„Prin renumitul codru al Bucovinei”

Asediul Hotinului

*

În 1689, mergând spre Constantinopol, însoţit de Nicolaie Costin, fiul lui Miron Costin, iezuitul Philippe Avril, venind dinspre Polonia, „prin renumitul codru al Bucovinei”, se îndreaptă, mai întâi, spre Câmpulung Moldovenesc, târguşor aflat, încă, sub ocupaţie polonă:

*

„Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste patruzeci de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor, veniţi cu trupe foarte numeroase, sub comanda sultanului Galga, cu gândul de a năvăli în Polonia.

*

Călăreţ moldovean

Trecerea prin acest codru este nespus de anevoioasă, drumurile sunt foarte rele şi înguste, pământul este pretutindeni pătruns de apă şi plin de mlaştini, care fac ca aceste căi să fie aproape de neumblat; totuşi, am fost nevoiţi să trecem pe acolo şi să urmăm acele drumuri strâmbe şi supărătoare, al căror sfârşit părea că nu-l vom mai vedea niciodată. Dar nu greutăţile drumului ne pricinuiau cea mai mare supărare: gândul că s-ar putea să dea hoţii peste noi ne înfricoşa cu mult mai mult.

*

După ce ne-am înfundat câtva în acea fioroasă singurătate, am dat peste mai multe cete răzleţe, dar cum cei ce ne escortau nu le erau necunoscuţi, de îndată ce se arătau, din faţă, acestor necunoscuţi, îi şi risipeau fără nici o zăbavă.

*

Călăreţ turc

În felul acesta, am scăpat nevătămaţi şi teferi din codrul Bucovinei şi am intrat în câmpiile Moldovei, pe care am înaintat câtva timp, cu mai multă plăcere decât umblasem prin codrii întunecoşi, pe care abia îi părăsisem…

*

După ce am trecut şi de aceste câmpii, fără nici o păţanie, am ajuns la Câmpulung, unde am schimbat escorta, şi ne-a însoţit şi ea tot cu atâta noroc şi devotament ca şi cea dintâi, până în capitala Moldovei” (Călători, VIII, pp. 103, 104).

*

În ciuda faptului că mărturiile vorbesc, mereu şi mereu, de „renumitul codru al Bucovinei” şi de „codrul Bucovinei”, îngrijitorii ediţiei, din exaltat patriotism (ca să nu legitimeze denumirea „austriacă” de Bucovina), se prefac a nu observa că, în uzul polonez, Bucovina înseamnă o regiune moldavă, preferând explicaţii de genul „codrul pădurii de fagi”.

*

Constantin Cantemir

Domnitor al Moldovei era, în locul lui Dumitraşco Vodă, din 10 iunie 1685, Constantin Cantemir, cel care slujise în armata polonă ca rohmistru. „Şi era om viteaz şi cu sfat bun”, continuă Neculce (p. 89), deşi „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase s-o facă.  Practică bună avea la voroavă, era sănătos, mânca bine şi bea bine. Semne multe avea pe trup, de la războaie, în cap şi la mâini, de pe când fusese slujitor în Ţara Leşească. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumen la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada.

*

Cu boierii trăi bine, până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştia pe toţi, tot anume, pe care cum era. Şi nu era mândru, nici făcea cheltuială ţării, că era un moşneag fără doamnă. Şi avea doi feciori, beizadele, pe Antioh şi pe Dumitraşcu, şi erau zălog la Poartă, împreună cu alţi feciori de boieri. Şi era bine în ţară, numai nu puteau trăi oamenii din pricina poghiazurilor leşeşti, că era ţara pustie, din Iaşi, în sus” (Neculce, p. 90).

*

Iniţial, Constantin Cantemir se împăcase bine cu Miron Costin, fata voievodului, Safta, fiind logodită cu Pătraşcu, unul dintre feciorii săi, toţi cu ranguri mari le curte (Ioniţă era serdar, Niculaie – logofăt, iar Pătraşcu – cămăraş mare).

*

Miron Costin

În războiul polono-turc din 1685, desfăşurat pe teritoriul Moldovei, fratele lui Miron Costin, Velicico, hatman al oştirii, a ieşit, „cu puţina oaste ce o avea, spre ţinutul Sucevii, împotriva a multor poghiazuri leşeşti, ce umblau de stricau în ţară. Găsit-a, atunci, un poghiaz mare, la Baia. Şi s-a lovit hatmanul Velicico cu dânşii prea tare şi l-au lovit dintr-un sineţ, de i-au rupt zaua de pe lângă grumaz.

