Dragusanul - Blog - Part 1286

Proză umoristică: Abaterea de la un principiu

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

*

Trăiesc după un principiu bun (sau rău, dar n-am ce-i face, ăsta e): nu beau băuturi alcoolice, în afara spaţiului vastelor mele apartamente. Intru în restaurante (cârciumi), dar numai pentru cafea, ţigări şi apă minerală.

Miercurea trecută, pe la patru, m-am întâlnit, în drum spre casă, cu Petrică, o veche cunoştinţă.

– Costică, dragă, mi-a zis el, astăzi e ziua neveste-mi şi aş vrea să mă ajuţi, să-i scriu o felicitare, cu un text mai… intelectual.

– Şi unde-i felicitarea?

– Acasă.

Am acceptat, să merg cu el, şi am conceput, în liniştea oferită de schimbul doi al soţiei în cauză, un text, pe care prietenul meu l-a etichetat drept capodoperă literară. Drept premiu, a scos o veche şi prăfuită sticlă de „Metaxa”.

– Din principiu, i-am zis, nu beau!

– Ţi-ai încercat, vreodată, rezistenţa principiului cu „Metaxa”?, m-a întrebat.

– Nu.

– Nici eu. Merită să încercăm!

Am încercat… Într-o oră, îl detronam, deja, pe Victor Ponta, din postul de prim-ministru, iar pe la şapte, Băsescu era eliminat din viaţa politică; pe la opt, ONU şi NA TO erau în pragul dizolvării; o oră mai târziu găsisem o soluţie pitagoreică la problema Triunghiului Bermudelor şi eram în stare să descifrez enigmele piramidelor, iar pe la miezul nopţii, lansam un apel, bine simţit, tuturor şefilor de state.

– Să-ţi arăt ce i-am cumpărat neveste-mi!, a zis, la un moment dat, Petrică şi a adus, din dormitor, un pulover frumos, asortat la un ruj de bună calitate.

– Nu înţeleg ce plăcere văd cucoanele în vopseaua asta!, îşi arătă Petrică nedumerirea, înroşindu-şi buzele cu ruj.

– Vezi? Îţi place?

– Nu-mi place!, am zis.

– Ş-apoi, dacă mai bei ceva sau fumezi, rămân amprente roşii, urâte, pe filtru sau pe pahar. Să-ţi dau, în dar, o ştampilă?

– O ce!?…

– O ştampilă!

Lipi buzele pe o coală albă de hârtie şi-mi arătă, mândru, formele roşii, imprimate pe alb.

– Lasă-l naibii de ruj, şi gata, pleacă acasă, că ne-am înveselit serios, iar mâine, adică astăzi, conduc maşina!

Petrică s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă.

– Unde să mă duc?!, mă întreabă el.

– Acasă.

– Nu-i asta casa mea?!

– Nu, asta-i casa mea!

– Ăla nu-i dulapul meu? Alea nu-s fotoliile mele?

– Parcă numai tu ai dulap şi fotolii!… Şi pe urmă, dacă am băut, înseamnă că sunt la mine acasă. Gata! Noapte bună!

În faţa argumentului suprem, Petrică s-a lăsat scos pe uşă, afară. Am stins lumina şi m-am culcat pe un fotoliu.

Nu ştiu cât să fi dormit, doar că, la un moment dat, am simţit nevoia să fiu şi mai singur; mai pe româneşte spus, să elimin surplusul de inte­rior. Am luat-o într-acolo, lăsând, în urma mea, un şir nesfârşit de dezastre: pahare căzute, sticle făcându-se cioburi…

Am apăsat întrerupătorul şi m-am luminat: Doamne, ce făcusem! Încetişor, mi-am luat pantofii şi mi-am stabilit direcţia: casa mea.

Cum s-au descurcat ceilalţi eroi ai povestirii mele?

Datorită bunei funcţionări a mijloacelor de transport, Corina, nevasta prietenului meu, a ajuns, acasă, după miezul nopţii, iar în locul unei primiri romantice, a fost întâmpinată de un miros greu de băutură şi de ţigări, care i-a paralizat orice bună dispoziţie. Supărată, cu lacrimi în ochi, s-a închis în dormitor.

