Despre numele oraşului Cluj

„Despre numele oraşului Cluj s-a scris atât de mult, încât s-ar părea că nu a mai rămas nimic de spus[1]. Şi totuşi, nu sunt lămu­rite încă toate laturile problemei. Înainte de toate nu este încă lă­murită laturea aşa-ziselor atestări.

Cele mai vechi atestări ale numelui Cluj datează din secolele XII-XIII. Documentele acelor secole ne-au transmis numele în două forme înrudite: Clus şi Culus, în diferite variante de ortogra­fie[2]. Faptul că cele două forme sunt contemporane a făcut ca unii istorici să tragă concluziunea că „cele două nume au circulat în acelaşi timp şi alături”[3], iar alţii că „înainte de secolul al XIV-lea, numele Cluj avea forma ungurească de Kulusvar, iar din acest nume Românii au făcut Cluj”[4].

Faptul însă că cele două forme Clus şi Culus sunt contempo­rane nu este o premiză intangibilă şi, prin urmare, nici concluziunile trase din ea nu sunt intangibile. Faptul contemporaneităţii este anume numai o constatare de o valoare relativă, pentru că se întemeiază pe o largă şi superficială interpretare a ceea ce e o atestare.

Cei care s-au îndeletnicit până acum cu istoria oraşului sau a numelui Cluj s-au mulţumit de obicei să accepte atestările de nume aşa cum le înşiră „Indicele” colecţiunilor de documente, fără să examineze şi documentele însele din care s-au scos atestările. Şi aceasta este o greşeală fatală, pentru că înşirarea de nume şi forme din „Indice” nu ne precizează, în acelaşi timp, şi vechimea reală a ace­lor nume şi forme, dat fiind că nu ne arată şi vechimea reală a do­cumentelor care ni le-au transmis. „Indicele” nu ne dă mai departe nici o lămurire în ce priveşte sursa din care pornesc documentele şi, prin urmare, nu ne arată nici adevăratul proces de evoluţiune a numelui. Indicele nu ne indică în fine nici locul unde s-a format un nume, nici fazele prin care a trecut până ce s-a cristalizat în formă lui definitivă.

Aşa fiind, studiul documentelor este indispensabil, pentru că este o deosebire fundamentală între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente originale, contemporane, şi între valoarea formelor transmise şi păstrate numai în copii făcute în epoci mai mult sau mai puţin recente. Şi este o fundamentală deosebire între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente care pornesc de la autorităţi indigene, locale, şi între valoarea formelor trans­mise şi păstrate în documente care pornesc din surse străine.

A nu ţinea seama de aceste deosebiri ar însemna ca şi cum un judecător, chemat să judece asupra unui incident oarecare, ar acor­da depoziţiilor unor martori care n-au asistat la incident, carie au auzit numai despre el de la alţii, au auzit poate numai de la alţii, care nici ei n-au asistat la incident – aceiaşi greutate pe care trebuie s-o acorde depoziţiilor unor martori carie au fost de faţă, care au văzut „cu ochii proprii” cum s-a petrecut incidentul.

Colecţiunea de documente a lui Zimmermann-Werner[5], spre pildă, ne dă pentru numele Cluj (mănăstire, oraş şi judeţ), la „Indice” formele următoare:

Oraş: Kuluswar, Kulusuar, Kulusvar, Culuswar, Clusvar, Clus­war, Clwsuar, Clwswar, Klusuar, Koluswar, Colos-, Colws-, Coloswariensis etc.

Mănăstire: Kulusmonostra, Colus-, -monustura, -monustra, -monstra, Kolws- monwstwra, Clus-, Klus-, Kolos-, Clus, Clusa, Monustur, Clusiensis etc.

Judeţ: Kulus, Culus, Clus, Cluus, Clws, Kolos.

