Proză umoristică: Aventurile continuă

Constantin Horbovanu

*

Pe la începutul lui octombrie, Ticu, amicul meu de o viaţă, primi o telegramă de la Paşcani. Un verişor de-al său murise. Ce sa-i faci? N-ai ce-i face! S-a îmbrăcat, în grabă, şi direcţia, gară!

Cu o ţigară poţi omorî şi timpul, aşa că, în cele câteva minute, până la plecarea trenului, se hotărî să stea pe o bancă, în sala de aşteptare, să fumeze. Un domn, cu prestanţa şi vârsta adecvate, îi zise:

– Dom’le, nu vezi ce scrie, acolo? „Fumatul interzis!”.

– Da, da. Dar nu pot să fac tot ce scrie pe pereţi. De exemplu,  „Purtaţi corsete Spirella!”.

În timpul înmormântării, apropiindu-se de sicriu, Ticu constată:

– Ăsta zic şi eu, sicriu bun! Solid şi bine lucrat. Sunt sigur că o să te ţină toată viaţa!

La întoarcere, se hotărî să-şi încerce norocul cu o maşină de ocazie. Scrise, pe o bucată de carton „Suceava” şi începu să numere, în acelaşi timp, şi maşinile, şi stropii de ploaie. Odată cu ploaia, s-a oprit, în dreptul lui, o maşină nouă, modernă, frumoasă, condusă de o tânără.

– Până la Suceava?, întreabă tânăra.

– Până la Suceava.

Pe drum, din cauza noroiului şi a vitezei prea mari, maşina părăsi şoseaua şi intră în nişte boscheţi. Speriată, tânăra se uită într-o parte, în alta, apoi îl întreabă pe Ticu:

– Acum, ce facem?!

– De făcut, facem noi… zise Ticu. Dar nu era mai simplu, dacă spuneai că s-a terminat benzina?

Din cauza ploii şi a frigului, îndurat la întoarcerea de la Paşcani, amicul răci bocnă. Chemă un medic. Acesta, după ce-i consultă şi-i prescrise o reţetă, i-a spus lui Ticu, la plecare:

– Te văd mâine!

– Sunt sigur că dumneata ai să mă vezi… Dar, oare, eu am să te mai văd?

După ce s-a înzdrăvenit, Ticu, nevastă-sa şi ăla mic s-au dus la un spectacol de teatru. La un moment dat, micuţul începu să facă gălăgie. O plasatoare îi preveni că, dacă nu-l potolesc, va trebui să părăsească sala toţi trei. În schimb, li se va restitui costul biletelor. Pe la jumătatea spectacolului, Ticu o întrebă pe nevastă-sa:

– Îţi place ce vezi?

– Nu.

– Nici mie… Îl cârpeşti tu sau îl cârpesc eu pe ăla mic?

Duminică, mă simţeam atât de obosit, după o săptămână de muncă, încât n-am mai putut rezista, în faţa televizorului.

– De ce te culci?!, mi-a reproşat nevastă-mea. Ştii, doar, că trebuie să apară musafirii (nişte verişori de-ai soţiei).

– Poate să vină şi Hristos! Mă scoli, numai dacă-i foc sau inundaţie!

Am adormit repede, dar, de dormit, n-am dormit decât un sfert de oră.

– Scoală!, mă scutură nevastă-mea.

– Arde?!

– Mai rău! A venit prietenul tău, Ticu!

– Şi ce vrea?!

– Zice că trebuie să-ţi povestească ceva extraordinar.

Cu ochii înroşiţi de nesomn, m-am înfiinţat în sufragerie.

– Măi omule, tu mai scrii umor?, mă întreabă Ticu.

– Din când, în când…

– Atunci ascultă o chestie nostimă, care mi s-a întâmplat mie, astăzi, la pescuit. Fii atent: rămân, la un moment dat, fără momeală. Prin iarbă, văd un şarpe, din aceia nevinovaţi, cu o broască în gură. I-am luat broasca şi am folosit-o drept nadă. Mă simţeam, totuşi, vinovat că i-am luat şarpelui broasca din gură. Ca mică despăgubire, i-am turnat puţină palincă pe gât. Nu după mult timp, am simţit că ceva îmi gâdilă piciorul… Când m-am uitat, era şarpele, cu două broaşte în gură! Ce zici? Nostimă, nu? Merită să dai un pahar cu vin pentru asta!