRÂNZEIU, Andrei SOFRONII, Sofronii ZĂIŢĂNCU, Alecsa ONOFREICIUK, Dănilă ONOFREICIUK, Simion GRIGORIŞCIUK, Savin, Ion SAVIN, Ion vătăman, Gavril cojocar, Dumitraş ISAIANCIUK, Anton KALIICIUK, Georgii sin PAVĂL, Andrieş, Iftemi PAVLIUK, Dumitraş, Necolaiu ROMANCIUK, Grigoraş BEŞLIU, Toader, Ion GROSUL, Andronic rus, SÂRGHII, Dumitraşco vornic, Vasile, Toader MICIULENCU, Agapii MICIULENCU, Grigoraş ROMANCIUK, Petre, Costin OLINCIUK, Toader ROMACIUK, Dumitru HUŢUL, Dumitru HAGI, Nicolaiu HUŢUL şi Fodor rus.

1775: În 1775, satul Şerăuţi avea 1 popă şi 86 familii de ţărani iobagi.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[2].

1876: Din 1876, funcţiona, la Şerăuţii de Sus, o şcoală cu 4 clase, iar din 1895, avea să se deschidă, la Şerăuţii de Jos, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şerăuţ, sat vechi, din care s-au format, în timpul din urmă, două comune cu administraţie particulară, Şerăuţii de Sus şi Şerăuţii de Jos. E menţionat, pentru prima oară, într-un hrisov din 20 iunie 1453, unde se spune că o ju­mătate aparţinea unui logofăt, numit Mihail. Prin hrisovul din 25 ianuarie 1476, trece în stăpânirea mănăstirii Putna. La 1776, era în posesia mănăstirii „Sfântul Spiridon” din Iaşi. De acest sat depindea, la 1780, şi cătunul Slobozia Şerăuţului sau Slobozia, care, cu timpul, s-a identificat cu o parte a satului, ce s-a dezlipit sub numele de Şerăuţii de Jos. Şerăuţii de Jos (Unter-Szeroutz sau Slobódka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţi, în vecinăta­tea localităţilor Jucica Nouă şi Sadagura. Suprafaţa: 6,43 kmp; popu­laţia: 797 locuitori ruteni greco-ortodocşi. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, cu 578 locuitori, şi cătunul Şanţuri, şi târla Izavca. Este lângă drumul comunal ce leagă comuna Şerăuţii de Sus de Sadagura, precum şi lângă drumul principal Noua Suliţă – Sadagura – Dobronovăţ. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Spiridon”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Sus, o singură co­mună, numită Şerăuţi. Aci s-a aşezat, în timpuri, o colonie de ţărani scutelnici, din care pricină localitatea s-a nu­mit Slobozia sau Slobozia Şerăuţului, care colonie era pendinte, multă vreme, de satul vechi Şerăuţi şi a fost punctul de gravitaţie în jurul căruia s-au format locuinţe noi, de­venind, cu timpul, o comună cu administraţie particulară. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 478 hectare pământ arabil, 34 hectare fânaţuri, 20 hectare grădini, 132 hectare imaşuri, 30 hectare păduri şi 20 ari heleşteie. Se găsesc 59 cai, 170 vite cornute, 54 oi, 118 porci şi 29 stupi de albine. Şerăuţii de Jos (sau Slobozia Şerăuţilor), moşie, cu administraţie particulară, distictul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,85 kmp; populaţia: 71 locuitori izraeliţi şi ruteni, gr. or., gr. cat. şi rom. cat., apoi 3 români ş. a. Şerăuţii de Sus, (Ober-Szeroutz), comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe pârâul Şerăuţ, la poalele culmei Horodiştea, spre est de comuna Zadóbrovca şi puţin la nord de Sadagura. Suprafaţa: 25,40 kmp; popu­laţia: 1.730 locuitori ruteni, de religie gr. or. Printr-un drum comunal bine întreţinut, este legată cu comuna Jucica Nouă; are a şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Şerăuţii de Jos, o singură co­mună, numită Şerăuţi. În partea de nord a comunei, lângă muntele Horodiştea, a staţionat, odată, regele polon Sobieschi, cu armata sa. Întă­ririle făcute cu acea ocazie par a corespunde cu urmele de să­pături de lângă cătunul Şan­ţuri şi se văd şi azi. Apoi, s-au găsit aci şi o mulţime de săbii, ghiulele şi potcoave. Interesantă este, în această localitate, o casă foarte veche, despre care poporul crede că comunică, prin subterane, cu dea­lul Horodiştea. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.278 hectare pământ arabil, 129 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 22 hectare imaşuri, 906 hectare păduri. Se găsesc 87 cai, 316 vite cornute, 248 oi, 269 porci şi 4 stupi. Şerăuţii de Sus, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 1,55 kmp; popu­laţia: 126 locuitori ruteni, gr. or. şi gr. cat., poloni şi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Şerăuţii de Sus propriu-zisă, şi târlele următoare: Berdo, Grafiuca, Pleşcea, Vihoda, Za Groblia, Za Potocom”[4].â