La fel face şi istoricul ungur Csánki Dezsö, în lucrarea sa de­spre toponimia Ungariei în epoca Hunadieştilor. El copiază atestările cuprinse în „Indicele” colecţiunii lui Zimmermann pentru mă­năstire şi judeţ, iar pentru oraş copiază şi „completează” atestările adunate de Márki Sándor (care sunt în general acele ale colecţiunii lui Zimmermann).

Această înşirare cronologică de forme nu ne poate da însă şi nici nu ne dă o icoană reală a procesului de evoluţiune a numelui. De aceea, în analiza vechimii numelui Cluj, noi vom abandona „Indi­cele”, în favorul documentelor[6].

Documentele ieşite din cancelarii organizate, documente în care se pomeneşte de Cluj, emană de la 3 autorităţi:

1). cancelaria regilor Ungariei;

2). cancelariile unor autorităţi civile şi bisericeşti, constituite pe teritoriul Transilvaniei şi

3). cancelariile unor episcopii, constituite în vecinătatea Tran­silvaniei.

Toate aceste documente nu sunt mai vechi de a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Ele sunt însă o bază sigură şi incontestabilă pentru cercetări. În afară de aceste documente, mai avem şi alte 3 documente, de la finele secolului al XII-lea, avem şi o colecţiune de însemnări procesuale şi pe urmă o seamă de bule papale – am­bele, şi însemnările, şi bulele, de la începutul secolului al XIII-lea – în care se pomeneşte de Cluj sau de un Cluj. Ele sunt, ce-i drept, ceva mai vechi, dar sunt şi o bază mult mai incertă.

Pentru prima dată dăm de un nume Clus într-un document ne­datat[7], din timpul regelui Bela al III-lea, prin care Bela confirmă testamentul unui oarecare Kaba. Între cei care au asistat la actul confirmării se pomeneşte şi de „Gallus comes Albensis Transilvanus, Thomas Comes Clusiensis”. Documentul ni s-a păstrat în ori­ginal.

Tot în acea epocă dăm şi de un nume „Culus” într-un docu­ment datat din 1183, prin care Episcopul din Spalato (Dalmaţia) ia anumite dispoziţiuni. În document se pomenesc demitarii ţării din acel an, între care se pomeneşte de „Gallo Culusiense comite, Tho­mas albensi comite”. Documentul acesta ni s-a păstrat numai într-o copie din secolul al XIV-lea şi autenticitatea lui este contestată de istoriografia ungurească[8].

Al 3-lea document, acesta din timpul regelui Emeric, datat din anul 1201, prin care se acordă privilegii unor oaspeţi din Croaţia .(„hospitibus de Potok“), pomeneşte. între dignitarii ţării, şi de „Marano comite de Zonuk, Pazman de Kulus“. Şi acest document ni s-a păstrat numai în copie, într-un transsumpt al regelui Ladislau al IV-lea din 1285, care şi el atestă numai un transsumpt al regelui Ştefan al V-lea, din 1272.

Identitatea numelor „Clus” şi „Culus” din aceste documente cu „Clus” din Transilvania este prea incertă decât să se poată trage vreo concluziune indiscutabilă din aceste atestări. Dar şi ele dove­desc prioritatea formei „Clus”.

Bulele papale pomenesc cu certitudine de un Clus din Tran­silvania.

La anul 1199 Papa Inocenţiu al III-lea acordă protecţiunea sa lui „Henricus archidiaconus Clusiensis”. Bula ni s-a păstrat în re­gistrele Vaticanului, în copiile bulelor papale (Zimmermann no. 576).

La anul 1222 (Zimmermann, no. 33). Papa Honoriu al III-lea dă însăr­cinare unor episcopi din Ungaria să cerceteze plângerile „abbatis el conventus monasterii beate Marie de Clus” contra Episcopului Transilvaniei.

La anul 1225 (Zimmermann, no. 50) acelaşi Papă conferă dreptul „mitre et annuli” abatelui „monasterii Clusiensis de Ultrasilvanis partibus”.