Petrică, alungat din casă, a coborât, cu greu, scările, apoi, din obişnuinţă, a luat-o spre birou. În dreptul magazinului de încălţăminte, s-a oprit:

„Cum naiba, gândi el, când vin de la slujbă, întotdeauna, magazinul ăsta e în stânga iar acum e în dreapta!? Eu trebuie să merg acasă, nu la serviciu!

A făcut stânga-mprejur, a urcat cele nouă etaje, dar, de intrat în casă, n-a intrat: cheile erau în geantă, iar geanta… A sunat la un vecin, a băut două cafele, a mai stat de vorbă şi s-a hotărât să bată la uşă, până îi vor deschide. Dar nu a fost nevoie: uşa era deschisă. S-a culcat îmbrăcat pe fotoliu…

A doua zi, spre seară, când m-am întors de la serviciu, a intrat în scenă şi nevasta mea.

– Unde zici că ai fost, aseară?, m-a întrebat.

– La Petrică.

– Până acum, e bine. Şi ce-aţi făcut?

– Am scris o felicitare, am băut „Metaxa”, am fumat „LM”…

– Numai voi doi?

– Numai.

– Află, stimabile, că mi-a telefonat Corina. Aseară, aţi adus femei la ea, în casă, aţi băut, aţi fumat, aţi spart sticle, oglindă, pahare; v-aţi destrăbălat!…

– De acord cu unele… dar de unde femei, la ea, în casă?

– După urmele de ruj, lăsate pe pahare, pe chiştoace, pe o hârtie!… Recunoşti că te-ai distrat cu o femeie străină?

– Nu recunosc, nici în faţa marii adunări naţionale!

Acuma, nu ştiu ce a supărat-o mai tare: faptul că nu am recunoscut… sau că am amintit de marea adunare… Cert este, însă, că de o săptămână, nu vorbeşte cu mine, nu-mi dă nici o importanţă, iar eu am ajuns să mă întreţin cu grisine, scobitori şi alune turceşti; că bani, pentru ceva mai ca lumea, nu am!


Spitalul lui Ponta, Corlăţean şi Nechifor nu are bani!

Ovidiu Donţu: Ca părinte al noii Constituţii, vă pot da dreptate, nu şi bani!

Ovidiu Donţu: Ca părinte al noii Constituţii, vă pot da dreptate, nu şi bani!

Vă mai amintiţi benerele, meşurile şi afişele electorale, de pe care vă zâmbeau, mai dihai decât Elena Udrea, Victor Ponta, Titus Corlăţean şi Ioan Cătălin Nechifor, asigurându-vă, din aglomerarea aceea vizuală, care sugera belşugul de opintici ai pădurilor bucovinene, că lapte şi miere vor curge prin văile dumneavoastră, dacă îi veţi vota?

*

I-aţi votat, dar opintacii iute v-au mai uitat, dacă nici măcar Spitalul Judeţean “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava nu mai are bani, de prin toamnă, pentru procurarea de medicamente. Nu-i bai, Târgu Mureş şi Cluj Napoca îs la o aruncătură de băţ, peste munţi!

*

Bani nu are spitalul, dar are un fost ştab de gardă financiară, Vasile Râmbu, şi un fost sarmalagiu de presă (Claudiu Brădăţan), ca manageri, plătiţi fain şi boiereşte, oricât de competenţi sau de viceversa ar fi. Ambii impuşi politic, dar de găşti diferite, ba chiar contrare şi otrăvit de duşmănoase.

*

În vremea asta şi fără nici o legătură cu nimic, noul părinte al noii Constituţii, senatorul Ovidiu Donţu, trăieşte o angoasă umilitoare: Chiar şi agramatul de Traian Băsescu poate face mişto de exprimarea lui… anticonstituţională (de unde să ştie bietul Donţu că orice lege din ţara asta trebuie să respecte, mai întâi, constituţia numită… gramatica limbii române!).

