Cernăuţi, Uliţa Mare – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
*
Naturalistul Hacquet revine, curând, în Bucovina, dinspre Podolia, prin Şişcăuţi, şi poposeşte la Cernăuţi.
*
„Această capitală a întregii Bucovine se află chiar la Prut, pe malul cel înalt, dinspre sud. Acest mic oraş, ce consta doar din şase sau şapte sute de case, este cu totul deschis şi a căpătat, de când e sub sceptrul împăratului Iosif, multe clădiri solide, de piatră, pe când, mai înainte, nu erau decât case de lemn. Pietrele pentru această construcţie au fost aduse de pe dealul Ţeţinei. În acest loc, este un cerc de administraţie pentru toată ţara, pe care o conducea, odinioară, un singur ispravnic, şi mai este o mică garnizoană şi sediul comandamentului unui general, precum şi al episcopului ortodox de Rădăuţi.
*
Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
*
Când am fost acolo, personalul de pază consta dintr-un batalion al unui regiment teritorial, format din oameni bătrâni, inapţi pentru un serviciu activ de campanie. Acest efectiv săvârşise minuni, cu o lună mai înainte, într-o localitate numită Rohatin. Măcar că nu era decât de patru sute de oameni, tot a opus, numai cu două tunuri, o rezistenţă atât de vitează unei hoarde de mai bine de patru mii de tătari, încât aceştia din urmă au pierdut, la atacul lor, cinci sute de oameni, ucişi pe loc, şi au fost respinşi…
*
Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)
*
În Cernăuţi, unde m-am oprit o zi, ai prilejul să vezi tot felul de păsări de apă, aduse la piaţă” (Călători, X, Partea a II-a, p. 816).
*
Trecând Siretul, pe la Comăreşti, Hacquet poposeşte, „pe ţărmul de est al râului Suceava”, la o herghelie împărătească, numită Mitocu, unde fusese pus un ofiţer, cu câţiva soldaţi. Aici erau grajduri pentru două sute, până la trei sute, de cai şi curţile mari aveau, de jur, împrejurul grajdurilor, mici adăposturi pentru caii tineri şi încă zburdalnici, ca să-i apere de intemperii, când e vremea prea rea, şi, totodată, să poată, necontenit, alerga liber, iarna, prin curte, şi vara, pe munţii înalţi ai lanţului Carpaţilor. Cum am fost, aici, vara, am găsit locul gol, afară doar de câţiva cai bolnavi.
*
Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
*
Din acest ţinut, îmbrăcat, în întregime, în cele mai minunate pajişti, m-am îndreptat, în sus, pe râul Suceava, în direcţia vestică, spre Vicovul de Sus şi de Jos, unde sunt, iarăşi, herghelii împărăteşti, dar şi aici grajdurile erau goale, cu excepţia unor cai bolnavi sau prăpădiţi. De cum se ajunge aici, la plaiurile Carpaţilor, începi să afli, ici şi acolo, izvoare sărate, ca Slatina Jicovului, „din gios, la Prilacic”, cea de la Corună, cea de la „Lubonka”, „Slatina de la Runc şi cea de la Bahna”…
*
În pragul munţilor, acolo unde izvorăşte Suceava, am găsit ţinutul de la Straja şi Frasin, îmbrăcat tot cu mesteceni. În pădure se ardea coaja acestor copaci, pentru a se face catran. Pentru aceasta, se procedează în felul următor:
*
Locuitorii, ce se îndeletnicesc cu aceasta, cojesc copacii cei mai bătrâni, dar totuşi plini de sevă, până la tulpină sau îi cioplesc împrejur…
*
Într-un cuptor încap zece care mici de coajă, care dau douăzeci de vase de catran, a zece ocale vasul. Ocaua din Moldova are vreo doi funţi şi jumătate, socotiţi după greutatea de Viena. O asemenea oca de catran curat se vinde cu treisprezece, până la paisprezece parale sau douăzeci, până la douăzeci şi unu de creiţari, iar cea de catran brut, cu şapte parale…
*
Putna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
*
La obârşia pârâului Putna, zăreşti, în munţi, ascunse de tot în codri, două lăcaşuri călugăreşti, adică o mănăstire ortodoxă de călugări şi una de călugăriţe…
*
Mănăstirea Putna este clădită ca o cetate, pentru a se putea apăra de atacuri neaşteptate, este aşezată de o parte cu totul, într-un colţ ascuns bine de munte.