La anul 1232 (Zimmermann, no. 66), Papa Grigorie al IX-lea dă în­sărcinare Legatului său din Ungaria să aplaneze conflictul ivit între Episcopul Transilvaniei şi „abbatem et conventum monasterii de Clusa Ultrasiluane diocesis”.

La anul 1235 (Zimmermann, no. 73), acelaşi Papă dă o similară însăr­cinare şi unor episcopi din Ungaria. Mănăstirea este numită tot de „Clusa”.

Cum însă registrele papale care au păstrat în copii aceste bule nu sunt registre contemporane, nici aceste atestări nu pot fi pre­mise indiscutabile pentru concluziuni indiscutabile.

Mai mare greutate ar putea să fie atribuită aşa-zisului „Regestrum Varadinense” (Oradea), în care s-au înregistrat numeroase în­semnări privitoare la aşa-zisa „proba de foc” („iudicium ferri candentis”). Aceste însemnări se referă la epoca regelui Andrei al II-lea, adică la începutul secolului al XIII-lea. Ele ni s-au păstrat însă numai într-o publicaţiune din anul 1550. Datele cronologice in­dicate sunt contestabile. În acest „Regestrum…” se pomeneşte, la 1213, de „castrenses de Clus de centuriunatu Agad”, „Critophorus comes de Clus”, „Beken, curiali comite de Clus”, „Isac centurio et Vodasa de castro Clus”.

La 1214: „iudice Basu, curiali comite de Clus”, „ioubagiones ecclesie de Clus”.

La 1215: „iu­dice Ecce comite de Clus”. La 1226: „cum aliis ioubagionibus castri Clus”, „ante Sebastianum comitem de Clus, iudicem a rege Bela delegatum“.

Fără a trage vreo concluziune din toate aceste documente, observăm totuşi că, cu excepţiunea alor două documente – amân­două păstrate numai în copii mai noi şi unul chiar suspectat ca fals – nici un document nu cunoaşte altă formă decât forma Clus. Concluziuni vom putea trage numai din examinarea unor docu­mente ieşite din cancelariile unor autorităţi ungaro-transilvănene bine cunoscute, în care cu certitudine este vorba de Cluj din Transilvania.

Nu poate să încapă nici cea mai mică discuţiune că cele mai indicate, singurele indicate să ne lămurească asupra numelui Cluj sunt documentele care pornesc de la autorităţile constituite în Tran­silvania însăş – iar dintre acestea, cele care pornesc din cancelaria Voivodală a Transilvaniei. Vom începe, prin urmare, cu documen­tele aceste din urmă.

Din secolul al XIII-lea nu ni s-a păstrat nici un document voi­vodal, în care să fie vorba de Cluj. Ni s-au păstrat numai 3 docu­mente de acest fel din primele decenii ale secolului al XIV-lea: două documente în original, iar al treilea într-un transsumpt con­temporan.

Cele două documente originale datează unul de la 1310 şi celălalt de la 1337. Cel mai important este documentul din 1310 (Zimmermann, no. 319), prin care Voivodul Transilvaniei Ladislau („Ladislaus vaivoda Transilvanus”) recunoaşte ca rege al ţării pe Carol Robert, în contra căruia luptase 10 ani. În documentul acesta de recunoaştere a regelui Carol Voivodul Transilvaniei se obligă să restituie ţinu­turile transilvănene ocupate de el, Voivodul, şi anume: „argenti odinam de Rodna, comitatum de Byzterce, comitatum de Scybinio, comitatum Siculorum, villas Dees, Clus et Zeek cum officio ca­mere“.

Prin al doilea document, cel din 1337 (Zimmermann, no. 539), noul Voivod Toma („Thomas vaivoda Transsilvanus et comes de Zonuk”) dă o însărcinare capitlului Episcopiei din Alba-Iulia în legă­tură cu un conflict pentru hotare. În acest document Voivodul po­meneşte de „nobilibus de Doboka et de Cluus comitatum”… „in comitatibus de Cluus et de Doboka“… „in foro de Clusvara“.

