Cetatea lui Romstorfer şi a lui Constantin-Emil Ursu

Cetatea Sucevei, luni, 25 mai 2015

*

Cetatea Sucevei arată, în sfârşit, a Cetate de Scaun a Moldovei. S-ar fi pierdut definitiv, dacă nu ar fi existat, la cumpăna veacurilor al XIL-lea cu al XX-lea, K. A. Romstorfer şi Franz cavaler Des Loges, care să o fi salvat de lăcomia sucevenilor traco-daco-geţi, care o foloseau drept carieră de piatră. Din fericire, austriecii, de parcă ar fi vrut să-i facă în ciudă lui Nicolae Iorga, care-i acuza să “se prefac a ne cinsti istoria”, nu doar că au salvat-o, dar au şi scos-o la iveală din mâlirile pe care le-au săvârşit vânturile, vremurile.

*

În comunism, o tentativă de consolidare, cu aproximativă înălţare de ziduri, a contribuit la deja clasicizată noastră lenevie a memoriei, şi-abia acum, în mandatele de manager al Muzeului Bucovinei ale lui Constantin-Emil Ursu, Cetatea arată aşa cum ar trebui să arate, deşi transformarea ei într-un veritabil muzeu al memoriei încă nu s-a făcut, dar se va face, camerele de gardă, Sala Tronului şi o parte din celelalte încăperi, inclusiv capela, urmând să fie “animate” de manechine, steaguri, arme, portrete ale voievozilor şi de un “arsenal” de efecte vizuale, care să ne stârnească imaginaţia şi să ne favorizeze cât mai dese reîntâlniri cu străbunii.

*

Constantin-Emil URSU

*

Constantin-Emil URSU, doctorul în arheologie care a scos la iveală aşezarea din anul 5000 înainte de Hristos de la Baia, deci un patrimoniu de memorie străveche care va modifica perspectivele de descifrare a trecutului îndepărtat, a izbutit să determine accesarea de fonduri europene, cu care să i se redea Cetăţii Sucevei respiraţia de odinioară. I-a fost greu, conducerile Consiliului Judeţean Suceava, dar şi ale Guvernului României schimbându-se mereu, dar a izbutit să treacă peste suspiciunile unora (de genul “Eşti cu ăia sau cu noi?”), trăind şi pentru acest sublim act de trăire a Memoriei Neamului. Acum, bolnav şi abia “târând al lui picior”, aidoma Eroului de la Vaslui, mă însoţeşte prin Cetate, ca să-mi arate cele vreo zece “scene” pentru spectacole contemporane de teatru, de muzică sau de poezie, pe care le conţine, în arhitectura ei firească, mândra Cetate de Scaun a Moldovei. Şi cât de frumos pare şi târgul Sucevei, văzut de pe zidurile Cetăţii, ziduri cu terase largi, protejate de parapeţi şi dotate cu câte două scări de acces, ziduri pe care, cândva, oştenii Măriei Sale grăbeau spre rosturile numai de ei ştiute ale bătăliilor care i-au scos, întotdeauna, învingători.

*

* 

O biserică “taină şi revelaţie, tăcere şi rostire”

Floarea Vieţii, Arborele Vieţii, Muntele, planeta Venus – protectoarea muntelui

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

„Într-un simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună” (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900 – moto), simbolurile fiind, în primul rând, expresii ale celor  “mai vechi ritualuri mitologice astronomice” (Legge, James, Sacred Books of the East, III, Oxford, 1879, p. 218).

*

Un simbol înseamnă un limbaj al iluminării, în care semnificaţiile sunt multiple şi în permanentă vibraţie, suprapunerea vibraţiilor determinând extazul, starea de graţie care permite intrarea în armonie. Rombul, de pildă, inclusiv cel care dă forma temeliei bisericii vechi din Fundu Moldovei, aflată, de mai bine de un secol şi jumătate, la Breaza, simbolizează Muntele Lumii (Marele Templu Soalar, din care au pornit credinţa, ceremoniile, cântecul şi dansul), dar şi Protectoarea Muntelui, adică Planeta Venus, adesea reprezentată şi ca o stea (floare), în şase colţuri (petale), de unde şi similitudinea cu Floarea Vieţii sau cu Arborele Vieţii (“la popoarele vechi, frecventa reprezentare a unui copac personificarea Natura, care, sub diferite nume, şi chiar cu atribute diferite, pare, mai presus de toate, a fi întrupat, în opinia lor, concepţiile de viaţă, de fecunditate şi de renaştere universală” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 142).