*
Incinta din jurul mănăstirii are o singură poartă, care stă, întotdeauna, închisă şi un străin nu este primit, decât foarte greu. Cum, însă, eram însoţit de un bun prieten al meu, care era un slujbaş împărătesc, cu care călugării de acolo aveau de-a face, nu mi-a fost greu să obţin voia de a vedea tot ce voiam.
*
Erau, aici, douăzeci de călugări. Fiecare avea o mică chilie a sa, lipită de zidul incintei, unde aceşti oameni îşi duc o viaţă foarte trândavă, săracă şi nefolositoare.
*
Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)
*
În mijlocul incintei, se ridică biserica de zid, constând din mai multe turle, împodobite cu multe cruci de fier, pe acoperiş. Tot zidul bisericii din afară era zugrăvit cu nesfârşit de multe chipuri de sfinţi şi împodobit, de asemenea, cu înfăţişarea raiului şi a iadului, şi cu pictura a tot felul de îngeri şi de diavoli. În această nefericită zugrăveală, domină, absolut, ca în toate mănăstirile ortodoxe, o însuşire proprie, anume: figurile sunt, întotdeauna, foarte prelungi şi, cum toate sunt cu barbă, aceasta este trăsătura ce reuşeşte cel mai bine la aceste picturi, în cursul multelor repetiţii monotone. Apoi, trupul şi picioarele sunt, întotdeauna, ca de lăcustă.
*
Cum mă însoţeau călugării, la vizitarea bisericii lor, le-am pus unele întrebări, despre anumite părţi ale ei, dar neştiinţa lor e mare, în toate domeniile şi, deci, şi-ntr-acesta. Când am ajuns în faţa picturii, înfăţişându-l pe Iacob adormit, am întrebat pe egumen sau superiorul comunităţii: De ce suie, pe scară, la cer, îngerii, care ar putea să zboare? Răspunsul său a fost că nu ştie. Atunci am zis: Desigur, ei năpârleau, atunci, şi îşi pierduseră penele, şi de aceea nu puteau să zboare. Şi acum am primit al doilea răspuns, contrar oricărei aşteptări, cum că se prea poate.
*
Aşa cum e mâzgălită biserica, pe dinafară, cu o mulţime uriaşă de picturi fantastice, aşa este şi pe dinăuntru.
*
În această biserică, odihnesc oasele marelui Ştefan Vodă, domnul Moldovei, apoi ale soţiei sale, Maria, şi ale fiului său, Petru, precum şi ale lui Bogdan Vodă, care i-a urmat. Mormintele de piatră, în care zăceau ei, purtau inscripţii în limba moldovenească (confuzie: în limba slavonă – n.n.) şi erau acoperite cu perdele de catifea roşie, brodate cu fir de aur. Am pus pe cel mai învăţat dintre călugări să-mi citească inscripţiile, pentru a şti de câtă vreme este îngropat, aici, acest domn. După ce toţi călugării, împreună, au socotit, câtva timp, pe degete, au dibuit, în sfârşit, două sute nouăzeci şi patru de ani. O cinste deosebită era arătată mormântului doamnei, pentru că ea era ctitora acestei mănăstiri, ca şi a multor altor mănăstiri din Moldova.
*
Speram să aflu, aici, o bibliotecă, întrucât aceasta era dintre cele mai însemnate şi mai vechi mănăstiri ale Moldovei, dar toată colecţia consta doar din câteva cărţi de rugăciune. Se pare că aceşti călugări sunt, la ortodocşi, ceea ce sunt capucinii la catolici, având porunca de a rămâne în cea mai mare neştiinţă.
*
Dar aceşti sihaştri nu trăiau, totuşi, sub cârmuirea din Moldova turcească sau domnească, în sărăcia în care se află acum, ci sub domnia lui Iosif al II-lea. Aveau venituri mari, pe care le foloseau la o viaţă foarte slobodă, nu erau deloc blânzi cu supuşii lor, ci îi tratau, adesea, fără omenie. Pentru o vină mică sau pentru a stoarce bani, mijlocul obişnuit de a rezolva aşa-ceva era de a da două sau trei sute de lovituri (?), şi când tălpile erau umflate de acest tratament, se făceau tăieturi în ele şi se frecau cu sare, iar dacă nu puteau să aplice această pedeapsă, atunci închideau pe unul ca acesta într-o cămăruţă strâmtă, care era plină de fum, ca să-l înăbuşe.
