Verde, la Roşia Montana
Vor da verde exploatării,
căci slujesc, cu inimioara,
numai interesul ţării,
Pentru că trăiesc, aproape nepământeşte, fiecare împlinire, fiecare bucurie a celor patru băieţi din TOY MACHINES, care deja au finalizat primele patru piese din apropiatul lor prim album audio, respectiv Flawless, Radio Silence, Awake şi I (click pe titluri şi ascultaţi-le!), pentru că Andrei Buzzu Parascan (chitaristul, de doar 23 de anişori, în flăcări, în imaginea de deschidere a acestui material), Alexandru Teiu Teişanu (basistul, de doar 23 de anişori, şi el în flăcări, în imaginea de închidere a acestui material) şi Edy Ciornea (bateristul, de doar 23 de anişori, din fundalul fiecărei fotografii – asta e soarta toboşarului în orice trupă… civilă!) îmi sunt la fel de dragi, datorită creaţiei lor, ca şi propriul meu fiu, Andi (şi el de doar… 23 de anişori!), nu voi conteni vreodată să le fiu alături şi să-i ajut, fiind eu, cu toată sinceritatea, dezarmant de mândru de ei şi de trupa lor.
Andi Drăguşanul, pe scena Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE, de el organizat şi structurat
Astăzi, când Andy mi-a trimis primele patru piese audio înregistrate (clik şi ascultaţi-le!), dar şi traducerea textului piesei “Last confession“, pe care o puteţi accesa în colţul din dreapta-sus al acestei pagini, nimic din ceea ce îmi propusesem să mai fac nu a mai contat, textul “Ultimei confesiuni” fiind, într-o dureroasă sinceritate, poezie adevărată, vibrantă şi ciudat de personală, de fără modele şi de fără de idoli.
Un fel de închinare, de bocet, de spovedanie, în care fiul meu îşi ia sufletul de guler şi îl zgâlţâie, deşi el, sufletul, e fără de vină, în lumea asta bolnavă, dezgustătoare şi aproape complet animalizată.
Tema aceasta a “sufletului către mine” şi a lui “eu, către suflet” a mai fost prezentă în vinovat de ignorata poezie bucovineană, dar Andi, cu excepţia poemului “Se naşte Dumnezeu“, nu a citit nimic din Vasile Gherasim.
Ceea ce înseamnă că doar oamenii trec, iar trăirile rămân.
Mă alint cu întunericul,
Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,
Ce nu-s atât de sincere
Şi-s făcute doar ca ei să plece.
Bănuiesc că ar fi trebuit să observ,
Bănuiesc că ar fi trebuit să învăţ, până acum,
Că sunt veşnic fără de speranţă;
Imposibil pentru ei să vadă
Că poate am în mine
Un foc destul de mare, cât să strălucească.
Amintirea ta e difuză,
Ai spus că ai să fii acolo pentru mine,
Dar ai muşcat destul şi ai înghiţit,
Şi te-ai şters într-o amintire
Ce doare, să o ţin înăuntru,
Şi nu stă dovadă pentru nimic real.
Oglinzi, multe oglinzi
Îmi arată feţe care sunt diferite,
Dar familiare,
Nu pot să pun degetul pe
Ce ar trebui să fiu sau ce din mine eşuez să cunosc.
Acum, ciocnite, lumi atât de despărţite
De pedeapsa adusă de flux;
S-au uscat toate lucrurile pe care le-am crescut
De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti?
Agitat, încep să accept
Şi aştept vântul să mă strige şi să mă ducă departe.
Văzând clar, acum, bănuiesc că o merit,
Multe flori am avut şi le-am rănit,
Le-am stricat frumuseţea şi ştiu
De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti.
În genunchi, acum, accept
Şi aştept iertarea să mă strige şi să mă ducă departe.
Abia acum înţeleg de ce Sever Dumitrache, Petre Horvat, Călin Brăteanu şi Sorin Filip, patru super-nulităţi culturnice, dezbrăcând pielea portocalie şi acoperindu-şi muşchii, la repezeală, cu PNL galbene, se dau de ceasul morţii să ajungă, iarăşi, ce-au fost, ba, mai mult decât atât, să poată “lua capul duşmanilor” lor, cum se menţionează în scrisoarea lui Rareş, către doamna sa, chestie pe care o ignoră doar Vadim Tudor, dar o gândesc încrâncenate, pe la colţuri uneltitoare, cele patru nulităţi neo-pohtitoare de scaune de directori, mai sus menţionate.