Al treilea document voivodal ni sa păstrat numai într-un transsumpt al cancelariei episcopale din Oradea şi va fi examinat mai la vale.

Trecem la categoria a doua a documentelor: cele ieşite din can­celaria episcopiei catolice transilvănene din Alba-Iulia, 5 la număr, şi unul ieşit din cancelaria unui ordin călugăresc tot din Alba-Iulia, documente de aceiaşi mare valoare ca şi cele ieşite din cancelaria Voivodală.

La anul 1294 (Zimmermann, no. 266), capitlul Episcopiei Transilva­niei este mărturie a unei donaţiuni. Documentul ni s-a păstrat în original. El precizează timpul în care s-a dat documentul, spunând: „Datum magistro Michaele preposito, Gregorio cantore, Paulo custode, Petro archidiacono de Clus, decano ecclesie nostre existentibus“.

La anul 1299 (Zimmermann, no. 283), Episcopul Transilvaniei face un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. În el se vorbeşte de „episcopatus nostri de Klusuar“, „monasterium de Klus“, „datum in Klusuar”.

În anul 1309 este ales episcop al Transilvaniei Benedictus. Ac­tul de alegere, care ni s-a păstrat în original, este semnat, între alţii, de „ego Iohannes archidiaconus de Klus, canonicus ecclesie Tran­silvane”[9]).

În acelaşi an 1309, capitlul episcopiei din Transilvania aduce la cunoştinţa celor chemaţi că a delegat cu o misiune la Papa de la Roma pe „magistrum Iohannem archidiaconum de Clus”. Docu­mentul ni s-a păstrat în original[10].

La anul 1313 (Zimmermann, no. 333), capitlul Episcopiei transilvă­nene este mărturie că Voivodul Transilvaniei a făcut un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. Ele este făcut în pre­zenţa, între alţii, a lui „Benedicto plebano de Cluswar decano eccle­sie nostre”.

În acelaşi an 1313 (Zimmermann, no. 332), „Theodorus prior… fratrum Predicatorum de Alba” certifică o diplomă a regelui Ladislau din 1275 „super villa Clusvar”. Documentul ni s-a păstrat în original.

Mai avem, în fine, alte 3 documente, care emană de la două epis­copii învecinate Transilvaniei: episcopia din Oradea şi cea din Cenad.

La anul 1297 (Zimmermann, no. 277 şi 278), capitlul Episcopiei din Oradea reproduce în transsumpt o însărcinare din acelaşi an 1297 a Voivodului Transilvaniei Ladislau, referitor la verificarea hotarelor unor proprietăţi ale mănăstirii Mănăşturului. În transsumpt se spu­ne despre moşii: „eadem Monustur el Zenthbeneduk vocale in comitatu de Clus existentes”, iar în comitiva episcopiei se pomeneşte, în mai multe rânduri, de „terra Cluswar”, „de Monustur ad Cluswar”[11]. Documentul Episcopiei de Oradea ni s-a păstrat în original. Transsumptul este cel de-al treilea document Voivodal, de care am pomenit mai sus. L-am citat însă numai la acest loc, fiindcă numai atestarea lui este originală.

La anul 1339 (Zimmermann, no. 519), capitlul episcopiei din Oradea se asociază la protestul Episcopiei Transilvaniei contra Voivodului Transilvaniei, care a ocupat „tres villas Bany, Komlod et Akanay in comitatu de Clus”, sate de drept ale Episcopiei Transilvaniei.

Al treilea document iese din cancelaria Episcopiei învecinate a Cenadului, cu multe legături cu Transilvania. El este un document din 1321 (Zimmermann, no. 279 şi 381), prin care Episcopul Cenadului au­tentifică procura din acelaşi an, privitoare la „conventus de Clus-monostora”, dată de „frater Johannes prior de Clusmonostora” – „pro fratre ipsorum Mychaele archidiacono de Clus”. Documentul acesta ni s-a păstrat în original.