*

Opintaci! Precis că vi se vor ivi în cale, şi la toamnă, că doar muierea lui Ponta s-a nărăvit în răsfăţul Parlamentului European…


Cântecul cireşilor: lui Costache Achiţei

Când mi-am uitat cireşii lângă zori,

oraşul aştepta cu porţi deschise

să vină fiii lui risipitori,

toţi îngeri trişti şi-mpovăraţi de vise;

avea, atunci, oraşul un alean

cu aripi largi pe ceruri desfăcute,

hotarul lui, în umbra de oştean,

eterniza doar umbre neştiute,

*

Am plâns, atunci, şi am privit spre zări,

cireşii mei s-au fost desprins din mine,

hălăduiau spre alte depărtări

irositoare numai de destine,

ţipau sfâşietor, dar prea departe

erau cireşii zărilor senine,

iar eu sfârşeam doar filă într-o carte.


Papahagi a făcut o mişcare populară!

Adrian Papahagi:: Camarazi, duşmanul este în spatele nostru; după mine, înainteee!...

Adrian Papahagi: Camarazi, duşmanul este în spatele nostru; după mine, înainteee!…

Adrian Papahagi, individul ăla agresiv, zgomotos şi care nu are răbdare să asculte pe nimeni (şi doar e profesor!) a făcut, deja, o mişcare foarte, foarte, foarte populară: a şters-o sovietic din partidul cuplului de amoc prezidenţial Băsescu-Udrea! Dar, în ciuda eroismului pe care îl deversează, ba oratoric (ceva de genul: “rămân credincios şi apărător principiilor mişcării populare şi ale preşedintelui Traian Băsescu”), ba ultra academic (“mă voi dedica vieţii universitare, ştiinţifice şi familiei”), se vede de la o poştă că Papahagi Jr. şi-a văzut oarece orgolii rău betegite, de-o ia peste câmp, aidoma lui Ceapaev, din calea duşmanilor poporului.

*

Pagubă-n ciuperci, dar mă abţin să fac trimitere la o epigramă a lui Păstorel, despre prostia celor cu ceva carte.


Proză umoristică: Înţelepciunea umorului

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

*

Pe data de 4 ianuarie 1995, călătoream, cu avionul, între Paris şi Bonn. Bucuros că am nimerit lângă geam, contemplam peisajul, fără să-mi pese de ceilalţi călători..

– Nu doriţi să conversăm?, mă întrebă, în germană, la un moment dat, vecina, o blondă subţirică, drăguţă, cu părul tuns scurt.

– N-am obiceiul să…, i-am răspuns, în franceză.

– Francez?, mă întreabă ea, în franceză.

– Nu. Român.

– Da? Mă bucur! România… Braşov… Nadia… Zamfir… Hagi… Pintilie…

– Până la Bonn, poate terminaţi!…

– Nu vă plac?

– Ba-mi plăceţi…

– Atunci, de ce vă uitaţi, mai mult, pe geam?

– Admir natura.

– Moartă…

– Când admir natura vie, se supără nevastă-mea.

– Ha-ha! Interesant! Nu cred că există vreun bărbat, în avionul acesta, care să nu dorească măcar să stea de vorbă cu mine, iar dumneavoastră… să vă dau o fotografie cu dedicaţie specială?

– Nu. Mulţumesc. Asta mi-ar mai trebui!

După un sfert de oră de conversaţie, derulată în sensul de mai sus, blonda a oftat adânc şi s-a lăsat păgubaşă.

La Bonn, înainte de-a coborî din avion, îmi întinse mâna şi zise:

– Eşti un bărbat deosebit. Mi-a făcut plăcere, să te întâlnesc. Dacă vrei să ne cunoaştem mai bine, treci pe la hotelul, în care voi fi găzduită. Să-ţi dau adresa?

– Nu cred că voi avea timp să trec. Am nişte afaceri de rezolvat, apoi o iau spre România… Îmi pare rău.

– Şi mie.

Ne-am despărţit. În momentul când a coborât scara, blonda a fost înconjurată de foarte mulţi oameni, cei mai mulţi cu aparate de filmat sau de fotografiat. M-am uitat, mirat, în urma ei, până a urcat în Mercedesul negru, ultimul tip, care o aştepta.

– Cine e blonda?, am întrebat o stewardesă, care, la fel ca mine, i-a urmărit toate mişcările.

– Cum, n-o cunoşti?!

– Nu.

– E Patricia Kaas!

Era să leşin. Cu ani în urmă, un umorist celebru a trăit o întâmplare asemănătoare, pe care am citit-o, dar nu am învăţat nimic din ea!