Între anii 2008 şi 2010, Centrul Anticultural Bucovina a plătit şi făcut patru site-uri, cel al Centrului Cultural Bucovina lu’ Brăteanu (click şi vezi doar… macheta), cel al Ansamblului Artistic Sorin Filip (click şi vezi doar… macheta), cel al Şcolii de Arta Băutului Horvat (click şi vezi doar… macheta), după cum se exprima, doct şi pe bună dreptate, erdudita antialcoolică Laura Lavric, şi, desigur, Bucovina Literară V. C. Steiciuc (click şi vezi doar… macheta), dacă nu cumva Centrul a plătit chiar şapte inutilităţi, pentru că mai figurează, pe inutilitatea Centrului Cultural “Bucovina”, încă trei:
Un site adevărat, actualizat zilnic şi cu o funcţionalitate interactivă, ar fi o adevărată realizare pentru instituţie, dar parcă realizările, alte decât cele băneşti, mai interesează pe cineva!
Să tot fie mai bine de un deceniu, de când adunătura de instrumentişiti, de cântăcioşi şi de cântăcioase, pentru cântat la nunţi, la botezuri şi în campanii electorale, nu a mai avut o premieră. Statutul de “artist” la “Ciprian Porumbescu” reprezintă, pentru ei, doar o “cotă” a onorariilor pentru nunţi şi botezuri, nicidecum un ideal de împlinire, de marcare a vremii şi cu zestrea creaţiei lor. Nimic sfânt nu mai există pentru aceşti “artişti”, care falsifică folclorul în draci, într-o goană nebună după bani câştigaţi ieftin şi fără onoare. Prin urmare, scandalurile curg gârlă, iar vinovăţia, nu numai responsabilitatea, revine, în întregime, ultimelor două conduceri ale Consiliului Judeţean Suceava.
Deprofesionalizarea prăpăstioasă şi aburcată a Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu” din Suceava, dar şi a culturii, în general, trebuie să şi-o asume, în egală măsură, şi Preşedintele Gheorghe Flutur, şi Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor, deci doi oameni politici pe care care eu, ca slujitor al culturii, îi preţuiesc în mod deosebit.
Gheorghe Flutur, prost sfătuit şi având prea multă încredere în “credincioşii” (lui, nu ai lui Dumnezeu), oricât de incapabili erau aceştia, a gândit o “reformare” a sistemului judeţean al culturii, ocazie cu care îşi putea recompensa, cu funcţii, cântăcioşii din campania electorală. Prin urmare, a înfiinţat Centrul Cultural “Bucovina”, impunând, în funcţii de conducere, două personaje penibile, cântăcioşii Călin Brăteanu (angajare cu neamuri, acareturi şi cu apucătoarea greblă) şi Sorin Filip, Brăteanu mereu grăbit să le cânte prohodul “babelor bolşevice” (chiar şi pe deja legandara Sofia Vicoveanca o insulta, pe la colţuri, astfel) şi să-şi facă şi din Ansablul “Ciprian Porumbescu” o unealtă şi o treaptă de parvenire, iar Filip, disciplinat în prostie precum oaia de turmă, pe care dibaci o mai exploata ciobanul din Sfântu Ilie.
La sfatul “credincioşilor”, Gheorghe Flutur l-a “mazilit” pe Emil Havriliuc, singurul director al Ansamblului, care, datorită autorităţii intelectuale, artistice şi profesionale, putea ţine în mână adunătura instrumentalo-cântăcioasă, deşi, în ultimii ani, nici Emil nu mai izbutise vreo premieră sau vreun act cultural de excepţie. Cu atât mai surprinzătoare a fost, deci, îndepărtarea lui Emil, cu cât prietenia şi stima reciprocă, de decenii, dintre el şi Flutur au continuat să funcţioneze netulburate, Emil Havriliuc mutându-se, practic, în liniştea cărţilor pe care le avea de scris.
Petre Horvat, “ăsta e un beţiv. M-a lovit moral. Eu îi dau în judecată şi cer daune morale” (Laura Lavric)
Ioan Cătălin Nechifor împarte, cu Gheorghe Flutur, responsabilitatea dezastrului în sistemul judeţean al culturii, datorită păstrării în funcţii, pentru mult prea multă vreme, a “triadei” Horvat-Brăteanu-Filip, în ciuda numeroaselor scandaluri din sistem, foarte puţine cunoscute şi de presă, deci, implicit, şi de public, dar şi acestea denaturate în mod grosolan, datorită “surselor”.
