„Din pricina atâtor războaie, care au fost şi mai sunt”

Glorificarea nevredniciei, prin cărţi şi filme de referinţă

Istoria noastră, de după Muşatini, înseamnă o necontenită umilinţă, datorată, în primul rând, zavistiei dintre cei care ne conduc. „Din pricina atâtor războaie, care au fost şi mai sunt şi astăzi – nota, în 20 aprilie 1602, la Iaşi, Bernardino Quirini – ţara este aproape distrusă şi cele mai multe dintre bisericile noastre catolice au fost arse de tătari, care trec în fiece zi şi pradă, ard şi ucid, fapt pentru care am fost eu însumi pribeag prin păduri, de teama celor mai mari primejdii. Oamenii au sărăcit nespus de mult” (Călători, IV, p. 45).

Hăituiala aceasta tătărască, pe care o menţiona Quirini, se petrecea „deoarece moldovenii fie că nu voiau, fie că nu puteau, precum susţin ei, să li se împotrivească” (Călători, IV, p. 271), iar slăbiciunea statalităţii moldave era reală, dar datorată, în primul rând, spiritului de turmă, care provoca puzderii de tentative de păstrare sau de uzurpare a puterii, dar şi un total dezinteres faţă de soarta ţării şi a mulţimilor neindividualizate (nici măcar astăzi), care au populat-o.
Născocirile patriotarde, de genul celor din splendidul roman „Neamul Şoimăreştilor” n-au ţinut şi nu ţin de realitate, ci, în cel mai bun caz, de nostalgiile unor generaţii cu vagi tentative de regăsire şi, deci, de istoricizare.
Realitatea a fost tulbure, bicisnică şi nedemnă, ba, de cele mai multe ori, şi făcută de alţii, noi fiind, mereu şi mereu, îmbrânciţi spre periferiile vremurilor, în aşa fel încât sărăcăcioasa noastră traistă ce memorie să nu cuprindă decât trufiile şi gloriile altora, furate şi purtate precum cotrenţele sau, pur şi simplu, aruncate la lada de gunoi a clasicei nepăsări româneşti.

În 1606, „în Suceava, oraş mare şi populat, foarte vechi şi care este reşedinţa nu numai a principilor Moldovei, ci şi a mitropolitului, care îşi are, astăzi, scaunul acolo, se află peste 24 de biserici şi de mănăstiri de rit ortodox, de zid.
Într-una din aceste biserici, care este foarte mare şi frumoasă pe dinăuntru, ca şi pe din afară, se păstrează, într-o raclă de argint, moaştele, aproape întregi, ale unui oarecare Sfânt Ioan, călugăr martir foarte venerat de acei schismatici, care, în fiecare an, înainte de Rusalii, îi sărbătoresc ziua, cu mare solemnitate şi mulţime de oameni.

 
În acelaşi oraş, se găsesc două biserici romano-catolice (Sf. Treime şi Bunavestire), clădite, de asemenea, din zid şi refăcute de actualul domn (Ieremia Movilă), împodobite cu frumoase altare şi odăjdii.
Într-una din ele, care, în temeiul picturilor vechi, ce se află într-însa, se crede a fi aparţinut călugărilor dominicani, se află un preot de mir sas, numit Ştefan (Bathazar), în cealaltă, un călugăr franciscan polon, fratele Martin; acesta din urmă are grija duhovnicească a polonilor, iar cel dintâi, a saşilor ce locuiesc aici…
La Siret, fost, mai înainte, reşedinţă episcopală (catolică), acum se mai văd, doar cu mare greutate, urmele unei biserici, fostă a dominicanilor…
Baia, oraş situat în apropierea Carpaţilor, e locuit de saşi şi unguri catolici, şi de un mic număr de moldoveni schismatici; se află, aici, o biserică parohială romano-catolică, de zid, mare şi frumoasă, clădită, odinioară, de soţia (Margareta de Losongz) unuia din acei principi catolici ai ţării, şi care e înmormântată aici. Această biserică era mai bogată decât celelalte, dar Mihai (Viteazul) a despuiat-o de odăjdiile preţioase şi de argintul mult, ce-l avea; pe vremuri, îşi avea preotul său anume, dar acum nu mai are nici un slujitor; mai este una mică, dar e părăginită” (Călători, IV, pp. 336-338).

Ieremia Movilă, domn nevolnic şi păgubos pentru ţară, mort în 1606 (deşi cronicarul menţionează anul 1608), a lăsat, după sine, şi mai mari „amestecături şi zarve pentru scaunul ţării”, după cum zice şi Miron Costin, fratele lui Ieremia, Simion Vodă, fiind „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării” (Necuilce, p. 37).

