Cap. I: A doua zi, după apocalipsă

*

Crezusem că o luasem razna: şedeam la palavre cu Gavril Mîrza, în biroul Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, când, pe neaşteptate, l-am văzut aşezându-se în fotoliul de şef al judeţului pe Gheorghe Flutur, iar biroul s-a umplut, imediat, de patrioţi portocalii. Eram atât de speriat, încânt am căutat ajutor, cu ochii, la Gavril Mîrza, dar preşedintele părea să nu realizeze ce se întâmplă, continuând să-mi povestească, surâzător şi calm, nu mai ştiu ce întâmplare.

*

– Domnule Preşedinte, dumneavoastră nu vedeţi?, am îngăimat eu cu vocea altuia.

Mîrza a privit în jur, pe cursul firav al privirilor mele rătăcite, apoi şi-a fixat ochii pe chipul meu împietrit, întrebându-mă:

– Ţi-e rău?

*

Nu a mai aşteptat răspunsul: a umplut un pahar mare cu apă carbogazoasă şi mi l-a întins fără o vorbă. Am băut cu nesaţ, dacă nu cumva cu disperare, dar nici Flutur, nici patrioţii lui judeţeni nu dispăreau din birou, goniţi de înghiţiturile repezi şi panicate. Am înşfăcat sticla din plastic, am turnat abundent în pumni şi mi-am spălat îndesat faţa, golindu-mi, după aceea, întregul conţinut al sticlei în creştetul capului, dar fără nici un efect. Flutur se apucase de lucru, însemnat aproape totemic de cele două cute, săpate adânc şi curmeziş între sprâncene, iar portocaliii lui începuseră să dea semne de nerăbdare.

*

– Trebuie să-l striviţi pe Mercenarul Negru!, s-a dezlănţuit, printre lacrimi, şterse grabnic cu eroism şi cu mâneca hainei, vocea sacadată şi pururi neaccentuată a primarului Ion Lungu, iar mulţimea patrioţilor din birou a repetat, într-un ciudat acompaniament:

– Trebuie să-l striviţi!

*

Gheorghe Flutur şi-a scos ochelarii cu ramă aurie, care aştern o aură intelectuală pe chipul lui dârz şi frumos, atunci când şi-i fixează la rădăcina nasului, şi-a cercetat calm oştirea propagandistică, apoi a răspicat sec:

– Barbă!

*

Imediat s-a înfăţişat omul său de încredere, surâzând din mustăcioara subţire şi uşor piezişă. Lungu încă mai lăcrima în mâneca hainei, suflându-şi zgomotos nasul, în semn de indignare supremă, deşi Dragoş Juravle îl tot îndemna cu o batistă delicat apretată, iar ceilalţi patrioţi judeţeni, cu şerveţele de unică folosinţă.

– Barbă, ce ştim despre Mercenarul Negru?

– Nimic, domnule Preşedinte, dar am pus serviciile pe urmele lui… Cum îl localizează, cum îl înşfăcăm!

*

Primarul Sucevei, straşnicul bărbat politic Ion Lungu, sfârşise cu lăcrimatul şi cu suflatul nasului, dar rămăsese cu ochişorii lipiţi de batista lui Dragoş Juravle:

– Tu ce îmbli cu faţa de pernă după tine?, s-a zburlit Lungu, când s-a dumirit de ce s-a dumirit, în felul său unic şi inconfundabil.

*

Juravle a dat să-i răspundă, dar s-a lăsat păgubaş, făcând batista să dispară în buzunarul interior al hainei.

Dumnezeule, şi cât de ardent, de optimist, de încrezător pentru poporul român mai străluceau cravatele portocalii ale oştenilor judeţeni ai lui Gheorghe Flutur!

*

– Ţi-e mai bine?, aud vocea îngrijorată a lui Gavril Mîrza, care nu pare să vadă şi ce văd eu.

– Chiar nu-i vedeţi? Chiar nu-i auziţi?

– Pe cine?

*

Mîrza e atât de uimit de întrebările mele, dincolo de perdelele grele ale îngrijorării pentru soarta mea, încât vrea să cheme salvarea. Refuz şi ies din clădirea Palatului Administrativ, dar mă opresc pe prima bancă din parc, cu intenţia de a cugeta. Sunt, totuşi, atât de derutat şi de răvăşit, încât nu mă pot lua în stăpânire şi, instinctual, alerg, urc scările Palatului şi dau buzna, iar, în biroul prezidenţial, decis să-l iau la întrebări pe Gheorghe Flutur. Zgomotul uşii trântite, de care mă reazem, panicat, cu spatele, nu-i scapă lui Flutur, care se ridică de la birou şi-mi iese, zâmbitor, în întâmpinare:

– Ce mai faceţi?

*

La biroul de lucru, de lângă fereastră, acolo unde l-am lăsat, Gavril Mîrza continuă să lucreze, ignorându-mă total, de parcă nici nu aş exista. „Ăştia se joacă cu mintea mea!”, mă fulgeră, panicată, o idee, apoi, mizând pe cerebral, mă liniştesc şi strâng încântat mâna pe care mi-o întinde Flutur, dar îi zic de la obraz:

– V-aţi dat cu Mîrza, ai? Mă lucraţi împreună?

– Cu cine?!

*

Atât întreabă Flutur, nimic mai mult. Şi-mi toarnă un pahar uriaş de apă plată, pentru că portocaliii nu beau carbogazoasă. Sorb disperat lichidul neplăcut, îmi spăl şi faţa, repet ritualul cu golirea sticlei în creştetul meu pleşuv, dar degeaba. Adineauri, discutam cu Mîrza, iar Flutur părea să nu-mi sesizeze prezenţa în birou; acum, discut cu Flutur, iar Mîrza mă ignoră, preocupat cu formarea unui număr de telefon.