*

Velicico năvălise în război singur, cu suliţa în mână, şi altul l-a lovit de i-a rupt spogârniceala de la frâul calului, şi altul l-a lovit, din sineţ, dârlogul de la şea, şi n-a putut să izbândească, şi au purces moldovenii în risipă, şi a fugit hatmanul, şi multă stricăciune a făcut acel poghiaz leşesc. Şi şi alte multe poghiazuri leşeşti, loveau prin alte locuri, de stricau în ţară” (Neculce, p. 90).

*

În vremea asta, „coborâtu-s-au şi doi hatmani leşeşti, cu oşti, pe Prut, în jos, până la satul Boian. Ieţitu-le-au Suleiman Paşa, seraschierul, înainte şi cu Cantemir Vodă, şi le-au dat leşilor război prea tare şi frumos. Care leşi n-au putut ţine războiul şi, peste noapte, au tăiat lunca în întregime, au făcut pod şi-au trecut peste Prut” (Neculce, p. 91).

*

Problemele Costineştilor aveau să înceapă de la chezăşia, pusă de Velicico, pentru postelnicul Iordachi Ruset, care avea să fugă în Ungaria, deşi Cantemir nu a reacţionat imediat, pentru că a urmat o nouă incursiune polonă, de data asta sub comanda lui Jan Sobiecki, cea din 1686, şi tocmai atunci, când leşii se răspândiseră prin întreaga Moldovă, supravegheaţi, îndeaproape, de tătari şi de turci, la mănăstirea Neamţului, „tăiat-au leşii pe doamna Ruxanda, fata lui Vasile Vodă” şi văduva lui Timuş Chmelniţki. De fapt, doamna legendarului hatman cazac a fost ucisă, cu securea, chiar de către cazaci, pentru că nu a ştiut sau nu a vrut să spună nişte presupuse comori.

*

Bătălia de la Hotin

*

„Atunci a luat craiul şi pe Dosoftei, mitropolitul din Iaşi, cu toate hainele şi odoarele mitropoliei. Şi-a luat şi moaştele Sfântului Ion Novei de la Suceava, pe care le-a fost adus, din Ţara Turcească, Alexandru Vodă cel Bun. Şi a dus acele moaşte, împreună cu Dosoftei, mitropolitul, în Ţara Leşească, la un târg al craiului Sobiecki, anume Jolfa, de stau acolo până-n ziua de astăzi. Şi Dosoftei încă acolo a murit” (Neculce, p. 93).

 *

Cantemir Vodă începuse a decima tâlharii de prin Moldova, în Bucovina, din postura de stareţ al Putnei, ocupându-se de tâlhari Miron Costin, care, cu o trupă de seimeni şi hânsari, a prin patruzeci de tâlhari, a pus să fie tăiaţi în patru şi agăţaţi „prin prepeleci, pe la drumuri” (Neculce, p. 95).

*

Philippe Avril, iezuitul cu misiune la Constantinopole, l-a cunoscut pe Constantin Cantemir, la Iaşi, unde încercase să mijlocească încheierea unui tratat secret cu Polonia, obligându-l să jure că va ţine secretul şi pe „vestitul Miron (Costin), mare logofăt al ţării, care, împreună cu toată familia sa şi cu hatmanul Moldovei, ruda sa (Velicico era fratele lui Miron, dat Avril nu ştia acest amănunt – n.n.), părea cu totul legat de interesele Poloniei, dar nu-l putu sili să semneze acest tratat, decât după ce l-a ameninţat, în mai multe rânduri, că îi va tăia capul şi îi va extermina întreaga familie, care este cea mai de seamă în această ţară” (Călători, VIII, p. 106).

*

Călăreţ tătar

În vremea asta, „aşezat-au leşii, în ţinutul Cernăuţiului, în câteva locuri, de-au făcut parcane, de-au aşezat drept oaste joimiri moldoveni şi leşi: în Vasileu, pe Nistru, dragoni, în Orăşeni, pe Zaharovski, cu leşi, în Coţmani, pe Dobravski, tot cu leşi, în Bănila, pe Turculeţ cel mare, cu moldoveni, în Hliniţa,  pe Botez, tot cu moldoveni, în târgul Cernăuţi, în Brăneşti, în Cuciur, pe Turculeţ cel mic, cu moldoveni. Şi aşa cuprinseseră tot ţinutul Cernăuţiului, de-l ţineau” (Neculce, p. 101).