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Alexandru cav. de, Cernăuţi, strada Iancu Zotta 19 (Şerăuţi de jos)”[5].

1942: „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Bodnariuc Nicolae şi Vasilache Nicolae, ambii din comuna Serăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au manifestat în public sentimente ostile Statului Român; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, ca funcţionari ai regimului sovietic, au ţinut adeseori cuvântări în public, în care aduceau ofense şi injurii naţiunii române şi Statului Român, spunând că românii nu se vor mai întoaree în Bucovina de Nord… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor Bodnariuc Nicolae, de 35 ani, şi Vasilache V. Nicolae, de 49 ani, ambii comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numiţii Cohut Dumitru. Litviniuc Aneta, Luhovei Ioan, Costeiniuc Leonte şi Staroi Axenti, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească au avut o atitudine ostilă Statului Român şi au săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarele în cauză, din care reiese că susnumiţii, fiind oameni de încredere ai ruşilor, au vorbit în public contra Statului Român, aducând ofense naţiunii române şi lăudând în acelaşi timp regimul sovietic, şi că au contribuit la deportarea mai multor locuitori români din comuna Şerăuţii de Sus… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numiţilor: Cohut Dumitru, de 51 ani, Litviniuc Aneta, de 45 ani, Luhovei Ioan, de 28 ani, Costeniuc Leonte, de 43 ani, şi Staroi Axenti, de 54 ano, toţi din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”. // „„Având în vedere rapoartele domnului judecătoral Judecătoriei mixte Zastavna, din care se constată că numitul Diaciuc Nicolae din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi, sub ocupaţiunea rusească a făcut propagandă comunistă şi avut o atitudine duşmănoasă împotriva populaţiunii române; / Având în vedere depoziţiile martorilor, anexate la dosarul în cauză, din care reiese că numitul, sub regimul sovietic, fiind înfocat comunist, a ameninţat pe locuitorii care nu voiau să se înscrie în coihoz cu deportarea şi a îndemnat populaţia să muncească pentru Statul rus, exprimându-se că românii nu se vor mai întoarce, iar pe preotul citatei comune l-a silit să evacueze casa… / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Diaciuc Nicolae, de 47 ani, din comuna Şerăuţii de Sus, judeţul Cernăuţi”[6]. // Exact aceleaţi învinuiri şi cu aceeaşi consecinţă a retragerii cetăţeniei române, în condiţiile în care acuzaţii se retrăseseră odată cu armatele sovietice, li s-au adus „numiţilor” Litviniuc Gheorghe, de 38 de ani, şi Sleuca Dumitru, de 30 de ani, în dosare distincte, şi ei din Şerăuţii de Sus.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Bălan Ioan, comuna Şerăuţii de Jos, jud. Cernăuţi, media 7,00; Urhan Melania, comuna Şerăuţii de Sus, jud. Cernăuţi, media 7,58”.

Şerăuţii de Sus

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 401

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 16, 1876 p. 27, 1907 p. 159, 57

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 215, 216

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[6] Monitorul Oficial, Nr. 104, 6 mai 1942, pp. 3774, 3775