Rezumând analizele precedente, subliniem că, dintre toate do­cumentele transilvănene (şi părţile învecinate) câte ne sunt cunos­cute şi ni s-au păstrat, din epoca de la finele secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, aceste sunt singurele documente în care se face pomenire de Cluj. Toate aceste documente emană, re­petăm, din cancelariile unor autorităţi constituite în Transilvania sau din cancelariile Episcopiilor de Oradea şi Cenad, amândouă cu strânse legături cu Transilvania. În nici unul dintre aceste docu­mente, care – subliniam din nou – ni s-au păstrat toate în origi­nal, o singură dată nu întâlnim altă formă a numelui decât cea de „Clus”.

S-ar putea totuşi obiecţiona că există un document care dezminte această constatare. Ar putea fi anume invocat un document, datat din 1323 (Zimmermann, no. 409), care emană de la o autoritate clujeană şi foloseşte o formă ungurească: la 1323 anume „Thomas Ruffus iudex universitasque iuratorum consulum civitatis Coloswariensis…” asistă la vânzarea unei case. Acest document nu ni s-a păstrat însă în original, ci numai într-un transsumpt din 1478, când forma ungurească era în circulaţiune şi a fost introdusă de cel care a co­piat documentul.

Rămâne să examinăm acum şi ultima categorie de documente ungaro-transilvănene: cele ieşite din cancelariile regilor Ungariei.

La anul 1263 (Zimmermann, no. 101 şi 81), viceregele Ştefan confirmă o diplomă din 1246, a regelui Bela al IV-lea, prin care se acordă anumite scutiri unor sate episcopeşti: „Herina, Byolokol de comi­tatu Dobica, Golou de comitatu Culusiensi, Zylac ei Tusnad de Zonuk”.

La 1280, regele Ladislau restituie Episcopului Transilvaniei „villam Culuswar”, pe care îl luase cu câţiva ani înainte”[12].

La anul 1282 (Zimm. no. 200), regele Ladislau acordă privilegii mai multor sate, între altele „in comitatu de Kulus villa Kuluswar, villa Gylo, villa Kopus et villa Keresţev”.

La 1289 (Zimmermann, no. 229), acelaşi rege vorbeşte de „villam Culus­war”.

La 1291 (Zimmermann, no 243), Andrei al III-lea acordă privilegii unor sate „Vysta et Sasag in comitatu de Culus”.

La 1317 (Zimmermann, no 348), regele Carol Robert pomeneşte de un „magister Joannes comes de Bezlercze, de Kulus et Kulusvar”.

Punând faţă în faţă documentele ieşite din cancelariile unor au­torităţi constituite în Transilvania cu documentele ieşite din cance­lariile regilor Ungariei, constatăm că, fără absolut vreo excepţiune, forma ungurească „Culus” a circulat numai pe teritoriul Ungariei propriu-zise, dar niciodată şi pe teritoriul Transilvaniei, unde nu era cunoscută altă formă decât cea de „Clus”. Cu alte cuvinte: for­ma ungurească „Culus” s-a format pe teritoriul Ungariei, în cance­lariile regilor Ungariei, şi de acolo a fost importată în Transilvania, prin diplomele regeşti, fără să fi putut însă să înlocuiască, în do­cumentele transilvănene dintru-nceput, numele vechi.