*

După câteva clipe, sună mobilul meu, la centură, şi, când răspund, aud vocea lui Mîrza, încă îngrijorată:

– Ţi-e mai bine, Ionică?

*

Nu ştiu câte ore am stat, după aceea, în parcul din faţa Palatului Administrativ, ba aşezat pe o bancă, ba plimbându-mă, cu paşi rari, osteniţi, încercând să găsesc argumente raţionale, care să-mi dovedească mie că nu sunt pe cale să-mi pierd minţile. În parcarea din faţa Catedralei Catolice, maşina mea rămâne singură, copleşită de nuanţele când luminoase, când neguroase ale nopţii. Trec, uneori, pe lângă maşina mea ca pe lângă un bun prieten, iar târziu, în noapte, mă aşez la volan, decis să mă întorc la domiciliu. În fond, un somn bun face cât toate leacurile din lume.

*

În faţa Palatului Administrativ opresc, scrâşnind din frâne, câteva maşini negre, oficiale, aşa că trebuie să mai aştept şi, de aceea, comut, de pe faza de întâlnire, pe luminile de poziţii, apoi dau, iarăşi, pe faza de întâlnire, ca să văd cine-i bărbatul care iese din palat.

– L-aţi găsit?

– E pe dealul Zamca.

– L-aţi capturat?

– Nu. O vom face în prezenţa dumneavoastră…

– Fain! Vin şi eu!, gâfâie Ion Lungu, ivindu-se din beznele mileniului. Eu trebuie să-l strivesc pe Mercenarul Negru! Bărbat, nu?

*

Ofiţerul strânge din umeri, iar Nicu Barbă oftează, apoi se aud portierele trântite şi convoiul negru zvâcneşte spre Zamca. Eu, cu maşina mea, după ei. Din simplă curiozitate omenească.

*

Coloana maşinilor tenebroase opreşte, scrâşnit, pe platoul de lângă mănăstirea armenească, iar pe lângă şanţurile lui Jan Sobiecki se văd pitiţi, în aliniament de luptă, trupeţii puterii. Dincolo de mănăstire, se întinde un fânaţ buruienos, care şi-a revendicat şi văzut recunoscute drepturile de proprietate asupra terenurile ocupate, cândva şi în mod abuziv, de culturi temeinice.

– Unde e?, întreabă Nicu Barbă.

– Acolo!, arată, cu braţul întins, ofiţerul, în vreme ce Ion Lungu, stârnit de firea-i eroică, îşi umple poalele cămăşii cu pietre.

*

În liniştea desăvârşită se aude, discret, şi o muzică ciudată sau poate că doar ni-o închipuim noi, fascinaţi de risipa ritmică a urmelor în iarbă.

– N-am mai văzut aşa-ceva!, mi se alătură, de ni se ating umerii, Nicu Barbă. I-au rămas, oare, numai urmele?

– Prostii de iluzionism: să zvârlim în el cu pietre, ca să-l zărim!, instigă viteazul primar Ion Lungu, aruncând primul piatra.

*

Activul portocaliu îi urmă, entuziasmat, exemplul, năpustind asupra bietei ierbi o puzderie de pietre, dar iarba nu se pleca decât sub urme, nu şi sub pietre, care ricoşau din firele ierbii, în toate părţile, ca din nişte sârme de oţel bine încordate.

– Dacă nu ar fi urmele în mişcare, aş crede că nici nu există!, filosofă Nicu Barbu. E ciudat, tare ciudat! Trebuie să-l informez pe domnul Preşedinte!

*

Şi dispăru, iar chestia asta răspândi panică printre portocalii, care, rămaşi fără căpetenie, şi-au luat tălpile pe spinare şi duşi au fost.

*

Între timp, apăru un om din servicii, cu un notes mare, cu coperte cartonate, în mână. Ofiţerul înşfăcă notesul şi citi, la lumina unei stele, culeasă de pe cer, dispoziţia patriotismului militant:

– Pin-dar, He-si-od, Or-feu, Pro-clos, O-vi-dius, Ho-mer… Pfuiii! Terorişti!

*

Am rămas pe dealul Zamca până târziu, urmărind straniul dans al urmelor, care a continuat şi după ce un om din servicii slobozise asupra lor o rafală de pistol mitralieră. Plecaseră toţi, eram numai eu şi urmele, când s-a ivit tata, nespus de tânăr, călare pe armăsarul lui arab. Zâmbea şi îşi strunea din pulpe armăsarul, care strivea cu copitele firele de iarbă din jurul urmelor în dans.

– Cum, nu eşti mort?, am întrebat, golit de toate temerile, ba chiar cu un mugur de speranţă.

*

Tata a râs amuzat, s-a rotit călare în jurul meu, frământând iarba, şi mi-a zis:

– Nimeni nu moare. Toţi existăm, simultan, de la capăt, la capăt, dar fiecare în timpul lui…

– Dar tu, dar noi… noi cum am răzbit unul spre celălalt?

*

Tata şi-a oprit calul, strângându-l vârtos cu pulpele.

– Ştiu eu! Probabil că s-a produs o fisură, prin care putem răzbi. Doar trăim a doua zi, după apocalipsă…

– O fisură în timp, în conştientizări de vreme?

*

Tata a strâns din umeri, a chiuit, apoi a dispărut, în goana calului. Iar urmele care dansau în iarbă s-au făcut vârtej pe spirala de colb şi de ierburi strivite, pe care o spulberau peste lume copitele armăsarului arab.