*

Conflictul dintre Constantin Cantemir şi Costineşti avea să pornească, în 1689, după o nuntă în ţinutul Bârladului, unde boierimea moldoveană ar fi fost pus la cale detronarea lui Cantemir şi alegerea lui Velicico Costin drept domn. Pârâţi de Ilie Ţifescu, zis Frige-vacă, boierii au fost prinşi într-o noapte, iar la îndemnul lui Iordache Ruset, pe care Velicico Costin îl salvase, cândva, garantând pentru el, Velicico a fost, mai întâi, bătut cu buzduganul, apoi ucis, acelaşi Iordache Ruset cerând şi uciderea lui Miron Costin, care a fost jertfit la Roman (cf. Neculce, pp. 194, 105).

*

Francois Paulin Dalerac, un francez gelos pe gloria lui Jan Sociecki, care, în 1683, salvase Europa, despovărând Viena de asediul turcesc, are şi el o relatare despre Bucovina-Bucovine extrem de interesantă, în ciuda faptului că nu reflectă o cunoaştere directă, ci prin intermediul scrierilor vremii:

*

Antioh Cantemir

„Bucovinele sunt o regiune („canton”, scria Dalerac) din ţară, acoperită de păduri întinse şi tăiată de munţi înalţi (mai e nevoie să subliniez că în „bucovina” numită Codrul Cozminului nu sunt „munţi înalţi”, nici măcar pe zare?), precum cei din Ardeni. Ea începe aproape de Hotin, nu departe de Nistru, şi se întinde, dincolo de Prut, până departe, în Valahia (aşa numeau polonii Moldova, numele Moldova fiind folosit de către maghiari – n.n.), la marginea hotarelor Moldovei şi Transilvaniei, unde aceşti munţi se împart în mai multe grupuri. Acestea, pe care oastea începuse să le traverseze, se numesc Bucovinele mari, în vreme ce cele mici sunt între Nistru şi Prut” (Călători, I, Supliment, pp. 183, 184).

*

Dimitrie Cantemir

Constantin Cantemir avea să moară în 1691, moartea lui fiind ţinută secretă, până ce a fost numit fiul său preferat, Dumitraşcu. Numai că Dumitru Cantemir a domnit, prima dată, doar timp de trei săptămâni, fiind înlocuit, în 17 martie 1691, de Constantin, fiul lui Gheorghe Duca Vodă, un fecioraş de numai 16 ani, pe care boierii, în frunte cu Lupu Gavriliţă, l-au preferat pe nevârstnic, aducând vini mincinoase Cantemireştilor şi pregătindu-se să jecmănească ţara pe cont propriu. Nu şi Bucovina, care se cam pustiise şi sărăcise cumplit, din pricina atâtor zavistii ale neamurilor, peste ţărâna ei îndurătoare pururi revărsate.

 *

„Pe acea vreme, şi eu, Ion Neculce vel-vornic, eram tânăr postelnic şi mergeam, cu alţi postelnici împreună, cu toiegele în mână, pe jos, înaintea domnului” (Neculce, p. 114).

Bucovina, în „epoca Sobiecki”

Asediul Hotinului

*

Jan Sobiecki, fala istoriei poloneze, cu încăperi memorialistice închinate lui şi la Vatican, înseamnă un geniu militar de talia lui Mihai Viteazul, dar şi cu un crez eroic asemănător, acela de a reface, sub sceptrul său, imperiul roman de răsărit, prin izgonirea turcilor din Balcani şi din Constantinopole („să purceadă în jos, să treacă Dunărea în Ţara Turcească”, după cum scrie Neculce – p. 49).

*

Jan Sobiecki, salvatrorul Europei, şi Leopold I

*

Înainte de a reda mărturiile referitoare la anul 1685, un episod din primăvara anului 1673, consemnat de Neculce, merită relatat.