O confirmare clasică a acestei constatări este diploma din 1275 (Zimmermann, no. 178) prin care regele Ladislau al IV-lea confirmă bise­rica din Alba-Iulia în posesiunea Clujului. Diploma aceasta nu ni s-a păstrat în original, ci numai în două transsumpturi. Unul dintre aceste două transsumpturi este cuprins într-o diplomă a regelui Carol Robert, din 1313 (Zimmermann, no. 336), care nici ea nu ni s-a păs­trat în original, ci numai într-un nou transsumpt, din 1429, al capitlului din Orade. Transsumptul acesta din 1429 spune că Ladislau a donat bisericii din „Alba” – „villam Kuluswar vocatam in comitatu de Culus”. Celălalt transsumpt, tot din 1313, este o atestare, făcută de cancelaria ordinului călugărilor dominicani din Alba-Iulia (Zimmermann, no. 332). Acest transsumpt ni s-a păstrat în original. În acest docu­ment, şeful Dominicanilor „frater Theodorus prior” spune că a fost rugat să ateste copia unui document „super villa Clusvar confectum” şi, reproducând acel document, în transsumpt scrie „villam-Clwsuar vocatam in comitatu de Clws” şi nu „Kuluswar” şi „Cu­lus”. Distincţiunea între formele din cele două transsumpturi („Ku­luswar” şi „Culus”, în transsumptul din 1429, şi „Clwsuar” şi „Clws”, în cel din 1313) este un argument decisiv în favorul constatării că, în Transilvania, la începutul secolului al XIV-lea, nu se cunoaşte încă altă formă decât cea de „Clus”.

Forma ungurească de „Culus” (în diferite grafii) apare în do­cumente ieşite din cancelariile autorităţilor civile şi bisericeşti din Transilvania numai către mijlocul secolului al XIV-lea. Pentru pri­ma dată, apare la anul 1336, într-o scrisoare a capitlului din Oradea (Zimmermann, no. 524): „Zasfenes in comitatu de Kulus”. În documentele care emană din cancelariile Voivodale a Transilvaniei apare, pentru prima dată, la 1340: „universitas nobilium de Zonuk, Doboka et de Culus comitatuum”, „Colusmonustra”, „Datum in eadem Culusmonustra” (Zimmermann, no. 555).

Dar cancelaria Voivodală şi după aceea întrebuinţează mai des forma veche Clus, decât forma nouă „Culus”. La anul 1381, „nos Jacobus de Turuch Comes de Clus, Johannes filius Emerici de Patha et Benedictus filius Thome de Tothaza iudices nobilium de eodem Comitatu”, sunt mărturie[13]. Documentul ni s-a păstrat în original.

În documente care emană din cancelaria Episcopiei din Alba-Iulia, forma ungurească răsare şi mai târziu. Episcopia din Alba-Iulia cunoaşte numai forma „Clus“.

Înlocuirea, în documentele transilvănene, a vechii forme de „Clus” prin forma mai nouă de „Culus” n-a fost niciodată deplină. În toate timpurile, forma „Clus” s-a menţinut, alături de cea de „Culus“. Şi mai mult. Forma aceasta veche, de „Clus” s-a impus şi cancelariilor regilor Ungariei, care, înainte, sub regii din dinastia Arpadiană şi sub Carol Robert, folosiseră numai forma de „Culus”.

În timpul domniei regelui Ludovic I (1342-1380), cancelaria regească, pentru prima dată, adoptă forma transilvăneană a numelui şi o repetă apoi în numeroase cazuri. La 1368, regele Ludovic dă Însărcinare „conventui de Clus” să aplaneze un conflict pentru hotare, ivit între „hospites nosiros de Cluswar” şi un proprietar înve­cinat. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 911, 912 şi 913).

La 1370, Ludovic face o donaţiune oraşului Cluj. În document: „civitatis nostre Cluswariensis”, „officiali de Cluswar”, „Datum ibidem in Cluswar”. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 941). Într-un alt document. tot din 1370 (Zimmermann, no. 946): „Clusuar”. La 1373 (Zimmermann, no. 1016); „Cluswar”; 1377 (Zimmermann, no. 1064, 1065); „Clusmonustra”; acelaşi an 1377 (Zimmermann, 1067): „Elisabeth de Clu­suar”; tot în 1377 (Zimmermann, 1070): „cives nostri de Cluswar” şi „Cives nostri de Cluswar” (de mai multe ori), „datum in Cluswar”. Şi, la fel, în trei documente din 1378 (Zimmermann, no. 1087, 1096, 1098) şi într-un document din 1381 (Zimmermann, 1150).