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Şcheia

ŞCHEIA. Legenda spune că, în vremuri imemoriale, când pe locurile Sucevei de astăzi exista un lac, stăpânit de Zâna Lacului, cea mistuitor de iubitoare, în pădurile din apropiere trăiau doi sihaştri, unul în scorbura unui fag uriaş, aflat pe locul pe care, din acel copac, avea să fie ridicată prima biserică de mir, cea din lemn, a Mirăuţilor, iar celălalt sihastru ar fi trăit pe dealul Şcheii. Prin vecinătate, de o parte şi de alta a apei Sucevei, cică păşteau turmele Dediului, cioban legendar, cu numele păstrat de fântâni, buduroaie şi pâraie din satele răspândite, de veacuri, prin lunca râului. De la sihastrul din Şcheia ar fi învăţat o fată de voievod că trebuie să meargă în pelerinaj la 50 de biserici şi mănăstiri, dacă vrea să-şi salveze iubitul, căzut sub vraja Zânei Lacului, care zână, după câte un an de dragoste, obişnuia să-l ucidă pe cel ademenit. Pelerinajul a avut rezultatele aşteptate, Zâna Lacului prăbuşindu-se, odată cu lacul ei, în străfundurile pământului (cine ştie, poate că aşa se explică prezenţa unui lac subteran sub partea nord-estică a oraşului). Dar legenda mai sugerează şi altceva, şi anume faptul că sihastrul ar fi trăit, pe dealul Şcheii, la începutul secolului al XV-lea, pentru că în 11 iulie 1428 au fost atestate, prin închinare mănăstirii Bistriţa, primele 50 de biserici din ţinutul Sucevei. Dar, şi dacă ar fi fost aşa, nu putem şti care era numele locurilor care constituie, astăzi, localitatea Şcheia, pentru că „şchei” înseamnă, în româna veche, „bulgari”. De aici, de la acest reper toponimic, se poate presupune că primii locuitori ar fi fost vlahi balcanici, dacă nu cumva chiar bulgari.

1613: Satul Şcheia este, fără îndoială, foarte vechi, dar prima lui atestare documentară datează abia din 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui  Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.

1619: În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.

1626: Se pare că sfinţii călugări s-au ocupat cucernic de izgonirea diavolului lăcomiei din bieţii şcheieni, aşa că vodă Ştefan Tomşa le-a mai dăruit, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.

1713: „1). Zapis de la Toader Mălai şi de la Vasilii Ropceanul căpitan, la mâna părintelui Calistru, Episcopul de Rădăuţi, pentru un pec. gd. de 273 ughi polonezi, ce i-au orânduit Măria Sa Vodă să dea din neajunsul Bariiamlălcului de la Suceavă, şi cum că ei pec. l-au luat, iară ei să împlinească banii de la sat şi să-i dea în mâna părin­telui Calistru, din anii 7221 (1713) Aprilie 28. / 2). Izvod de câtă datorie iaste dator Vasile Roceanul, şi cu fra­tele său Sandul, părintelui Calistru, vlădicăi de Rădăuţi, întru care cuprinde 376 lei i pol cu 80 lei, i pol ce au rămas din cei 273 ughi polonezi, după cum anume arată în izvod. / 3). Zapis de la Sandul Ropceanul, la cinstita mâna Sfinţiei sale părintelui Calistru, Episcopul de Rădăuţi, precum să se ştie că, după moartea frăţâne-său, lui Vasilii Ropceanul, rămânând câtăva datorie a lui la neguţători, şi l-au apucat pe dânsul pentru bani, şi cum că Sfinţia sa au luat toate datoriile acelea asupra Sfinţiei sale, şi mai pe urmă, stând la socoteală, din toată socoteala au rămas Sfinţiei sale 147 lei, pentru care bani au pus zălog la Sfin­ţia sa jumătate sat Şcheia, şi să dea banii, Martie din 27, până la Dumineca mare, iar nedând banii la zi însemnată, să aibă Sfinţia sa a stăpâni moşia în veci; şi acest zapis s-au scris înaintea dumnealui Dumitru Macri biv vel ban, staroste de Cernăuţi, care pentru mai bună credinţă s-au şi iscălit, din anii 7229 (1721) Martie 27[1] – inventariată de Dimitrie Dan drept „O scrisoare din anul 7229 (1721(, prin care Sandu Ropceanul dă jumătate din moșia sa Șcheia lui Calistru, episcopul de Rădăuți, în arendă, ca acesta să plătească datoriile lui Sandu”[2].

1721: Moşia satului şi satul Şcheia se afla, deci, în 27 martie 1721, încă în proprietatea lui Sandul Ropceanul, care o moştenea, împreună cu nişte datorii la negustorii turci, de la fratele său, Vasile Ropceanul. Ca să-şi salveze moştenirea, Sandul Ropceanul zălogeşte, pentru 147 lei, cămătarului episcop Calistru al Rădăuţilor, „svinţii sale giumătate de sat de Şchiae cu mori pe apa Sucevei”.