*

Cetăţile Suceava şi Neamţ rămăseseră, peste iarnă, cu garnizoane de lefegii germani, care ieşeau, mereu, să „jefuiască ce putea, prin preajma cetăţilor, pentru mâncare. Şi moldovenii stăteau, cu oastea, prin preajma cetăţilor, ca să-i scoată, şi nu-i puteau scoate”, iar boierimea locurilor se bejenise, de răul lefegiilor. Nemţii de la Neamţ, pentru că aflau mai anevoios bucate, s-au pornit spre Suceava.

 *

Boieri moldoveni

*

„Era, atunci, Alexandru Buhuş hatman şi, cum i-a întâmpinat hatmanul Buhuş la Podişoare, aproape de târgul Sucevei, şi dându-le năvală vitejeşte, acolo, cu slujitorii săi, a rupt tabăra nemţilor în două. Atunci au ucis calul de supt hatmanul Buhuş şi căzuse hatmanul într-un răzor, cu faţa în sus, de nu se putea îndată să se scoale. Şi nemţii năvăliră să-l apuce, iar un căpitan moldovean, anume Decusară, a grăbit, cu calul, asupră-le, şi s-a apucat hatmanul de coada calului lui Decusară, şi, ţinându-se bine, l-a scos din năvala nemţilor.

*

Apoi, hatmanul, încălecând pe alt cal, le-a mai dat năvală, în câteva rânduri, şi mulţi nemţi au pierit, iar pe unii i-a prins vii, iar o seamă s-au tot apărat, până au intrat în Suceava, la ceilalţi.

*

Paşă turc

Buhuş trimis-a nemţii cei vii, ce i-a prins în război, şi capetele celor morţi, în Iaşi, la Dumitraşco Vodă, şi Dumitraşco Vodă i-a trimis la împărăţie. Iar Buhuş stătea prin prejur de cetate cu oastea, şi nu-i putea scoate; doi ani tot au ţinut nemţi cetatea Sucevei, şi nu i-a putut scoate” (Neculce, p. 57), nemţii părăsind Suceava doar din ordinul lui Jan Sobiecki, care avusese o înţelegere cu tătarii, în acest sens.

*

Şi-atunci, „trimis-a Dumitraşco Vodă pe Panaitachi, uşerul Morona, cu un agă turc, pentru ca să strice cetăţile, şi cu alţi boieri. Şi, atunci, ieşind nemţii din Suceava, au intrat acel Panaite, tălmaciul agăi, şi cu acel agă şi au spart sicriele şi lăzile unora şi altora, care au fost puse acolo, şi multe lucruri scumpe şi odoare au luat, de s-au împlut de avere. Iar mai pe urmă, i-a rămas lui Panaitachi feciorul de murea de foame.

*

Deci, atunci au stricat cetatea Sucevei, şi-a Neamţului, şi-a Hotinului” (Neculce, p. 59). Iar Dumitraşco Vodă avea să fie, curând, mazilit, la Ţuţora, şi înlocuit cu un alt grec, Antonie Vodă, domn cam bigot, dar care, „măcar că era grec şi strein ţărigrădean, dar era mai bun domn decât un pământean” (Neculce, p. 64), mazilit şi el, curând, şi înlocuit cu Gheorghe Duca Vodă, aprig duşman al Cantacuzinilor (Postelniceştilor, cum îşi ziceau, în baza primului lor ascendent „român”), până atunci domn al Valahiei.

*

* 

În 1684, „s-a ridicat Petriceicu Vodă din Ţara Leşească, cu boierii care erau pribegi cu dânsul, şi au venit, cu oaste, în Moldova. Şi s-a coborât Petriceicu Vodă la Suceava, cu Demidechii şi cu Coneţchii (marele hatman Koniecpolki), şi cu puţină oaste căzăcească, să ia Moldova, să meargă să bată Bugeacul, fiind tătari duşi în oaste la Beciu (Viena). Şi, de la Suceava, s-a coborât Petriceicu Vodă la Iaşi şi a trimis pe Savin medelnicerul Zmucilă, care, pe urmă, a fost şi ban, şi pe alţi boieri care l-au însoţit prin bejenii, să scoată oamenii la oaste, pe moldoveni, pe unii de voie, pe alţii de nevoie. Şi s-au dus, împreună cu cazacii şi cu Coneţchii, în Bugeac, iar Petriceicu Vodă a rămas în Iaşi” (Neculce, p. 74).

