Bătălia sângeroasă pentru Cotroceni

         Pentru că nu se consideră un “prinţ moştenitor”, căruia Cotrocenii i se cuvin de drept, Crin Cezar Antonescu şi-a pus armura şi, aidoma lui Ceapaev, care striga “Tavarişci soldaţi, duşmanul este în spatele nostru… După mine, înainteee!”, s-a înconjurat de generali redutabili, un fel de gemeni ai lui Băsescu, cu care au şi cochetat, ba chiar şi complicitat, de-a lungul vremilor electorale.

         Dan Voiculescu, precum un personaj din opera epigramistului bucovinean interbelic Eusebie Hotinceanu, “la mână lanţ de aur are / şi toată lumea se întreabă / cum de un om aşa detreabă / nu are lanţ şi la… picioare”. Fără alte comentarii.

         Nefericitul Relu Fenechiu ţine prima pagină a ziarelor, cu drama familiei lui, dar şi cu cea a puzderiei de angajaţi pe care îi are.

         Este de presupus că, dacă nu s-ar fi “vârât” ministru peste voia lui Băsescu, Fenechiu ar fi scăpat mult mai ieftin din furcile caudine ale Justiţiei.

         Justiţie? Dar, oare, chiar există, în România, o Justiţie sau doar un aparat opresiv, format, ce cele mai multe ori, din “mici dumnezei” tereştri, fără suflet, fără conştiinţă şi fără nici o responsabilitate?

“Mareşalii” epocii staliniste Băsescu

         Adrian Năstase a fost şi a rămas unul dintre puţinii oameni de mare valoare, pe care i-a produs clasa politică românească. Un stat cerebral s-ar folosi de aptitudinile lui de netăgăduit, chiar dacă din poziţii mult inferioare celor pe deplin meritate.

         Habar nu am dacă a furat sau nu, pentru că nici o instanţă nu l-a condamnat pentru furt, ci pentru nişte cusături cu aţă albă pe poalele cămeşoiului marinăresc al lui Traian Băsescu.

         Într-un caz oarecum similar, Maxim Gorki se năpustise retoric peste Vladimir Ilici Lenin: “Îşi poate permite Rusia, acum, să-şi potcovească caii cu caiele dce aur?“.

         Dar România?

         Gigi Becali ispăşeşte, de fapt, o vinovăţie a Consiliului Superior de Apărare a Ţării, care îşi dăduse viza pentru schimbul suspect de terenuri, iar ministrul Babiuc şi generalul Cioflină, nici dacă ar fi vrut, nu se puteau pune de-a curmezişul.

         Aşa cum este, cu bune şi cu rele, Gigi Becali încă asigură pâinea zilnică pentru câteva mii de oameni, angajaţi ai firmelor sale. De actele lui de caritate putem face abstracţie, dar de salariaţi nu, în condiţiile în care nici Justiţia, nici Băsescu, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu vor asigura locurile de muncă, aflate în pericol, odată cu întemniţarea lui Gigi Becali.

         Ponta caută investitori prin Asia, Băsescu pe la “Golden” nu mai ştiu cum, iar noi ne decimăm investitorii autohtoni. Cui foloseşte?

         Oare n-ar fi mai de folos dacă, în cazuri precum cel al lui Becali, statul şi-ar recupera, cu dobânzi de 200-300 %, banii pierduţi, investitorul urmând să primească pedepse cu suspendare şi cu straşnică supraveghere?

România, între Stalin şi Băsescu (I)

         Evenimentele ultimelor zile mi-au readus în

memorie o întâmplare cu Iosif Visarionovici Stalin, poetul gruzin care, schimbând condeiul cu barda (cum spunea în poemul “Cobzarul”, unul dintre cele şase, cu care era inclus, la doar 19 ani, în antologia poeziei gruzine), a lăsat omenirii o înspăimântătoare şi dezgustătoare amintire.

         Stalin îl chemase, într-o bună zi, pe aghiotantul Timoşenko, întrebându-l ce mai fac mareşalii Uniunii Sovietice. Toţi furau şi îşi durau vile prin Crimeea şi prin Chişinău (Frunze) sau Iasnaia Poliana (Budionâi).

        Stalin, ascultând raportul, a rămas pe gânduri, apoi a ordonat să fie lăsaţi mareşalii să fure şi să construiască, pentru că vor construi temeinic, dacă îşi închipuie că pentru ei îşi fac vilele. Când totul va fi gata, vilele vor fi naţionalizate, iar mareşalii împuşcaţi.

         Un singur caz de corupţie îl îngrijora pe Iosif Visarionovici Stalin, cel al lui Ceapaev, care, tot ce fura… bea!