1725: Pe vremea aceea, Florinta era doar un metoh, adică un loc de făcut fânul pentru nevoile mănăstireşti, populat doar cu câteva bordeie, metoh întărit mănăstirii Sf. Ilie, de Racoviţă Vodă, şi în 11 noiembrie 1725.

1746: Vasile şi Sandu Ropceanul, primii proprietari cunoscuţi ai Şcheii, nu au avut copii, au fost, cum se spunea pe atunci „rude sterpe”, aşa că satul a fost moştenit de Nicolae Mogâlde, apoi de nepotul acestuia, Solomon Botez. Văduva lui Solomon Botez, Tofana, fiind datoare negustorilor (luxul costa şi atunci), vinde satul, cu 1.000 lei, în 15 septembrie 1746, boierului Lupu Balş, care îl va lăsa moştenire fiului său, Constantin. În 2 septembrie 1798, moşteneşte satul Şcheia ginerele lui Constantin Balş, Iordache Rosăt.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Şcheia, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „25 – toată suma caselor”, însemnând 4 slugi ale logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 20 birnici.

1774: În 1774, Şcheia avea 28 de familii, iar în anul 1784, după reforma agrară, 72.

1841: Biserica Sfântului Nicolai din Şcheia a fost ctitorită, în 1841, de armeanul Ilie Hagi ARITONOVICI. În 1843, biserica avea 864 enoriaşi, patron bisericesc era Markus Hagi de ARITONOVICI, paroh fiind Ioan CRIANGĂ. În 1876, sub acelaşi patronat, paroh era Georgie BILAŞEVSCHI, care păstorea 1.443 suflete. În 1907, paroh era Theodor BALAN, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1901, cantor fiind, din 1900, George MIHUŢĂ, născut în 1871, cel care va fi preot în Suceava şi autor de cărţi mărturisitoare.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4].

1884: Din 1884, avea să fie deschisă în Şcheia o şcoală cu 3 clase[5].

1901: Însoţirea raiffeisiană din Şcheia a fost înfiinţată în anul 1901, cu 50 părtaşi, sub preşedinţia preotului George Mihuţă, care se va muta, în 1903, la Suceava, lăsând parohia şi preşedinţia băncii rurale în seama preotului Gavril Bogdan. Din conducerea băncii mai făceau parte directorul Ştefan Roşu, vicedirectorul Nicolai Creangă şi membrii direcţiunii Nicolai Berariu, Petru Berariu (din 1903) şi vistiernicul Nicolai Pop.

1901, Gustav Weigand: „Pe 5 august 1901, m-am dus la Suceava (populație: evrei, români, germani, armeni), pentru a adăuga ceva la culegerile și obiectele mele, de unde am fost însoțit, apoi, la Şcheia[6] de protopopul Marian, care mă invitase la prânzului , unde am stat, câteva ore, pentru a discuta despre dialectul interesant”[7].

1903: Printre informatorii lui Simion Florea Marian[8], s-au numărat „D. Câmpan, studinte gimnazial din Șcheia”, Gavril și Ioan Berariu, Marghioala Donuț, Irina Câmpan, Pintilii Maerean, Pancrațiu Prelipcean, „Petru Moldovan, studinte gimnazial” și Simion Pop.

1904: „Suceava se desfășură acum în urmă, cu multele-i turnuri. Mai departe e semănată Șcheia, lăcașul șcheilor, slavilor de demult, cu cele o sută cincizeci ori două sute de case răspândite și cu livada ce ascunde locuința boierului nou, un armean, Haritonovici… / Casele sunt bune, curate acum asupra Paștilor, rareori împodobite; și podoaba nu e alta decât o stropire din bidinea cu stropi albaștri și roșii, de tot urâtă. Aici mi se apune că sunt acum mai mult ardeleni, aduși de Cârmuirea austriacă, după anexare. Biserica e nouă. Satul vechi poate să se fi pustiit. & Pe câmpul de supt dealul cu bisericile armenești, o întinsă turmă de oi paște într-o drăgălașă zbeguire a mieilor tineri cu ochii de cărbune. Unul s-a aplecat spre supt, cu genunchile de dinainte înduplecate și, de bucuria hranei, căldurii, scutură coada mărunțică și groasă”[9].