Nocivă pentru Ansamblu, prin indisciplină şi prin aranjamente (cot la cot cu Herna Săndulean, care-l “mâna” pe Filip în turmă mai dihai decât cobanul din Sfântu Ilie), dar plătită gras (“Să nu credeţi că veneam la ansamblu pentru salariul de 1.700 de lei. Pentru banii ăştia, cânt o jumătate de oră”), Lavric se haida-dârda-dârluia prin emisiunile de scandal ale televizuinilor, călcând totul în picioare (părerea ei!), inclusiv pe Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor, “om care se află la conducerea judeţului şi care dă cu bâta în artişti şi în tradiţia din Bucovina” (haida-de şi dâr-dâr-da!), inclusiv prestigiul de odinioară al Ansamblului, care, tot de prea multă vreme, nu mai este artistic, ci doar o jalnică făcătură, o impietate la adresa numelui lui Ciprian Porumbescu.
Herna Săndulean, fosta nevastă a lui Petre Horvat şi la fel de înhăruită neartistic, nu are un palmares de soprană profesionistă, nici unul de secretar muzical şi, cu atât mai puţin, de maestru coregraf, care să-şi bage elevii şpăguiţi – pardon, şcoliţi de ea, pe o scenă de spectacol, dar a fost eminenţa cenuşie a cuibului orchestralo-cântăcios de viespii, în ultimii ani.
În bătălia pentru dominarea adunăturii, Herna Săndulean, orchestratorul Răzvan Mitoceanu (care vânează postul de dirijor al uriaşului muzician, dar cu conştiinţă artistică de două parale, Viorel Leancă), şi două-trei maneliste tropotite focloros au format “tabăra reinstalării lui Sorin Filip”, cealaltă tabără fiind formată, de fapt, din indiferenţi.
Bătălia s-a dus şi se duce fără pic de minte şi de demnitate, titlurile din ziare şubrezind, involuntar, un prestigiu clădit, în decenii de trudă şi de dăruire, de Lucan, Sârbu, Havriliuc, Vicoveanca, Lungoci şi aşa mai departe, adică de “babele bolşevice” şi de “moşnegii bolşevici”, care îl sufocă pe ciobanul din Sfântu Ilie.
Viorel Varvaroi, Managerul Centrului Cultural “Bucovina”, sigurul om care ar putea îndrepta, dacă nu îi va lipsi curajul, răul făcut de Flutur şi de Nechifor
“Bătaie între artiste, de Zilele Sucevei” (Obiectiv de Suceava”) şi “Artiştii Ansamblului “Ciprian Porumbescu” au refuzat să cânte pe aceeaşi scenă cu Margareta Clipa” (Monitorul de Suceava) par să fie doar cele mai recente “premiere” ale adunăturii cântăcioase din sediul “Dom Polski”, iar şirul manifestărilor de acest fel se întrevede şi bogat, şi divers, cu motivaţii de chiul, sub direcţiunea lui Filip, cu Răzvan Mitoceanu dirijor, şi de parvenire, sub prestigiul tot mai diluat al Ansamblului.
Pentru adunătura din ştatele de plată (număr dublu de instrumentişti, faţă de necesar, mai mulţi şi decât într-o orchestră simfonică, doar ca să participe la nunţi prin rotaţie), statutul de angajat al Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu” din Suceava înseamnă prioritate la a cânta la nunţi şi onorarii pe măsura prestigiului Ansamblului.
Până ce doi-trei instrumentişti sau cântăcioşi/cântăcioase nu vor fi daţi afară din Ansamblu, pentru grave prejudicii aduse şi Ansamblului, şi culturii, în general, inclusiv prin absenţa premierelor, nimic nu se va schimba. Poate că ar trebui făcută o redimensionare a orchestrei (uriaşă, ca număr de angajaţi) şi o definire de strategie artistică, în care să figureze măcar două premiere pe an. Premiere, nu schimbarea titulaturii, sub care se interpretează, fragmentar, repertoriul îndătinat.
Dar asta nu-i treaba mea. Eu vreau doar să reafirm că, pe structura actuală, cu strategia artistică lipsă definitiv şi irevocabil, Ansamblul Artistic “Ciprian Porumbescu” din Suceava este o inutilitate costisitoare, care a devenit, cu recidive, şi scandaloasă. Punct.
Deşi, adesea, fanteziste, desenele călătorilor străini înseamnă mărturii străvechi, care merită luate în consideraţie. Deşi voi veni cu completări ulterioare, iată cum arătau, la începutul secolului al XVII-lea, oraşele Cluj, Braşov, Oradea, Sibiu sau Timişoara, dar şi principii şi ostaşii vremii:
Închin această colecţie iconografică urmaşilor mei clujeni,
nepotului
Darius-Andrei
şi copiilor mei
Ana Cozmina şi Mihai Ignat,
şi
Andi Drăguşanul.