Gabriela Teişanu
Provocată de întâmplare, colega mea, de la Centrul Cultural “Bucovina”, înzestrata interpretă de folclor Gabriela Teişanu, a pus în pagină un vechi şi stăruitor impuls, acela de a scrie. E cumplită tăcerea colii albe de hârtie şi tocmai de asta, Gabi Teişanu s-a năpustit asupra ei cu o adevărată explozie a sufletului, izbutind o proză mustoasă, de un remarcabil pictural – ceva în genul lui Traian Brăileanu, în care mitologia satului ia locul îndoielnicei realităţi şi în care timpul nu-i altceva decât un cal alb, în goană nebună, de la o margine a zării, spre cealaltă.
*
În neaşteptata proză a Gabrielei Teişanu, fraza e viguroasă şi întărită cu ferecătura de argint a metaforei fireşti, deşi inedită, o metaforă “ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului”, o metaforă frescă pentru desfăşurarea luminoasă a tuşelor sentimentale, a trăirilor încleştate disperat de netimp, deci şi de ursit, de ceea ce îţi este scris.
*
Şi vă asigur, după lecturarea acestei prime proze scurte (un bucătar bun nu are nevoie să mănânce întreg conţinutul unei oale cu ciorbă, ca să priceapă dacă a fost făcută de o gospodină adevărată), că Gabriela Teişanu va deveni, în curând, unul dintre cei mai buni prozatori ai Bucovinei. Înzestrată este, îi lipsea doar provocarea, dar nici aceasta nu a întârziat să se ivească.
*
*
Cum să nu moară cineva de dorul lui?
*
Oare când a început să nădăjduiască? Când i-a încolțit, în inimă, credința oarbă că Ion va veni, va deschide poarta, își va zvârli ochii aceia ca iarba crudă spre gang, căutând-o şi strigând-o fără de vorbă, fără de nici un sunet, care să spargă liniștea plină de drag şi de dor? Va intra semeț și plin de sudoarea drumului de întoarcere, o va lipi de pieptul lui mare și cald ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului și nu-i va mai da drumul.
*
În lumina asta mierie, de început de toamnă, o deșteaptă, din visare, glasul Aglaiei, vecina din sus:
*
– Tu, Racirucă, am venit, la tine, să te rog ceva… Da’ să nu te mânii pe mine, că toată lumea grăiește, de amu, numa’ nime’ nu îndrăznește să-ți spună! Tu, vinde-mi mie ciubotele lui Ion, că uite, încă un an o trecut și… De lăsatu’ secului, aș mere, cu Vasîle, la gioc! Îți plătim bine…
*
Rahila se uită, buimacă, în jur, caută un leaţ, o nuia, ceva, să alunge piaza rea, să facă ceva ca să nimicească, cumva, gândul acesta întunecat, care îi strânge dureros inima. Da, da, mintea ar trebui să şi-o şteargă de pe fața pământului, că ea, acolo, în capul ăsta, pe care nu mai vrea să şil vadă oglindit nicăieri, cineva sau ceva îi strigă și îi urlă, în fiecare clipă, să uite, să meargă mai departe, pentru că Ionică nu mai are de unde să vină, sângele lui fierbinte s-a risipit, demult, de ani de zile, la Cotul Donului, unde au murit, cu țărâna în gură, atâția bărbați!… Da’ cum să faci asta, când, de acolo, din coșul pieptului, un glas plin de dragoste îți spune altceva?
*
Aglaia e departe, a fugit repejor, alungată de privirea de animal hăituit a celeilalte, îngânând, printre degetele care-i astupau gura:
*
– Și nu mai bea, tu, Raciră, că-i păcat de tine!
*
Durerea surdă din piept se scurge, ca un șarpe adormit, în pântece și, de acolo, se lăsă greu în picioare. Ralila se târăște, încet, peste pragul colbuit şi scorojit de soare, și intră în răcoarea cu miros de busuioc a casei celei mari. Închide ușa și mijește ochii obosiți spre straiele albe și împăturite, cu grijă și dragoste. Totul este aici: cămașa cu flori, cusută de ea, în nopțile lungi, de iarnă; chimirul din piele, cumpărat de la târgul din Rădăuți; cizmele cu scârț, făcute de meșterul acela negricios, din Cernăuți; ițarii, țesuți, în patru ițe, de mămuța; sumanul, cernit ca inima ei. Numai Ionică mai adastă pe cărări neștiute…
*
Apoi, s-a stins, pe neaşteptate… Lumea spunea că au găsit-o întinsă în pat, cu privirile ațintite spre fereastră și cu un zâmbet larg pe chip. A venit, pesemne, Ion, în sfârșit, şi a luato cu el, pe calul cel alb, în lumea fără de dor…
*
Povestea Rahilei și a lui Ion Botușan (fratele cel mare al tatălui meu) am auzit-o din gura mamei mele. Despre frumusețea și semeția tatălui meu, mi-au spus alții; mama se rușina sămi spună cum și-a părăsit bărbatul dintâi, pentru el. Totuși, a zis, odată, așa, în treacăt:
*
– Fain bărbat a fost taică-tu, dar cel mai frumos, dintre ei, a fost Ion; cum să nu moară cineva de dorul lui?…