Regele Sigismund, într-un document din 1390, ce ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 1247), scrie: „cives nostri de Cluswar”. În­tr-un document din 1412 (Zimmermann, 1694): „civitatis nostre Cluswar”. La 1414 (Zimmermann, no. 1753): „Cluswar”, „Clusmonostra”; la  1415 (Zimmermann, no. 1759): „Cluswar” etc.

Regentul Ioan Huniade foloseşte şi el, la 1446, şi regele Vladislau I, la 1453, forma transilvăneană „Clusuar”[14].

Rezumăm: din confruntarea documentelor rezultă în mod ne­îndoios că:

a). forma cea mai veche a numelui Cluj este forma „Clus”, forma „Culus” fiind un produs străin;

b). înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, n-a circulat în Tran­silvania altă formă decât această formă de „Clus”, formă trans­misă şi păstrată neschimbată în graiul poporului român”[15].

[1] Amintim numai lucrările mai însemnate:

Jakab Elek, Kolozsvár torténete. Buda 1870.

Al. Marki, Über den Namen Kolozsvar. Budapest 1904.

Csánki Dezsö, Magyarorszag törtenemi földrajza a Hunyadiak korában. Budapest 1913.

1. Kisch, Siebenbürgen im Lichte seiner Sprache.
2. Drăgan, Românii în veacurile IX-XIV. Bucureşti 1933.

[2] Forma germană Klausenburg şi forma latinească Claudiopolis sunt mult mai noi. Klausenburg apare pentru prima dată în documente între  anii 1405—1408 (la 1348 în forma Clusenborg); Claudiopolis apare pentru pri­ma dată în registrele din 1559-1560 ale universităţii din Wittenberg (Ger­mania): „Stefanus Wolfart Claudiopolitanus Transylvanus”.

[3] Al. Marki, op. cit.

[4] Melich-Gombocz, A honfoglaláskori Magyarország. Budaţpest 1929. p. 305: „A magy. Kolozsvár, Torda nevek a XIV század közepe elöti magyarul Kulusvar, Turda hangalakokban voltak meg. E nevek az oláhban Cluj (olv. Kluzs) alakban élnek s kétségtelen, hogy az o-magy. Kuluzsvár, Turda átvételei”. Este un studiu vast, în care autorul caută, să dovedească că numele topice vechi din Ungaria şi Transilvania au fost transmise celorlalţi locui­tori ai tării de către unguri.

[5] Zimmermann-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. Hermannstad, 1892.

[6] „Clus” era şi mumele mănăstirii, şi cel al oraşului, şi cel al jude­ţului. Cum însă aci nu este vorba nici de vechimea mănăstirii, nici de cea a oraşului sau a judeţului, ci numai de vechimea numelui comun tuturor, renunţarea la diviziunea pe cele trei categorii se impune în mod logic. Nu­mele Cluj formează, sub acest raport, o unitate indivizibilă şi studierea ve­chimii lui trebuie să pornească de la această indivizibilitate.

[7] Jakcab Elek, op. cit., îl datează „1173-1175 évek körül”, Szentpétery Imre, az Àrpádházkori oklevelek kritikai jegyzéke, Budapest 1923 no. 128, îl datează „1177 körul”.

[8] Szentpétery, op. cit., no. 138.

[9] Alături de „ego Saulus Archidiaconus de Turda vicarius ecclesie Transilvane”.

[10] Ambele documente publicate în: Acta Legationis Cardinalis Gentilis (Monumenta Vaticana Hungariae). Budapest 1885, pag. 158 şi 168.

[11] Jakab Elek, op. cit., citând acest document, reproduce greşit „Coloswar”.

[12] Jakab Elek, op. cit., Zimmermann-Werner, Urkundenbuch, nu cu­noaşte acest document.

[13] Szaba Károly, Székely Oklevéltár. IV. p. 8.

[14] Márki, op. cit., p. 10.

[15] O chestiune de prioritate: „Clus” sau „Culus”, în Dacia istorică, No. 1, 15 oct. 1937, pp. 12-21