Andrei Drăguşanul: Jurnal astronomic

„Noaptea Leonidelor”

În noaptea de 18 spre 19 noiembrie a avut loc maximul curentului de meteori Leonide. Dar oare ce este acela un meteor? Literatura de specialitate defineşte meteorul ca fiind fenomenul văzut pe cer sub forma unei dâre de lumină, produsă de trecerea rapidă prin atmosfera te­restră înaltă, la altitudini de 80-120 km (acestea se pro­duc în Termosferă sau Ionosferă, penultimul strat al atmosferei, care se întinde între 80 km-1000 km alti­tudine; tot aici se produc şi aurorele boreale), a unei particule provenind din spaţiul cosmic numit meteoroid. Meteorii foarte strălucitori poartă numele de bolizi.

În literatura populară, meteorul este cunoscut sub numele de „stea căzătoare”. De obicei, meteorii erau consideraţi zmei, balauri sau „picături ce cad de pe crengile arborelui cosmic”. În legenda licuriciului, meteorul este un înger căzut din cer de dorul unei păstoriţe.

Leonidele, supranumite Regele curenţilor de meteori, se desfăşoară între 14-21 noiembrie. Ele se numesc astfel deoarece radiantul se află în constelaţia Leo Major (Leul Mare). Radiantul unui curent de meteori este un punct imaginar dinspre care pornesc, în toate direcţiile, meteorii. Radiantul leonidelor se afla între +22° declinaţie (8+22°), şi 10 h 15 m ascensie dreaptă (ὰ 10 h 15 m), puţin mai sus de steaua Regulus (Inima Leului).

Maximul de meteori a avut loc la ora 6 dimineaţa, fiind înregistraţi 600 met/m. Deşi a fost Lună plină, cerul fiind destul de luminat, s-au putut observa, de pe dealurile din vecinătatea Sucevei, şi doi bolizi. Primul a fost văzut puţin mai jos de steaua Alkaid din constelaţia Ursa Mare (ultima din oiştea Carului), iar al doilea-puţin mai jos de steaua Gemma din constelaţia Coroana Boreală. Se ştie că meteorii intră în atmosferă, fiind vizibili aproximativ 1,2 secunde, pe când aceşti bolizi, la intrarea lor în atmosferă, au luminat cerul timp de 2 secunde şi au mai rămas vizibili încă 4 secunde, păstrând aceeaşi poziţie pe cer şi lăsând în urma lor o groasă dâră de fum. Deşi am văzut un număr nu chiar aşa de mare de meteori pe cât estima prognoza, am avut emoţii foarte mari şi m-am bucurat pe deplin în trăirea primei experienţe de acest fel.

„Eclipsa de Lună”

În noaptea următoare, 19 spre 20 noiembrie, umbra Pământului a „mâncat” mai mult de jumătate din discul Lunii, graniţa fiind stabilită lângă craterul Copernicus (cel mai mare crater de pe Lună, botezat cu numele marelui astronom polonez Nicolaus Coperaic, creatorul teoriei heliocentrice). A fost o eclipsă-penumbră, şi nu totală, prima de acest fel din acest an. Maximul eclipsei s-a înregistrai la ora 3 h 56 m. Când spunem că maximul eclipsei a avut loc la ora respectivă, ne referim la faptul că, în acel moment, umbra Pământului a parcurs pe suprafaţa lu­minată sau vizibilă a Lunii cea mai mare distanţă, după care a început retragerea umbrei de pe Lună. Eclipsa a fost sesizată şi în calculele de tip grafic ale dlui Dimitrie Olenici, efectuate cu o pendulă la Observatorul As­tronomic din Suceava.

Fotografiile făcute cu ajutorul telescopului de la Observatorul Astronomic, în prezenţa străjerului stelelor care este dl Dimitrie Olenici, au fost realizate până spre clipele în care umbra Pământului a părăsit total „faţa Omului Lunar!, la ora 5 h 58 m.

„Petele solare”

Aşa cum se ştie, Soarele este o stea mijlocie, de culoare galbenă, alcătuită din interiorul soarelui sau partea centrală, unde temperatura ajunge la 14-15 milioane grade Celsius, şi din atmosfera solară.

Petele solare se produc în Fotosfera, adică în învelişul atmosferei solare, unde temperatura ajunge la 6000°. Petele solare se formează atunci când temperatura coboară la 5000° sau 4000°. Cândva s-a crezut că petele solare ar fi vârfuri de munte, ieşind dintr-un ocean de lavă fierbinte. Ideea venea de la aspectul lor, cu o zonă centrală întunecată, înconjurată de zone ceva mai deschise la culoare, ca pantele unor munţi. Alţii le-au considerat cratere care se deschid spre interiorul Soarelui.

Ele sunt, de fapt, consecinţa circulaţiei căldurii de-a lungul interiorului Soarelui, prin fenomenul numit convecţie: un fluid – gaz sau lichid – încălzit îşi micşorează densitatea şi tinde să se ridice, trimiţând jos, în locul său, fluidul mai rece de deasupra sa. Suprafaţa exterioară a Soarelui este relativ mai rece decât în interiorul său, ceea ce creează condiţiile pentru o circulaţie prin convecţie a căldurii: gazul încălzit de miez se dilată şi urcă spre suprafaţă, unde se răceşte şi se întoarce înapoi spre centru, sub forma unor coloane de gaz. Petele sunt, prin urmare, locul unde ajung coloanele de gaz la suprafaţa Soarelui.

În zilele de după Nopţile Leonidelor şi cea a Eclipsei, am izbutit să fotografiez formaţiuni de pete alăturate, care formează patru grupuri, din care două mari, perceptibile foto şi de la Suceava[1].

ANDREI DRĂGUŞANUL

NOTĂ: La data publicării acestor observaţii astronomice, cu puţin înainte de a pleca, drept cel mai tânăr concurent din lume, la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, Andi avea 12 ani şi 8 luni.

[1] Crai nou, Nr. 3300, Anul III, 5 decembrie 2002, p. 5