1907: „Conform conclusului comitetului național central, din 5 martie 1907, s-a ales ca membru în prezidiul comitetului național central un reprezentant al poporului din district, gospodarul Ștefan Roșu, totodată primar în Șcheia”. În 14 martie, „comitetul districtual al Sucevei s-a întrunit în Suceava la o ședință”, prilej cu care „s-a ales în comitetul districtual” și „Petrea Barar (Berar? – n. n.), gospodar în Șcheia”[10].

1908: „Compatriotul nostru, dl Cristofor cav. de Aritonovici, proprietar mare în Şcheia, a repaosat, după un morb scurt, în 27 ianuarie 1908, în Cernăuţ. Rămăşiţele pământene se vor depune în cripta familiară în Scheia. Fie-i ţărina uşoară!”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Şcheia, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe partea stângă a pârâului cu acelaşi nume, aproape de oraşul Suceava. Suprafaţa: 9,96 kmp; popu­laţia: 1.462 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul districtual Suceava-Părhăuţi, ce se continuă apoi spre Cacica; aproape de drumul principal Suceava-Gurahumora. Are o şcoală populară, cu 3 clase (deci, 90 de şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. La 1776, era în posesia lo­gofătului Lupu Balş. Aci se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă: 1.313 hectare pământ arabil, 204 hectare fânaţturi, 24 hectare grădini, 50 hectare imaşuri, 30 hectare. păduri, 50 ari heleşteie. Se găsesc 99 cai, 509 vite, 1.038 oi, 430 porci, 34 stupi. Şcheia, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 12,26 kmp; popu­laţia: 143 locuitori, dintre care 52 vorbesc limba română, 36 limba ruteană, 34 limba germană şi 19 limba polonă; în privinţa religioasă, 54 sunt greco-orientali, 36 greco-catolici, 27 romano-catolici, 15 mozaici şi 11 de alte religii. Se compune 1). din moşia Şcheia propriu-zisă, cu 14 case şi 84 locuitori, împreună cu târla Putrida, 2). din ferma La Fânaţ şi 3). din fabrica de spirt Cereteia. Depindea, odinioară, de comuna Şcheia. Şcheia, pârâu, afluent pe dreapta al Su­cevei, răsare sub culmea mun­telui Teişoara şi, udând comuna Sânt Ilie, se varsă în Suceava, în dreptul localităţii Şcheia, districtul Suceava”[12].

1910: „Societatea „Însoțirea orășenilor români din Suceava” și-a ținut adunarea generală pe 1910 duminică, într-a 29 ianuarie 1911”, ocazie cu care s-a raportat sprijinirea financiară a elevilor de la școlile de meserii, printre care se număra și „Câmpan Constantin din Șcheia, la covalie”, în cadrul Școlii de arte și meserii din Iași[13]. Despre târgoveţii suceveni şi însoţirile lor.

1910: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şcheianca Rahila POP (15 ani în 1910).

1915: „În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[15], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Ungaria[16]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător… A doua zi, au sosit la Suceava 400 de soldaţi ruşi, împreună cu câţiva ofiţeri. Comandantul garnizoanei fusese colonelul conte Bakunin. Imediat după intrarea ruşilor, populaţia bineînţeles că luase o atitudine rezervată, căci fusese foarte deprimată. S-a întâmplat însă un caz care era să devină fatal pentru toţi: Un grănicer austriac, care se ascunsese în dosul primăriei[17], trase un foc de puşcă asupra unui cazac care patrula şi-l doborî la pământ. / Comandantul Bakunin află de acest atentat, vine în oraş – cartierul era instalat la Şcheia – şi somează notabilităţile oraşului să descopere pe asasin. Aceasta nefiind posibil, deoarece grănicerul inculpat dispăruse, Bakunin face un gest marţial şi trupa, care era înşirată în faţa primăriei, dă deodată năvală asupra casei megieşe, aparţinând marelui proprietar Barber. Cu o rapiditate înspăimântătoare, soldaţii aruncă prin ferestre granate explozibile, care fac ca mobiliarul şi plafonul să prindă imediat foc. Comandantul decisese arderea a douăzeci de case pentru crima grănicerului austriac. Pericolul era mare. Notabilităţile cad în genunchi şi plâng în faţa lui Bakunin, implorându-l să nu distrugă căminele nenorocitei populaţiuni. / Am văzut, atunci, preoţi şi intelectuali români îngenunchind în faţa comandantului rus. În fine, după ce focul distruse deja mobilierul şi tavanul, Bakunin îşi muiase inima. A dat, în sfârşit, ordinal să se localizeze focul. / Pesta puţin, Bakunin se duse pe câmpul de operaţiuni, la Iacobeni, unde a căzut. Corpul lui a fost adus la Suceava, însă se zice că fără cap”[18]. / „La Şcheia, ruşii au săvârşit violuri nenumărate în rândurile fetelor românce. În oraşul Suceava au dezbrăcat, ziua, în amiaza mare, o mulţime de ţărani români de cizme şi cojoace. Intervenind câţiva români la comandant, acesta a zis: „Prada n-are miros naţional”! Prin urmare, ori de unde ar fi luată, prada e binevenită”[19]. / „În 7 noiembrie 1915, la Mitocu Dragomirnei, s-au strâns 1.254 coroane, la Iţcanii Noi, 660 coroane, iar în 21 noiembrie, la Stroieşti, , 675 coroane şi în Udeşti, 734 coroane. Cu două zile înainte, în 19 noiembrie 1915, la Şcheia, unde s-au strâns 208 coroane, în vreme ce la Rus-Mănăstioara, absolventul de teologie Ambrosie Popovici a strâns, cu „Ţintuirea buciumului”, 658 coroane, o sută dintre acestea fiind dăruite de parohul din Reuseni, Ştefan Marian[20].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă l-a avut, printre eroii generozităţii, şi pe jandarmul de la k. u. k. Feldjaegerbatallion Nr. 18, Olariu Nicolae, din Şcheia, care a dăruit 1 coroană[21]. / Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi… / Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată”[22].