 *

Husari polonezi

*

La sfârşitul lui septembrie 1685, pe când se afla în Bucovina, coborând, prin codrii de pe malul drept al Prutului, spre Boian (cu Ştefan Petriceicu s-a reîntâlnit la Cernăuţi), Jan Sobiecki a primit veste de la gonaci că „o mare armată de-a turcilor şi toate forţele tătarilor aveau să pătrundă în acea pădure”, în partea în care se aflau polonezii. De altfel, în vreme ce primea raportul, Sobiecki a şi putut vedea armata turcă, pe malul celălalt al Prutului, aşezându-se în ordine de luptă, în faţa oştirii polone.

*

„Un număr nesfârşit de tătari era risipit pe flancurile lor, în obişnuita lor neorânduială. Au început, mai întâi, să scoată strigătele lor – mai bine zis, urletele lor, de care a răsunat toată pădurea din jur”

*

În prima zi, nu s-a întâmplat nimic, armatele duşmane ocupând şi adaptând poziţii de luptă. În timpul nopţii, zarvă, tobe turceşti şi talgere cu două mânere, cadenţând ameninţător. În zori, au început, din ambele părţi, salvele de artilerie. Timp de 15 zile, tunurile au risipit praful de puşcă, iar încăierările sporadice dintre spahii, care treceau Prutul, şi dragonii polonezi se sfârşeau, de regulă, cu victoria leşilor. Peste Prut, turcii începuseră să dureze redute şi întărituri, semn că pregăteau trecerea Prutului. Ca să-i ademenească, Sobiecki şi-a retras trupele înspre pădurea de ulmi, pentru a le înlesni duşmanilor trecerea, numai că turcii n-au muşcat din nadă. Atunci, polonii au tăiat ulmi groşi, pe care i-au prăbuşit în defileul Protului, ca să poată trece oastea pe celălalt mal, operaţiune care a începu în noaptea de 8, spre 9 octombrie 1685. A urmat o sângeroasă bătălie, desfăşurată prin mlaştinile Prutului de pe ambele maluri.

*

Scene din bătălie

*

În regrupare, polonii au trecut „valul lui Traian”, pe la Leova, val care „se întinde continuu de la munţii Carpaţi, până la fluviul Tiras sau Nistru şi străbate în întregime pădurea fioroasă a Bucovinei” (aţi mai avut „regiunea Bucovinei” geografice, descrisă amănunţit, în capitolul precedent, acum aveţi „pădurea fioroasă a Bucovinei”, iar formulări poloneze de acest fel, care fac distincţie între pădure şi regiune, veţi mai întâlni.

*

Stema Regelui Poloniei, Jan Sobiecki

Campania poloneză, în ciuda aparenţelor, s-a soldat cu un eşec şi în 1685, deşi au murit, iarăşi, mii de oameni, aşa că, „vrând să împlinească, în anul acesta, 1686, ceea ce nu putuse face în cei doi ani precedenţi, adică să intre în Moldova”, Sobiecki „a luat hotărârea de a urma, prin pădurea Bucovinei, acelaşi drum… El aflase, desigur, că intra într-o ţară pustie, în care toate oraşele erau arse şi părăsite, afară de capitală” (Călători, VII, p. 293).

Călăreţ lituanian

 *

Armata polonă, după ce a trecut Nistrul pe la Zurawno şi Halicz, „a străbătu, în 7 sau 8 zile de marş, partea Pocuţiei, care era devastată şi pustie, şi a ajuns la intrarea marii păduri a Bucovinei (Călători, VII, p. 294), în acelaşi loc, pe unde pătrunsesem în ea în cursul campaniei precedente, regele hotărî să urmăm acelaşi drum.

*

După ce am înaintat mai multe leghe, am găsit un fort vechi, pe care îl mai văzuserăm. Principele a hotărât să-l refacem, pentru a putea lăsa acolo unele trupe, voind să-şi pregătească, din loc în loc, nişte posturi intermediare, pentru a afla veşti din Polonia şi a da şi el veşti, încredinţat că, prin aceste ţinuturi, cavaleria din garnizoana Cameniţei va patrula necontenit şi va ridica, pe sus, pe toţi cei care ar încerca să treacă pe acolo”.