*

Simbolul Muntelui, la temelia bisericii vechi româneşti

*

Şi în reprezentările simbolice din ornamentaţia religioasă (fotografiile din primul colaj sunt de la Bogdania şi de la Moldoviţa), sunt sugerate cele două orizonturi ale lumii date, cele două cercuri mult mai sugestiv ilustrate pe ouăle încondeiate, cele două orizonturi fiind Calea (Poarta) Părinţilor şi Calea (Poarta Zeilor). Între cele două Căi se desfăşoară “Hora Vieţii”, cu tentativele spre sfinţenie şi spre pământesc.

*

Calea Părinţilor şi Calea Zeilor, la biserica din Breaza

*

Cele două cercuri (două acoperişuri circulare) marchează un cilindru (Hora Vieţii), în care sunt decupate ferestre (pe oul încondeiat, sunt marcate romburi).

*

În întregul ei, biserica românilor munteni din Fundu Moldovei, aflată, în prezent, la Breaza, încă mai conservă Datina primordială, în care „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” (D’Alviella, p. 156) şi merită o cercetare amplă, ba chiar şi o adevărată dezbatere (dispută), care să atenţioneze asupra valorii ei de vestigiu târziu al civilizaţiilor începuturile, pe care istoria le numeşte boreale.

Biserica Soarelui de la Breaza

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

Citisem (în Upanişade) că Sfântul Soare s-a rugat Sinelui Universal să-i îngăduie şi lui o biserică, iar Spiritul Tutelar s-a supărat, mai întâi, apoi i-a oferit Sfântului Soare muntele, pentru a-i fi biserică, forma altarului urmând să fie cea a dublei sfinţenii, rombul. De acolo, din biserica Soarelui, aveau să se reverse, ulterior, asupra lumii, şi credinţa, şi ceremonia, şi cântecul, şi dansul.

*

Biserica sub formă de romb

*

Scriind şi o monografie a satului Breaza (Breaza – satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu – dacă nu mă înşel asupra titlului), am menţionat istoricul bisericuţei sub formă de romb (rombul desemnând dubla natură, cerească şi pământească a Omului Sfânt, devenind, ulterior, dar fără a pierde din semnificaţie, simbolul Sfântului Graal, deci Inima lui Iisus), dar abia acum am avut timp să o cercetez în voie (şi cu lecturi din primele cărţi sacre ale omenirii îmbunătăţite) şi să descopăr că splendida ctitorie a românilor din Fundu Moldovei, închinată Soarelui, descifrează în Iisus Soarele Dreptăţii (cum preciza Augustin).

*

Lăcaşurile jertfei

*

Un amestec ciudat, lar logic, de religie naturală şi de religie creştină, un fel de confluenţă a miturilor este această biserică romboidală, pe care românii au păstrat-o, odată cu Datina, şi care, “aruncată” în cimitirul de la Breaza fiind (cu gunoaie dosite sub tălpi, neîngrijită, neîntreţinută) fiind, cred că se va surpa, în câteva decenii. Deşi locul ei ar fi, cu competente lucrări de întreţinere, în Muzeul Satului Bucovinean, alături de biserica veche din Vama, care mărturiseşte un timp mai târziu, dar este la fel de importantă. Nu ştiu dacă autorităţile, şi mai ales cele bisericeşti, ar putea lua în calcul o astfel de posibilitate, care să salveze un patrimoniu sacru ancestral, dar mult prea multă vreme ignorat.

*

Banalizarea unei comori a spiritului

*

Ciudate mulţimi mai suntem, noi, românii, cu veşnica noastră indiferenţă faţă de memorie şi faţă de sacralităţile identităţii noastre! De asta nu vom ajunge, vreodată, o naţiune, ba poate că nici măcar un popor.