„Stătu-a la mari amestecături şi zarve scaunul ţării, după moartea lui Simion Vodă, căci erau feciori de-ai lui Ieremia Vodă trei, Costantin Vodă, Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă, iar ai lui Simion Vodă erau cinci feciori, Mihăilaş Vodă, Gavril Vodă, Pătraşco Vodă, Moise Vodă şi Ion Vodă.
Deci, se împerecheaseră boierii şi, cu dânşii, şi ţara, în două părţi; o parte ţineau cu casa lui Ieremia Vodă, iar altă parte ţineau cu casa lui Simion Vodă.
Şi, întâi, era mai tare partea lui Mihăilaş Vodă, feciorului lui Simion Vodă, cel mai mare, încât a căutat Costantin Vodă, feciorul cel mai mare al lui Ieremia Vodă, şi cu boierii din partea lui, a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţând Mihăilaş Vodă, în goană, oştenii au ajuns carele boierilor şi câţiva boieri de-ai lui Costantin Vodă, la Mălăieşti, şi i-au jefuit.
Marginile Ţării Leşeşti, mai toate, erau tot de oamenii lui Costantin Vodă stăpânite, cumnaţi, domni mărgineni, cum erau Potoţceştii,Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscria legaţi, căci a avut Ieremia Vodă trei fete, măritate în Tara Leşească, tot după oameni mari.
Îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion Vodă pe feciorii lui Ieremia Vodă din scaunul ţării, au purces Vişnoveţchi şi cu câţiva din Potoceşti, cu oşti, asupra lui Mihăilaş Vodă.
Avea şi Mihăilaş Vodă, pe lângă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Care turci la război n-au vrut să meargă, ci au privit de departe.
Fost-a acest război, între verii, pentru domnia ţării, la Ştefăneşti, şi a înfrânt partea lui Costantin Vodă pe partea lui Mihăilaş Vodă.
Şi au părăsit ţara feciorilor lui Simion Vodă, unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mers. Unul dintre dânşii, Pătraşco Vodă, a ajuns de a fost mitropolit la Kiev, cu vestită mitropolie şi arhimandrie la mănăstirea mare, care este numită, pe limba rusească, „Pecerschi”, unde stau trupuri, moaşte ale multor sfinţi întregi, prin peşteri, şi până astăzi, cu multe minuni” (Neculce, pp. 37-39).

Ştefan Tomşa

După doar un an, apare, în zvârcolirea aceea de preistorie tribalică întârziată, turcii la desemnat domn pe Ştefan Tomşa, „ pe care „nu l-a ştiut Letopiseţul cel leşesc ce neam de om a fost” (Costin, p. 41) şi nici nu prea contează.
Tomşa a înfrânt oştile polone ale lui Constantin Vodă, care avea să se înece, ca rob al tătarilor, în Nipru, dar sângeroasele bătălii turmanice au continuat, spre dauna ţării.

În martie 1608, călătorind, împreună cu nişte negustori armeni din Moldova („Ţara Vlahilor”), Simeon Dbir Lehaţi ajunge „în oraşul binecuvântat de Dumnezeu Suceava, care este oraşul de scaun al domnilor din Moldova şi, în acelaşi timp, al episcopului armean şi al celui vlah (ortodox).
Acest oraş era pe un podiş înalt, priveliştea era frumoasă, şi clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului.
În acest oraş, se găseau 3-400 case de armeni. Ei aveau 3 biserici de piatră (Sfântul Simeon sau Turnu Roşu, ctitorită în 1513, Sfânta Cruce, ctitorită în 1521, şi Sfânta Treime, din secolul al XVI-lea) şi două mănăstiri, tot de piatră, afară din oraş, foarte frumoase amândouă, una în apropierea oraşului (Zamca), şi cealaltă, la o depărtare de două Mile (Hagiagadar, ctitorită în anii 1512 şi 1513).
Acolo era un episcop armean localnic, numit Horhannes, şi arhimandritul Măkărtici din Hizan, şi un alt arhimandrit, pe numele de Mesrob. Populaţia era foarte primitoare, cu frica lui Dumnezeu, şi iubitoare de semeni” Călători, IV, p. 346).

Ceva mai târziu, adică în 1619, acelaşi armean avea să noteze că, „sosind în Ţara Bughdanilor, am găsit că ţara era pustiită şi fără oameni… căci tătarii nemernici, de două-trei ori pe an, la rând, fără să se teamă de nimeni, fără să le fie frică de cineva, veneau şi plecau, incendiau şi ucideau, jefuiau şi pe mulţi în duceau ca robi în ţara lor” (p. 347), inclusiv din ţinuturile mărginaşe polone.
Erau, desigur, tătarii care l-au ajutat pe Tomşa şi care, încă din 1611, se obişnuiseră cu mersul „în pradă, în Ţara Leşească”, de unde, „lovind şi de sârg”, se întorceau cu „mult plean” şi cu „multă robie ce au făcut în oameni” (Costin, p. 45).

„Domnia lui Ştefan Vodă Tomşa, cum s-a început, în vărsări de sânge, tot aşa a trăit. Avea un ţigan calò, ce se zice pierzător de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga, de multe ori, înaintea lui, arătând pe boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de junghiat”.
Ştefan Vodă râdea, la aceste cuvinte, şi dăruia bani ţiganului.
Dar cum a tuturor tiranilor, adică a vărsătorilor de sânge, la toate ţările în lume, urâtă este stăpânirea, aşa şi a lui Tomşa Vodă.