*

Trupele lui Sobiecki au trecut Prutul, pe la nord de Boian, apoi au urmat cursul râului, pe malul drept, îndreptându-se, prin Pererita şi Ştefăneşti, spre Iaşi. Dar, „străbătând Bucovina, el a poruncit să se facă poduri peste locurile mai greu de trecut, ceea ce se îndeplinea cu atât mai uşor, cu cât nu era vorba de altceva, decât să se taie nişte copaci, pe care, adeseori, îi lăsam să cadă în locul în care era nevoie.

*

Trupe tătăreşti

*

La două zile de drum, de la această primă întăritură, s-a aruncat un pod peste Prut şi s-a trecut dincolo un detaşament de 10.000 de oameni, cu porunca de a merge să îndeplinească şi la Suceava ceea ce se făcuse la Pererita”, adică redute şi întărituri. La Suceava au fost lăsaţi, apoi, „800 de pedestraşi, 300 de călăreţi, 10 tunuri şi muniţie corespunzătoare” (Călători, VII, p. 296).

*

În anul următor, 1686, luna lui iulie, polonii revin în Moldova, alcătuind, mai întâi, „un detaşament din trei mii de infanterişti, pentru a asigura, prin două mari forturi, trecerea prin Bucovina, unde armata polonă s-a aflat într-un aşa mare pericol, anul trecut”, nota, în 25 iulie 1686, Francois Gaston marchiz de Bethune, ambasadorul francez la curtea lui Sobiecki (Călători, VII, p. 404).

*

În 28 iulie 1686, ambasadorul polon nota (p. 405): „Mâine vom fi lăsat cu totul în urmă codrii Bucovinei şi vom intra în câmpiile Moldovei. Vom lăsa două forturi pentru a asigura acest punct de trecere aici”.

*

Invincibila cavalerie poloneză

*

Deci, şi în notele ambasadorului francez la Varşovia se foloseşte denumirea veche polonă pentru regiunea nordului moldav, Bucovina.

*

Hălăduirile oastei polone prin Moldova, mereu hăituită de tătari, nu ţine de rostul acestei cărţi, care adună doar mărturiile despre Bucovina, sub povara istoriei. Din păcate, pentru că ar fi fost de preferat să putem căuta mărturii despre Bucovina, făcătoare de istorie.

*

Şarja husarilor polonezi

*

Polonii revin în Bucovina după 23 septembrie 1686, când acelaşi ambasador francez notează: „Trecem, azi, râul Siret şi mergem la Suceava”; în 7 octombrie, completând mărturia: „La 28 septembrie, armata noastră, trecând Siretul, am mers trei zile pentru a ajunge la Suceava, oraş mare, dar în întregime pustiu, care are o cetate destul de bună şi construită după moda veche, cu mai multe turnuri şi ziduri foarte groase.

*

Bătălie a polonilor cu tătarii şi turcii

*

Coborârea de pe ţărmul râului, ce poartă acelaşi nume cu oraşul, fiind foarte grea, şi malurile zisului râu fiind foarte înalte, ne-au trebuit două zile pentru a străbate un defileu foarte lung, împreună cu acest râu, şi avangarda noastră şi o parte din căruţele noastre trecuseră pe jumătate, tătarii, pe care îi credeam întorşi la Prut, s-au ivit din toate părţile, spre a ne ataca, dar găsind pretutindeni tabăra şi trupele noastre în bună rânduială, s-au mulţumit să stea în observaţie, până la amiază, şi ne-au lăsat să ne urmăm drumul; la căderea nopţii, una din cetele noastre aducând prizonieri, am aflat că acel corp al tătarilor se împărţise în două, şi că doi sultani şi 20 de mârzaci, zece mii de tătari şi o mie de ieniceri turci o luaseră înaintea armatei noastre, spre a ne opri trecerea prin bucovine” (Călători, VII, p. 114).

*

Husari polonezi

Tătarii, care cantonaseră la două leghe de Suceava, în 3 octombrie, la Părhăuţi, au fost zdrobiţi, a doua zi, de vistierul coroanei, apoi trupele polone au mărşăluit netulburate, trecând „prin codrii Bucovinei” (Călători, VII, p. 415).

