Ultima confesiune
Pentru că trăiesc, aproape nepământeşte, fiecare împlinire, fiecare bucurie a celor patru băieţi din TOY MACHINES, care deja au finalizat primele patru piese din apropiatul lor prim album audio, respectiv Flawless, Radio Silence, Awake şi I (click pe titluri şi ascultaţi-le!), pentru că Andrei Buzzu Parascan (chitaristul, de doar 23 de anişori, în flăcări, în imaginea de deschidere a acestui material), Alexandru Teiu Teişanu (basistul, de doar 23 de anişori, şi el în flăcări, în imaginea de închidere a acestui material) şi Edy Ciornea (bateristul, de doar 23 de anişori, din fundalul fiecărei fotografii – asta e soarta toboşarului în orice trupă… civilă!) îmi sunt la fel de dragi, datorită creaţiei lor, ca şi propriul meu fiu, Andi (şi el de doar… 23 de anişori!), nu voi conteni vreodată să le fiu alături şi să-i ajut, fiind eu, cu toată sinceritatea, dezarmant de mândru de ei şi de trupa lor.
Astăzi, când Andy mi-a trimis primele patru piese audio înregistrate (clik şi ascultaţi-le!), dar şi traducerea textului piesei “Last confession“, pe care o puteţi accesa în colţul din dreapta-sus al acestei pagini, nimic din ceea ce îmi propusesem să mai fac nu a mai contat, textul “Ultimei confesiuni” fiind, într-o dureroasă sinceritate, poezie adevărată, vibrantă şi ciudat de personală, de fără modele şi de fără de idoli.
Un fel de închinare, de bocet, de spovedanie, în care fiul meu îşi ia sufletul de guler şi îl zgâlţâie, deşi el, sufletul, e fără de vină, în lumea asta bolnavă, dezgustătoare şi aproape complet animalizată.
Tema aceasta a “sufletului către mine” şi a lui “eu, către suflet” a mai fost prezentă în vinovat de ignorata poezie bucovineană, dar Andi, cu excepţia poemului “Se naşte Dumnezeu“, nu a citit nimic din Vasile Gherasim.
Ceea ce înseamnă că doar oamenii trec, iar trăirile rămân.
Ultima confesiune
Mă alint cu întunericul,
Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,
Ce nu-s atât de sincere
Şi-s făcute doar ca ei să plece.
Bănuiesc că ar fi trebuit să observ,
Bănuiesc că ar fi trebuit să învăţ, până acum,
Că sunt veşnic fără de speranţă;
Imposibil pentru ei să vadă
Că poate am în mine
Un foc destul de mare, cât să strălucească.
Amintirea ta e difuză,
Ai spus că ai să fii acolo pentru mine,
Dar ai muşcat destul şi ai înghiţit,
Şi te-ai şters într-o amintire
Ce doare, să o ţin înăuntru,
Şi nu stă dovadă pentru nimic real.
Oglinzi, multe oglinzi
Îmi arată feţe care sunt diferite,
Dar familiare,
Nu pot să pun degetul pe
Ce ar trebui să fiu sau ce din mine eşuez să cunosc.
Acum, ciocnite, lumi atât de despărţite
De pedeapsa adusă de flux;
S-au uscat toate lucrurile pe care le-am crescut
De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti?
Agitat, încep să accept
Şi aştept vântul să mă strige şi să mă ducă departe.
Văzând clar, acum, bănuiesc că o merit,
Multe flori am avut şi le-am rănit,
Le-am stricat frumuseţea şi ştiu
De ce nu afli ce vrei, ce cunoşti.
În genunchi, acum, accept
Şi aştept iertarea să mă strige şi să mă ducă departe.