1914-1918: „La propunerea doamnei Eleana Faur, din Şcheia, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Gheorghe Faur. Doamna Eleana Faur susţine că soţul ei, Gheorghe Faur, a murit, în luna aprilie 1918, ca prizonier în Rusia”[23]; „Petru a lui Nicolai Ciugole, din Şcheia, a participat la război şi ar fi căzut, în anul 1916, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea fratelui său, Vasile Ciugole, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Trifan Păcurar, din Şcheia, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă lângă Rarance, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eufrosina Păcurar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[24]; „Meleti a lui Simion Lucaci, din Şcheia, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1917, ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Meleti Lucaci, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[25].

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava  făcea parte şi Reprezentantl proprietarilor expropriaţi: Nicolai Aritonovici, proprietar mare, Şcheia[26].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ilaria Facaş la Şcheia”[27].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[28], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Plăcintă Lazăr, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Şcheia, jud. Suceava, mort la 19 iulie 1941”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Târziu Nicolae, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Şcheia, postul VII, jud. Suceava”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[29], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Nimiţan Livia, la Şcheia, postul 9, soţ profesor suplinitor”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[30]: Cooperativa „Munca”, comuna Şcheia, jud. Suceava”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[31], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Cerehez Oresta; de la Şcheia, la Sf. Ilie”. „Suciu Mihai, de la Şcheia, la Suceava, Şc. nr. 1, post, XI, vechime în grad; Maicovschi Eugen, de la Cajvana, la Şcheia, post I, interese familiare”[32].

La Şcheia s-a născut, în 9 martie 1925, o mare personalitate a culturii române, istoricul literar Dimitrie PĂCURARIU.

La ieşirea din Şcheia

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea și comuna Putna, București 1905, pp. 202, 203

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea și comuna Putna, București 1905, p. 93

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 48, 1876 p. 43, 1907 p. 159, 159

[6] În Şcheia, a cântat Catrina Balinta

[7] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[8] Maria,. Simion Florea, Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor, București 1903, pp. 27, 94, 100, 101, 102, 105, 154, 192, 288, 321, 403, 436, 485, 523, 525, 535, 541, 542, 544, 553

[9] Iorga, Nicolae, Neamul românesc din Bucovina, București 1905, pp. 31, 32 și 63, 64

[10] Apărarea Națională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, pp. 3, 4

[11] Apărarea Națională, Nr. 7, Anul III, joi 30 ianuarie 1908, p. 3

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 215

[13] Revista Politică, Nr. 17, Anul VII, 5 februarie 1911, p. 8

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[16] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[17] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[18] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[19] Unirea, Nr. 66, Anul XXV, Blaj, sâmbătă 3 iulie 1915, pp. 2, 3

[20] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[21] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[22] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi în 13 Martie nou 1919, p. 7

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[25] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[27] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[28] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[29] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[30] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[31] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[32] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912