*

Aceeaşi campanie polonă în Moldova a fost descrisă, zi de zi, în jurnalul de campanie al lui Iacob Sobiecki, fiul cel mai mare al regelui. Conform jurnalului, oastea polonă a poposit, lângă Lujeni, în 26 iulie, zi de vineri, în care s-a postit, a doua zi regele mergând „s-a dus să vadă întăriturile pe care unii le numesc întăriturile regelui Albert (Ioan Albert, cel înfrânt la Codrii Cosminului); iar alţii – întăriturile genoveze”. În noaptea de sâmbătă, 27 iulie, trupele polone au ajuns „în împrejurimile localităţii Jucica, chiar la intrarea în Bucovina”.

*

Îngrijitorii ediţiei, au grijă să menţioneze, ignorând şiragul de informaţii care dezmint afirmaţia lor, că „nu e vorba de provincia geografică, cunoscută mai târziu sub acest nume, ci de codrul de fagi din jurul Cernăuţilor” (p. 421). În fapt, provincia geografică, numită ca atare doar în cancelariile polonă, maghiară şi islamice (prin preluarea termenului de la poloni), deşi aproape că defineşte acelaşi teritoriu, nu trebuie confundată cu Bucovina istorică. Dar la fel de adevărat este că Iacob Sobiecki foloseşte, adesea, şi substantivul comun “bucovină”, pentru a semnala existenţa unor păduri de fag, pe traseul campaniei. Numai că “bucovină”, precum cea de lângă Ciumuleşti, şi “marele codru al Bucovinei” definesc chestiuni diferite. Pentru că nimeni nu ar fi spus “marele codru al pădurii de fagi”, fie şi din simplul motiv că pădurile de fag erau destul de rare şi de mici în Bucovina geografică.

*

Seimul Lituaniei, adesea potrivnic lui Sobiecki

* 

„Duminică, 28 iulie. Eram chiar în Bucovina, lângă întăriturile cele vechi. După prânz, regele a plecat să aleagă locul pentru întăritură şi, chiar în acea zi, a început să fie ridicată în Bucovina (lângă Ostriţa, întăriturile fiind numite „Sfânta Ana”).

Călăreţ tătar

*

Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina. Puteau fi văzute, pe drum, multe rămăşiţe ale expediţiei noastre din anul trecut. Am poposit, lângă întăriturile din anul trecut (lângă Boian), pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor…

*

Joi, 1 august. Am trecut, noaptea, la Văncicăuţi, pe unde trece adevăratul val al lui Traian” (Călători, VII, pp. 421, 422).

*

După hărţuielile cu tătarii şi turcii, prin Moldova, polonii poposesc, în 26 septembrie, „dincolo de trecătoarea de la intrarea în bucovină, pe malul Siretului, lângă Costeşti”, adică pe la Conţeasca, în apropierea fălticenilor, „bucovina” menţionată aici fiind, într-adevăr, o pădurice de fagi.

*

„Sâmbătă, 29 septembrie. Am pornit de dimineaţă şi am ieşit din bucovină, a cărei trecătoare a fost foarte strâmtă. Ne-am oprit lângă Ciumuleşti, pe marginea unui pârâu cu acelaşi nume. Un raiter transfug a venit la noi a venit la noi, ne-a spus că turcii şi tătarii stau de partea aceasta a Iaşilor, pe malul Jijiei, şi că par să aştepte transporturi de merinde.

*

Ieniceri turci

Micul oraş Câmpulung s-a predat (rămânând sub ocupaţie polonă până în 1699), regele a trimis acolo pe Apostol (Chirgheci, colonel cazac, originar din Putila, care, după ce a rupt barba egumenului Putnei, a plecat în căzăcime cu iobagii de la Vicov şi de la Putila, revenind pe locurile natale ca… ocupant străin – n.n.) în garnizoană. Se spune că se pot găsi, acolo, merinde” (Călători, VII, p. 433).

*

După ce trec Şomuzul pe la Răciuleni (sat dispărut), polonii trec pe lângă Baia şi poposesc, luni, 30 septembrie, „lângă satul Oprişeni, lângă un heleşteu (Iazul Călugărilor, de lângă Oprişenii Fălticenilor), care se numeşte Movileşti pe Şomuz (confuzie cu satul Movileni, de lângă Ciumuleşti).