*
Dacă era iarna, îl legau pe nenorocit, gol de tot, de un copac şi turnau apă pe el, până ce aceasta îngheţa pe trup, şi aşa mai departe. Desigur, acestea sunt tratamente, care nu pot fi exercitate decât de barbari, dar fireşte că şi poporul este şi el la fel.
*
Am văzut, într-o zi, la judecătorul din Frătăuţi, de a cărui prietenie mă bucuram şi care îmi dădea mare sprijin în treburile mele, cum duceau un flăcău, care tăiase, cu securea, un cal al vecinului său, numai din răutate şi ca să-şi bată joc. Acest flăcău fusese osândit să primească cincizeci de nuiele „ad posteriora”. Tânărul a ascultat cu linişte această judecată. Când au vrut să-l pună pe bancă, a rezistat cu furie. Cei ce executau pedeapsa s-au mâniat că un asemenea flăcău se împotriveşte; a fost, aşadar, întins pe capră şi a primit o bătaie aşa de cruntă că, încă de la a douăzeci şi una lovitură, a ţâşnit sângele. Cu toate acestea, flăcăul nu se ruga de nici o îndurare, ci striga ocări contra judecătorului, cât îl ţinea gura. La a patruzecia lovitură, a tăcut şi am crezut că i s-a făcut rău şi că e gata să-şi dea duhul, în timpul pedepsei. M-am rugat pentru el, ca să se înceteze, întrucât, ca medic, îmi dădeam seama că s-ar putea, într-un caz de epilepsie, să şi cadă şi să moară. Au încetat, deci, şi l-au dezlegat îndată, şi am pus să se aducă vin şi apă, pentru a-l înviora. Dar cât am fost de uimit, atunci când flăcăul a sărit plin de furie, şi-a tras iţarii, îndreptând ocări şi batjocuri împotriva executorilor, şi a zburat ca săgeata, de nu-l mai putea ajunge nimeni…
*
Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – de Rudolf Bernt
*
Experienţa confirmă că această naţiune, care este aspră din fire şi din deprindere încă din copilărie, şi rea la suflet, poate răbda mult mai mult ca o alta, mai civilizată. Totuşi, românii din Moldova sunt mult mai buni ca cei din Transilvania şi Banat.
*
Călugării de la această mănăstire, care nu se puteau purta în felul acesta cu o naţiune numai în parte redusă la semisclavie, cum s-ar purta cu una nomadă, care nu aparţine acestei ţări, anume cu aşa-zişii ţigani, au ajuns să nu aibă ca slugi decât numai oameni din aceia, care, acum, erau şi împământeniţi şi aşezaţi în jurul mănăstirii ca ţărani, după ce împăratul Iosif a oprit orice tiranie a stăpânilor de moşii, în aceste noi posesiuni ale sale…
*
Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)
*
Mai departe, spre est, se ajunge, după vreo două mile, la oraşul Rădăuţi, râul Suceava rămânând la o milă şi jumătate, pe stânga, şi luându-şi, de acolo, drumul spre răsărit. Această localitate nenorocită – şi nicidecum un orăşel, cum crede Sulzer –, care e alcătuită doar din câteva case şi din catedrala episcopală a ţării, se află pe un şes cam mocirlos. Mica biserică neînsemnată e înconjurată de o incintă, în care se cuprinde şi locuinţa episcopului, care, ca şi toate clădirile clerului ortodox, aflate sub semilună, este mizerabilă.
*
Episcopul, care nu mai locuieşte aici, ci la Cernăuţi, ţine, aici, un slujbaş, cu vreo doi popi, care să administreze totul. La venirea mea, nu am găsit decât vreo câţiva boieri refugiaţi, care trăseseră aici din Moldova, din cauza năvălirilor tătarilor.
*
În această biserică, nu am găsit nimic vrednic de atenţie; s-ar părea, după cum arată, că ar fi fost părăsită şi că în locul ei se va ridica o altă asemenea catedrală, în capitala provinciei, întrucât cel ce slujea aici şi-a şi mutat reşedinţa acolo” (Călători, X, II, pp. 816-820).
*
Rădăuţi, Episcopia – de Rudolf Bernt (1844-1914)
*
Sunt convins că mărturiile acesta nu au cum să vă placă, că nu vă satisfac în orgoliul trufaş de neam eroic şi ales de Dumnezeu. Din nefericire, aşa arăta Moldova şi, deci, inclusiv Bucovina, în primii ani ai ocupaţiei austriece. Cam aşa, după cum se va proba şi în capitolele care vor urma.
Desenele lui Hacquet