Îl urâseră şi boierii, care, măcar că erau mai toţi din casa lui, anume Beldiman logofătul, Bărboi vornicul, Sturdza hatmanul, Boul visternicul, nici măcar ei fără grija morţii nu erau, ci îmblau, în tot ceasul, cum se zice, cu zilele amânate…
În toate zile, petrecând boierii sub griji, s-au vorovit cu toţii şi au tras slujitorii toţi de partea lor, şi, într-o noapte, au ieşit, cu toţii, la satul Cucuteni şi, de acolo, au poruncit lui Ştefan Vodă cu bine să iasă din scaun, că nu poate nimeni suferi domnia lui, cu atâtea vărsări de sânge.
Se speriase Tomşa Vodă de o turburare ca aceea, dar, îmbărbătându-l cei ce erau pe lângă dânsul, a strâns darabanii, care tot pe un cuvânt erau cu ceilalţi slujitori, dar care, dacă au văzut bani, vărsându-le Ştefan Vodă, au stătut ei cu domnia. Şi au strigat şi târgul în leafă.
Şi s-au strâns, dintre târgoveţi şi dintre slugile neguţătorilor şi dintre oameni nemernici, câtăva gloată şi la Ştefan Vodă.
Şi s-a prilejit de-au venit, atunci, şi din ţinuturi din jos, nişte steaguri de călăraşi… A repezit Ştefan Vodă şi la aceia, cu lefuri şi i-a atras în partea sa.
Slujitorii care erau cu boierii, auzind că strigă Ştefan Vodă în leafă, măcar că juraseră boierilor, după obiceiul neamului nostru, au început mulţi dintre cei mai necunoscuţi a se rumpe de la boieri şi au venit la Ştefan Vodă, slăbind partea boierilor.
Dacă au văzut boierii că nu va să iasă Ştefan Vodă, de bunăvoie, din scaun, au venit cu război, dar le-u ieşit Ştefan Vodă, cu gloatele sale, în laturea târgului, deasupra Fântânii lui Păcurarii, şi scosese şi târgul tot Ştefan Vodă, cu arme, cine cu ce avea. Şi, dinspre vii, a orânduit de a lovit călărimea gloata boierilor.
Fără zăbavă, a început a se risipi gloata boierilor, deci şi boierii, care încotro au putut, au plecat fuga, din care, în loc, au prins pe Bărboi vornicul şi, apoi, şi pe fecioru-său.
Deci pe Bărboi cel bătrân îndată l-a tras în ţeapă, în laturea târgului, iar pe feciorul lui a trimis de l-au spânzurat în poarta casei tătâne-său.
Iar Beldiman şi Sturdza, şi Boul, scăpaseră în Ţara Muntenească…
Pe câţi îi aduceau oştenii prinşi, pe toţi îi omorau, cu mustrarea pe care o avea el în obicei: „Să nu te ierte Dumnezeu, cu cel cap mare al tău!”…
Despre aceste neaşezări ale lui Ştefan Vodă auzind doamna lui Ieremia Vodă şi având, încă rămas în viaţă, un fecior, copil mic, anume Bogdan Vodă, a îndemnat pe ginerii săi, pe Vişnoveţchii şi pe cneazul Coreţchii, din Ţara Leşască, la sfatul lui Nistor Ureche.
A venit singură doamna, cu ginerii săi, cu oşti, asupra lui Ştefan Vodă, şi le-a ieşit şi Ştefan Vodă, cu oşti, înainte la satul Tătăreni. Dar a ţinut foarte puţină vreme războiul, căci îndată au plecat fuga călăreţii, iar bieţii darabani, părăsiţi de călăreţi, să îmbulziseră la o râpă, deasupra Tăuteştilor, şi se apăra. Şi au venit leşii, de le-au făgăduit viaţă, numai să-şi predea armele. Şi au crezut darabanii, şi au dat armele. Şi, dacă le-au luat armele, leşii au întrat cu săbiile într-înşii, şi au pierit toţi, acolo. Le stau movilele, şi până astăzi, deasupra satului Tăuteştilor.
Erau, la Ştefan Vodă, darabanii foarte bine îmbrăcaţi, după jurământul de credinţă, pe care îl făcuseră, de stătuseră cu dânsul, la ridicarea boierilor, cum n-a fost, sub nici o domnie îngrijită bine pedestrimea, cu haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi cu ceaprazuri de argint, în pilda haiducilor din Ţara Leşească, cu pene de argint la comănace şi cu table de argint la şolduri, pe lădunce.
Fost-au acest război al lui Şefan Vodă, cu leşii, la Tătăreni, în anul 7123” (Costin, pp. 347-350).

Astfel de bătălii politice tipologice ale „ălora”, de care avem parte, necontenit, şi până astăzi, numai rău ne-au făcut şi încă ne mai fac, rupându-ne, de fapt, de orice rădăcină şi, mult mai grav, de fiecare creangă din viitor.

 
Din nefericire, eu încă mai cred într-o fărâmă de înrădăcinare şi, tocmai de aceea, încerc să înţeleg, căutându-mă şi lucrând paginile acestei cărţi nespus de amară.