*

Marţi, 1 octombrie. Am pornit. Am umblat o leghe bună până la Suceava. Acolo am făcut un scurt popas. Tătarii ne capturaseră mai mulţi rândaşi de oaste…

*

Miercuri, 2 octombrie. În dimineaţa aceasta, regele a făcut ocolul oraşului Suceava şi „taborul” a trecut râul, care poartă şi el numele de Suceava…

*

Tătar, capturând un prizonier

Joi, 3 octombrie. Am pornit de dimineaţă. Ni s-a raportat că, în zori, domnul trezorier a surprins pe tătarii care dormeau lângă o localitate, numită Părhăuţi, dincolo de râul Soloneţul şi de mai multe vaduri. Aşadar tătarii au fost atacaţi pe nepusă masă, un oarecare număr au fost ucişi şi 300 au fost luaţi prizonieri. Mai mulţi mârzaci au fost ucişi sau capturaţi, prada este destul de însemnată. În acea zi, tătarii au fost bătuţi în mai multe locuri, atât de domnul Iskra, lângă mănăstirea Dragomirna, cât şi de domnul jude. Am poposit lângă Româneşti (la Iacobeşti).

*

Vineri, 4 octombrie. Azi, dimineaţă, regele s-a dus să vadă unde a atacat domnul trezorier pe tătari. Pe drum, nu se vedea rândăşime, tătarii au luat doar caii de la adăpătoare. Am poposit, în ziua aceea, lângă Iacobeşti (de fapt, lângă Româneşti, numele celor două sate fiind inversate).

*

Sâmbătă, 5 octombrie. Am pornit de dimineaţă; pe drum, nu se vedea mare lucru, numai câţiva tătari, care mai zăboveau, în depărtare, pe povârnişul munţilor. Un prizonier, fugit de la ei, povesteşte că turcii trebuiau să trimită un detaşament, ca să ne ia pe neaşteptate, şi că ei înaintează pe furiş. Toată ziua, am străbătut două leghe româneşti, numai târziu, în noapte, au intrat trupele noastre în tabără. În ziua aceea, am făcut un scurt popas lângă Văşcăuţi.

*

Scenă de război

*

Duminică, 6 octombrie. După prânz, am pornit la drum şi am trecut râul Siret, dincolo de oraşul Siret, şi am făcut o scurtă oprire, la o jumătate de leghe de acolo, lângă Camenca. Curierul ne-a adus, astăzi, vestea cuceririi Budei şi a fugii marelui vizir Suleiman Paşa.

*

Ieniceri turci

*

Luni, 7 octombrie. Am pornit la drum, de dimineaţă, pe drum nu se vedea mare lucru. Am făcut un popas lângă Carapciu…

*

Miercuri, 9 octombrie. Am pornit de dimineaţă. Am mers o leghe şi m-am oprit lângă Jadova. În urmă nu se vedea nici măcar un câine.

*

Joi, 10 octombrie. Am pornit de dimineaţă, împărţiţi în trei corpuri, pentru a străbate bucovina (aici, în sensul de pădurice de fag, spre deosebire de formulările în care se vorbeşte de „marele codru al Bucovinei”, unde este indicată o regiune geografică – n.n.). Domnul castelan al Cracovinei mergea, pe dreapta, înspre Prut, în direcţia Costeşti, regele şi hatmanul, în centru, în direcţia Uzkie, lituanienii mergeau spre Bruszitza. Am făcut un scurt popas lângă Stănăuţi (Stăneşti pe Ceremuş – n.n.), tot împărţiţi, căci infanteria şi convoaiele armatei rămăseseră aproape toate în urmă.

*

Leşii, în război

Vineri, 11 octombrie. Am aşteptat mult timp să sosească trăsurile şi infanteria, apoi am pornit la drum şi am făcut un scurt popas, la un sfert de leghe de la Călineşti (pe Ceremuş – n.n.)…

*

Duminică, 13 octombrie. Am pornit la drum şi ne-am oprit lângă Orăşeni, unde se ţineau, odinioară, târgurile sau bâlciurile moldoveneşti” (Călători, VII, pp. 433-435).

*

Provincia geografică Bucovina, de peste un deceniu, era frământată de oşti polone, tătare, turceşti şi căzăceşti, dar şi timpul acesta venea după vremuri la fel de vrăjmaşe şi de pustiitoare.

*

Nu-i nevoie de prea multă imaginaţie, pentru a desluşi suferinţele pământenilor din acest nord de ţară românească a Moldovei.